Memo

Cuiul

cuiul-istoric

memo-pusa-roth-istoria-cuiuluiÎntr-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn.
Şi ulucile de scânduri,
Ca şi azi, întinse rânduri,
Puse strîmb şi cap la cap
Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăştiate
Şi-ncepea din nou şi iar
Truda muncii în zadar.cui-de-tapiterie
Ca să scoli din clătinare
Iarăşi doagele-n picioare
Şi din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.

Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Şi l-a scos şi arătat.

Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns şi pipăit,
pus pe limbă, mirosit,
Nici-un om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul şi golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
 

Zice unul: „– Dragul meu,
Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.”

Tudor Arghezi, Cuiul

Doamnelor şi domnilor, am apelat la această superbă poezie care este, în mic, istoria apariţiei cuiului. Geniul poetic arghezian a găsit cuvintele potrivite, rimele dichisite şi a creat o poveste ce scurtează în chip minunat căutarea prin istoria lumii. Sigur că poezia cuiesuplineşte prozaica poveste a apariţiei cuiului, dar cred că cele câteva date, fiindcă nu se ştie cine l-a inventat, vor completa imaginea necesarului obiect. Specialiştii dar şi istoricii sunt de părere că el ar fi apărut odată cu folosirea metalelor, deşi ideea unor tije metalice ascuţite exista încă dinainte,  sub forma acelor de păr şi a broşelor ornamentale din aur, argint sau cupru. Dovezile istorice indică faptul că cel mai rudimentar tip de cui a apărut prin jurul anului 3000 î.Hr. În vremea romanilor se foloseau cuiele forjate manual, în special sub formă de „ţinte”, obiecte aparent tipic romane folosite pentru fixarea bucăţilor de piele, utilizate şi în prezent în producţia de încălţăminte.

Cu ocazia săpăturilor arheologice şi a cercetării epavelor romane, au fost descoperite tipuri diferite de cuie, datând din jurul anului 500. În afara artefactelor descoperite, documentele istorice atestă faptul că romanii foloseau cuiele, în întinsul lor imperiu, într-o varietate largă de aplicaţii, inclusiv ca o componentă importantă a unei metode de execuţie de o cruzime inimaginabilă: crucificarea. O perioadă îndelungată, până în anii 1700, confecţionarea cuielor utilizate la construirea caselor, corăbiilor, căruţelor sau butoaielor a căzut în sarcina fierarului sau, mai precis, a „forjorului de cuie”. În secolul al XVI-lea era folosită o gamă largă de cuie, inclusiv „cuiul fără cap” sau cuiul de finisare. Acest cui este foarte subţire, asemănător unei bucăţi de sârmă, având capul rotunjit, astfel că putea fi „îngropat” în întregime în lemn şi practic dispărea.

cuie-scoabe-istoric-cui-memo

Pentru că lumea e în continuă mişcare, pentru că întotdeauna au existat oameni care au creat ceva, ceea ce a însemnat un pas uriaş spre progres, tot aşa şi cu aparent neînsemnatul cui. Cineva s-a gândit, păcat că istoria nu l-a consemnat, pentru că fără cui ce s-ar mai fi construit şi cum? Ei, dar să trecem mai departe cu povestea şi să ne reamintim că inventarea „maşinii de retezat” în 1565, un dispozitiv special conceput pentru producerea în masă a unor fire de sârmă şi vergele care puteau să fie tăiate sub formă de cuie, a reprezentat începutul revoluţionării cuiului. Maşina de retezat, de obicei acţionată de forţa apei, alătura două tije cu flanşe sau coliere ascuţite. Când o tablă metalică era împinsă prin aceste coliere, metalul era tăiat sau „retezat” sub formă de „vergele de cuie”. Grosimea vergelei putea fi variată prin ajustarea poziţiei şi dimensiunii colierelor. Apoi aceste vergele erau trimise la forjorii care le tăiau sub formă de cuie, cu un capăt ascuţit şi celălalt plat. Cuiele se caracterizau în funcţie de greutate şi de numărul rezultat din cantitatea de metal folosită. „Mia lungă” însemna producerea unui număr de aproximativ 1.200 de cuie din 4 livre de metal, devenind cunoscută sub numele de mănunchi de 4 penny. Cuiele mai lungi erau mai rentabile, deoarece erau mai uşor de fabricat. Produse cu sutele, acestea erau numite „lucrul la sută”.

Independent de aceste progrese, finisarea finală a cuiului eracuie-fabricare-etaperealizată tot manual de forjorul de cuie. Între 1790–1830 era produs aşa-numitul tip A de cuie, prin lovirea cuiului pe o singură parte pentru a i se obţine vârful, în timp ce tipul B, lovit din mai multe părţi pentru obţinerea unei fixări mai bune în lemn, a fost produs între 1820–1900, perioadă în care cuiele forjate manual au fost înlocuite aproape complet de cuie cu dimensiuni exacte, produse cu maşini speciale. Totuşi, având în vedere că lucrările de restaurare necesită forma pe care-o poate oferi doar un cui sau o piesă realizată manual, multe cuie se produc în continuare tradiţional de către forjori artizani, care adesea lucrează chiar pe locul maşinilor de retezat vechi de sute de ani.

Cam asta ar fi istoria cuiului, aşa cum este ea consemnată şi cunoscută. La final aş vrea să vă reamintesc povestioara Cuiul lui Pepelea, adorabilă şi plină de tâlc:

„Se spune că un om şi-a cumpărat o casă de la un oarecare cu numele Pepelea. Acest Pepelea i-a pus o condiţie cumpărătorului: să-i dea voie să aibă şi el un cui bătut în casă. «Că, de – zicea el – casa mea e de la părinţi şi ca amintire vreau să mai am şi eu acolo măcar un cui!» «Bine – zise cumpărătorul – un cui, cu ce mă poate păgubi?»; şi făcură actele, încheind contractul, iar omul stătea liniştit. După o bucată de vreme, însă, apăru Pepelea să-şi mai vadă cuiul, zicând că i s-a făcut dor de tatăl său.

Altă dată, veni Pepelea să vadă cuiul că i s-a făcut dor de maică-sa, altă dată de bunicu-său şi aşa începu să îi bată şi noaptea în uşă…

– Păi bine, măi Pepelea, noaptea te apucă pe tine dorul, să-mi tulburi somnul?!

– Ce te priveşte pe dumneata? răspunse Pepelea. Cuiul este al meu şi fac ce vreau cu el. Uite, am venit să-mi pun pălăria în el şi am să mai vin!… şi de atunci, Pepelea venea şi de câte trei ori pe noapte să-şi pună pălăria în cui.

Într-o noapte veni şi agăţase în cuiul lui o traistă cu murdării; casa se umplu de miros greu, încât bietul cumpărător fu silit să iasă afară. Cuiul lui Pepelea i-a pricinuit atâta necaz încât şi-a părăsit de bunăvoie casa cumpărată şi nu după mult timp, a murit de această supărare. Pentru un cui omul şi-a pierdut liniştea, casa şi viaţa. De aici şi vorba: «Să te fereşti de cui străin în casa ta!»”

cuiul-lui-pepelea1

Nu spunem noi, oamenii, la supărare că avem un cui în inimă? Uneori spunem că avem un ghimpe, dar asta-i altă poveste, doamnelor şi domnilor!

Pușa Roth

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii „Memo” de Pușa Roth

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *