Memo

Cuțitul

Treceam deunăzi pe lângă Dealul Filaret şi am trecut pe lângă staţia Cuţitul de Argint, dar şi pe lângă Biserica Cuţitul de Argint, cunoscută sub numele de Bărbătescu Nou şi m-am întrebat care o fi legătura între un lăcaş de cult ortodox şi cea mai veche unealtă din istoria omenirii? Nu am căutat răspuns la această întrebare, ci m-am gândit la vechimea de când lumea a cuţitului. Aşa sare omul de la o idee la alta, uneori cu folos, alteori de dragul de a mai face o repetiţie din istoria devenirii noastre.

Stau şi mă întreb că dacă omul n-ar fi avut cuţit, din piatră, din bronz, din silex, din lemn, din oţel, ar mai fi fost ceea ce este astăzi? Cuţitul, doamnelor şi domnilor, reflectă cultura şi istoria unei ţări şi am putea da câteva exemple spre a ne convinge că e purul adevăr. Ca exemple pot fi cuţitele bolo, ideale pentru a se tăia trestia de zahăr şi a face drum în jungla din Filipine, macetele din America de Sud, ideale pentru a înainta prin jungla deasă, cuţitele nordice ce reflectă foarte bine condiţiile din nordul Europei, cu lama, în general, mai scurtă şi mâner din lemn pentru a putea fi folosit cu mănuşi etc.

Biserica Cuţitul de Argint (Bărbătescu Nou) din Bucureşti

Aflăm din diverse istorii că în Evul Mediu, nobilii care organizau dineuri şi mese festive nu ofereau şi tacâmurile. Fiecare oaspete îşi aducea propriul cuţit, pe care îl folosea pentru a tăia mâncarea, folosit şi pe post de furculiţă, dar şi cu rol de scobitoare. Vă imaginaţi cum ar fi să mergeţi la petrecere cu cuţitul în buzunar, ca mai apoi să vă scobiţi cu el în dinţi? Acum, în mileniul trei pare o năzdrăvănie, însă atunci intra în firescul cotidian.

În anul 1669, regele Ludovic al XIV-lea*), regele Soare, cel căruia îi datorăm sintagma „Statul sunt eu!”, a hotărât că vârful ascuţit al cuţitelor este ilegal şi a dispus ca lamele să fie rotunjite la vârf. Motivul pentru care a luat această decizie cunoaşte mai multe versiuni: ori a vrut să reducă violenţa, ori a fost scârbit de obiceiul nobililor de a folosi cuţitul pe post de scobitoare, ori a realizat că împungerea mâncării cu cuţitul nu mai este necesară, odată cu răspândirea furculiţelor, acţiune încheiată după anul 1600.

Obor

Odată cu apariţia aparatelor de tăiat şi feliat, bătrânul şi mult prea utilul cuţit începe să-şi piardă utilitatea, mai ales în industria alimentară. Asta poate să fie doar o părere personală, că mai tot timpul am câte o mică ciupitură pe la mâini, evident, din pricina şmecherului cuţit pe care nu pot să-l stăpânesc niciodată. Fiindcă vorbirăm de cuţit, aş vrea să vă reamintesc la final celebra poezie Rică de Miron Radu Paraschivescu, aşa, de bon ton!

Bate-un vânt pe ulicioară

peste inima amară,

bate-un vânt prin ţigănie

peste inima pustie,

vânt uşor de primăvară

cu parfum de domnişoară.

Treci vântule fără teamă

că nu te mai bagă-n seamă

nici-o pirandă-mpudrată

cu buzele de muşcată!

Poci, tu vântule, să treci,

că focul lor n-o să-l seci

şi nici lacrămile lor

după Rică din Obor!

Îl făceau toţi zurbagiu,

dar altul ca el nu ştiu:

ăl mai prima barbugiu,

cuţitar, caramangiu,

ca un fante de spatiu.

Că nu era nici o fată

de el neamurezată,

nici nevastă cu bărbat

să nu-l fi râvnit la pat.

Şi-avea ochii de migdale

de cătau la el cu jale,

şi-avea ghiersul cântător

de cătau la el cu dor,

Rică – fante de Obor.

Când trecea prin cartier,

avea pasul de boier,

legănat şi nepripit

unde se ştia iubit.

De se lăsa cu bătaie

(că avea duşmani o droaie!),

atunci o făcea de oaie,

că până să scoţi cuţitul,

el îţi şi lua piuitul.

N-avea pe lume păreche:

purta cercel la ureche

şi-avea degetu-nflorat

c-o piatră de matostat.

Noaptea, când venea matol,

zicea din gură, domol,

ca un vânt care se duce

în inimă, s-o usuce,

ca steaua tremurătoare

de clipeşte-n bolta mare.

Uite-l, ăsta era Rică:

el de nimeni n-avea frică,

de nimeni nu se ferea,

cât este lumea de rea!

Şi cum venea într-o seară

senină, de primăvară,

un ţigan mai mărunţel

se tot da pe lângă el:

– „Dă, bă Rică, o ţigare!”

Când căta prin buzunare,

parşivul, cu mâna scurtă,

i-a băgat cuţitu-n burtă.

Rică s-a-ndoit niţel

da’ l-a muclit pe mişel

de-a sunat şi baba-n el.

Văicăreală mare-n stradă,

au dat toţi buluc, grămadă:

sângele-i curgea şiroi

ca apa dintr-un butoi.

Toată partea muierească

a sărit să-l oblojească,

dar el nu vroia deloc;

se ţinea doar de mijloc

şi şi-a pus o barză-n cioc,

a aprins-o şi-a zâmbit:

– „Ce-o să mor dintr-un cuţit?”

Pân’ vin ăi de la Salvare,

mai poci să trag o ţigare!”

Aşa era Rică – tare.

Se cruceau ţiganii toţi,

(mardeiaşi, giolari şi hoţi)

şi ţigăncile-nlemnite

se tânguiau pe şoptite.

Aoleo, ce n-ar fi dat

să-l vază pe Rică lat;

dar el, drept ca pălimarul,

îşi ţinea doar brăcinarul

cu o mână, apăsat

şi umbla în lung şi-n lat

Rică – fante-njunghiat.

Ieşea luna dintr-un nor

roşie ca un bujor

şi bătea un vânt de seară

subţirel, pe ulicioară

ca un plânset în suspine.

Dar Salvarea nu mai vine…

Rică s-a lăsat pe vine

şi s-a-ntins pe îndelete

rezimat de un părete.

Craii toţi, de bucurie,

se făceau că îl îmbie:

– „Spune bă, tot te mai doare?”

El tăcea cu ochii-n zare.

– „Vrei Rică, să joci barbutu?”

Dar el tot făcea pe mutul.

Una, cum dădea să-l frece,

a ţipat – că era rece!

Şi când a sosit Salvarea

din el mai ardea… ţigarea.

Bate vânt, lacrimă pică

după inima voinică!

Plânge-l inimă amară

că s-a dus în primăvară

ca o apă d-a uşoară

şi ca fumul de ţigară!

Cântă-l ghiers şi du-l departe

pe Rică – fante de Moarte!

Pușa Roth

*) Ludovic al XIV-lea (5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye–1 septembrie 1715, Versailles), rege al Franței și al Navarei. A condus Franța vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.

3 comentarii la „Memo”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *