Memo

Inelul de logodnă

istoric inel de logodna pusa roth

memo-pusa-roth-4Zilele trecute căutam aiurea, căutam pe internet, ceva care să mă îndemne să scriu despre ceva anume, dar nici eu nu știam ce vreau. Atunci am dat peste versurile cântecului Inel, inel de aur, cântec interpretat magistral de Fărâmiță Lambru, figură emblematică a muzicii lăutărești. ,,Inel, inel de aur/ Ah, cu piatră la mijloc, aoleu/ Eu te-am iubit copilă/ Dar n-ai avut noroc.” Am zis  că istoria inelului e tocmai ce căutam, zic și eu acum, când am subiect, dar înainte de a reaminti această poveste, aș vrea să vă redau un text cuprins în cartea Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006. Textul cu pricina este cuprins în capitolul Filele mele de calendar și este datat marţi, 10 ianuarie 1989. Textul este scris la moartea acordeonistului Marcel Budală, dar maestrul Ion Dumitrescu povestește o întâmplare plină de haz în care protagonist este Fărâmiță Lambru. Textul excepțional ca valoare nu trebuie comentat ci citit, așa că va las plăcerea să-l citiți, pentru că toate întâmplările vieții ne definesc ca oameni.

Faramita_Lambru

Fărâmiță Lambru

,,A murit Marcel Budală, acordeonistul de muzică populară. A murit «fulgerător», atât citesc, nimic mai mult, nici câţi ani avea. Îl jeleşte tatăl, îl regretă colegii şi prietenii. Printre Moisă Belmustaţă şi Togu Bagiac, îmi strecor şi eu tristeţea.

Îl ştiu de când începuse şi l-am văzut instalându-se, cu vremea, în stima şi dragostea iubitorilor de muzică. Ajunsese nu numai la performanţa meşteşugului: urcase la un nivel propriu de interpretare. Cânta ca el, iar ca el nu cânta oricine. Pentru că important nu e cum îţi alergi degetele pe clape, ci cum storci din cutia de tinichea muzică, să-ndulcească zilele, şi aşa puţine şi prea multe amare.

Odată cu Budală îmi răsare din adâncul amorului pentru muzicanţii populari, şi Fărâmiţă Lambru. Negru, uscat, puţintel, numai ochi şi tendoane, vibra ca o coardă-ntinsă, ardea ca o făclie. Cu mânile pe acordeon, plângea, râdea, vorbea… «Fărâmiţă»… A plecat prea devreme…

«Tovarăşe Maistre Preşedinte, subsemnatul Fărâmiţă Lambru, artist, cu onoare v-aduc la cunoştinţă că azi noapte am fost incendiat. Mi-au ars scaunele, masa, plapoma, biblioteca…»

«– Biblioteca? Aveai cărţi multe? »

«– Păi, să fi fost vro treizeci… »

«– Pune 300… dacă tot au ars. »…

După ce-a încasat, a venit cu acordeonul:

«– Sărut mâna! Lasă-mă să-ţi cânt una, să-ţi placă»…

Era pe vremea când din stiloul meu »nu curgea cerneală, curgeau banii», cum zicea Jean Victor Pandelescu. De astă dată… dacă nu mi-ar fi peniţa ruginită, aş lăsa să curgă mai multă cerneală şi pentru Marcel Budală şi pentru Fărâmiţă Lambru. Aşa, îi rog să primescă aceste puţine rânduri, scrise cu pixul, pe-o filă de calendar. Pornesc din aceeaşi inimă…”.

inel de logodna pusa roth memo

Splendidă amintire ce merita citată, fiindcă toate cântecele acestui mare artist, pe care l-am cunoscut la un revelion, înainte să plece în împărăția cerului, sunt adevărate inele de aur. Era primul meu revelion fără părinți, doar cu prieteni și ne-am dus să vedem cum e să fii liber și să te poți bucura în voie. Lume multă, înghesuială mare, toată lumea se îndrepta spre scenă, unde se afla o fărâmă de om cu un imens acordeon în brațe. A cântat cum numai el știa să cânte, a cântat și cântecul inelului de la care am plecat astăzi cu poveștile și întâmplările.

Nefertiti, regina Egiptului

Nefertiti, regina Egiptului, Staatliche Museum, Berlin

Așa cum știm cu toții obiceiul purtării unui inel de logodnă își are originile în Egiptul Antic unde inelul simboliza un cerc nesfârșit și spațiul din inel o poartă. O legendă plasează originea inelului în deşertul Africii de Nord, în vremea vechilor egipteni, în luncile fertile ale Nilului. Firele de iarbă crescute aici, alături de binecunoscutul papirus, erau împletite pentru a forma inele pentru degete şi brăţări pentru încheieturile mâinilor. La egipteni, cercul era considerat simbol al eternităţii; aceasta, pentru că un cerc nu are sfârşit şi nici început, la fel ca şi timpul. O altă legendă despre inel ne parvine din mitologia greacă. Se spune că Prometeu a fost pedepsit de Zeus la osândă veşnică pentru că a dezvăluit oamenilor secretul focului. Prometeu trebuia să stea înlănţuit pe un munte, iar un vultur flămând îi devora ficatul. Potrivit unei alte versiuni a mitului, povestită de Hesiod, Hercule a fost cel care l-a eliberat pe Prometeu. Zeus nu l-a lăsat însă pe Prometeu să scape oricum, ci l-a silit să poarte pe deget un inel din fier care încorpora o bucată de rocă, semn că niciodată nu va fi pe deplin eliberat.

Martinez-prometeo

Gregorio Martínez, Prometeu înlănțuit (cca 1590), Muzeul Prado, Madrid

În al doilea secol înainte de Hristos, mireasa romană primea două inele, unul de aur pe care îl purta în public și unul din fier pe care îl purta acasă. Grecii au fost primii care au creat inele de logodnă, dar pentru ei erau mai degrabă cunoscute ca inele de promisiune decât ca inele de logodnă. În secolul al IV-lea, Sfântul Augustin îi roagă pe preoţi să permită şi căsătoria fără inel, parte a ceremoniei religioase. În anul 860, Papa Nicolae I decide că mariajul trebuie precedat de o lungă perioadă de logodnă care, la rândul ei, trebuia pecetluită cu un inel de aur, ca sacrificiu financiar din partea mirelui. În ciuda ochiului vigilent al bisericii, au avut loc multe căsătorii de complezenţă, iar unele dintre ele aveau o semnificaţie pur politică, aşa cum era una dintre datoriile ceremoniale ale dogelui veneţian. Acesta trebuia să celebreze logodna sa cu marea, aruncând un inel în Adriatica, de la bordul navei princiare, şi întărind astfel această legătură simbolică. Ceremonialul pare să evoce victoria pe care a avut-o în Dalmaţia dogele Piero II Orseolo, în anul 1000. Nunta simbolică avea loc în Ziua Înălţării, la patruzeci de zile după Paşte.

inele-de-logodna2

Nu toată lumea a privit inelul ca pe un simbol al fericirii eterne. Unii au văzut în el o metodă foarte practică de a scăpa de duşmani. Se spune că primul căruia i-a trecut prin cap să ascundă otravă în interiorul unui inel a fost chiar faimosul orator Demostene. Nu se ştie câţi rivali a îndepărtat astfel, dar metoda a fost preluată şi dusă la perfecţiune de familia Borgia, cunoscută în istorie pentru crimele sale, reale sau născocite. În cartea Crime celebre, semnată de Alexander Dumas, Cesare Borgia e descris ca purtând un inel cu două capete de lei, în ai căror dinţi se afla otrava. Când Cesare Borgia dădea mâna cu duşmanul, presa inelul în palma celuilalt. Ducele zâmbea apoi şi aştepta.

inel-logodna-platina

Inel de logodnă din platină

Istoria inelelor de logodnă începe în 1215 când Papa Inocențiu al III-lea a stabilit o perioadă de așteptare între promisiunea căsătoriei și căsătoria propriu-zisă. De asemenea, inelele semnificau devoțiunea partenerului unul față de altul în acea perioadă. În acele vremuri, inelele de logodnă reprezentau adesea rangul social deoarece doar cei bogați își permiteau să cumpere inele de logodnă cu diamante. Prima utilizare documentată a unui inel cu diamant care să semnifice logodna a fost a Arhiducelui Maximilian al Austriei în curtea imperială a Vienei în 1477, la legământul lui cu Mary de Burgundy. Asta i-a influențat pe cei bogați, din sfera înaltă a societății să le ofere inele de logodnă iubitelor lor. Inelele din argint şi din aur, împodobite cu pietre preţioase (rubine, safire, diamante), domină gusturile aristocraţilor din Europa medievală. În Anglia, în timpul ceremonialului de nuntă, mirele punea mai întâi inelul pe degetul arătător de la mâna stângă, apoi pe cel mijlociu şi abia apoi pe inelar, spunând: „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”.

inel argint

Inel de argint

În Italia renascentistă, argintul e cel mai folosit metal pentru confecţionarea inelelor, mai ales atunci când e vorba de inelele de logodnă. Bijuteriile erau decorate cu un aliaj format din argint, cupru şi sulfură de plumb (niello). Frumuseţea venea din combinaţia metalului strălucitor cu negrul aliajului. În Anglia secolului al XVII-lea, ca şi în Franţa, în perioada de maximă înflorire a poeziei de dragoste, inelele de nuntă erau făcute din argint inscripţionat pe dinăuntru sau pe dinafară cu versuri care promiteau iubire eternă. Mai apoi, aurul a început să fie privilegiat, dând naştere şi multor superstiţii în caz de neutilizare. Astfel, potrivit folclorului irlandez, o legătură sentimentală care nu era pecetluită cu un inel de aur era fie ilegală, fie aducea ghinion. O altă superstiţie care circula în epocă era aceea că inelul trebuia să fie de mărimea potrivită, altfel era de rău augur. Un inel prea strâns era semnul unei gelozii chinuitoare sau al infidelităţii; în cazul unuia prea larg, exista riscul unui partener neglijent.

diamante

În 1870, în Africa au fost descoperite mine cu diamante. Cum producția de diamante creștea, cei mai săraci au ajuns să își permită și ei să cumpere inele de logodnă. Totuși, inelele de logodnă cu diamant au fost văzute pentru mult timp ca simboluri ce aparțineau celor din înalta societate, nobililor și aristocraților și tradiția favoriza benzile de logodnă simple. Ideea unui inel de logodnă potrivit pentru toate buzunarele a apărut în America abia în 1930 și a fost promovată agresiv de atunci de industria divertismentului.

mana inel

Doamnelor și domnilor, am plecat de la un cântec și am ajuns la istoria inelului, străbătând secolele ca pe secunde, cautând argumente pentru a demonstra că bărbatul și femeia au avut nevoie de un simbol care să le pecetluiască unirea. Vorba poetului Omar Khayyam: ,,Dacă Universu-i un inel gigantic, omul este sigur, piatra lui de preţ”.

Da, dar finalul i l-am rezervat poetului Marin Sorescu cu poezia În gând.

,,Ne dau prin gând, ca stelele în lac
Atâtea întâmplări – şi se desfac
Şi se întorc, mari lotuşi, înapoi,
Spre luciul amintirilor din noi.
Aştept iubirea ta să-mi pice-n gând
Şi să o caut veşnic, fremătând,
Ca pe-un inel scăpat într-o fântână –
Verigheta pe izvorul din ţărână.”

Pușa Roth

18 martie 2016

Ascultă:

Fărâmiță Lambru, Inel, inel de aur

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii „Memo” de Pușa Roth

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *