„Obeliscul”, parabolă și simbol

ion truica obeliscul

cronica de film liber sa spunPrintr-o semnificativă coincidenţă, la patru decenii după Marea zidire (1974) – pe care mă încumet să o numesc a fi o capodoperă românească a genului –, Ion Truică ne pune din nou pe gânduri cu Obeliscul*), tulburătoare parabolă despre eternul, ireconciliabilul conflict dintre vocaţia înălţătoare a creaţiei perene şi instinctul primar al distrugerii. Instinct care, în condiţiile supremaţiei absolute a produselor de serie şi ale setei de consum imediat, tinde să reducă însăşi fiinţa omului la ipostaza unui simplu, rudimentar „zoon” în căutarea a tot ceea ce îi poate satisface doar instinctele primare.

ion truica

Ion Truică

De aici şi punerea în oglindă a Obeliscului cu Marea zidire. În pelicula din 1974 Ion Truică imagina, cu rara-i ştiinţă a alternării tuşelor apăsate cu liniile simple şi discrete, o altă viaţă a legendei Meşterului Manole, punând accentul parabolei sale pe dăruire, pe sacrificiu, pe dramatica alegere la care este supus Manole, acest „Meşter Valah, azi nume de fântână”, cum l-a numit Nicolae Labiş. Aşa încât, la rândul ei, nici trimiterea la poetul Primelor iubiri nu mi se pare întâmplătoare, de vreme ce acestuia i se datorează o altă viaţă a legendarului ziditor foarte apropiată, cred, de sensul pe care i-l dă şi pelicula lui Ion Truică: „Un om bărbos ţinea o floare albă/În aspre palme, mângâind-o blând…/Căzut în iarbă şi secat de vlagă,/O doină tristă îngâna în gând.” O apropiere de un model livresc – de data asta recunoscută de către Ion Truică însuşi – avem în cazul parabolei Obeliscul.

obeliscul caligrafia straii de gratie ion truica

După o proprie mărturisire, la originea peliculei de azi se află o povestire de Geo Bogza, ea însăşi o admirabilă parabolă din ciclul pe care autorul Ţării de piatră îl susţinea în prima pagină a revistei „Contemporanul”. (Poate că ar fi fost bine ca textul acesta să îşi fi găsit loc şi în atât de densul catalog Obeliscul. Caligrafie a stării de graţie**), lansat cu ocazia premierei peliculei.)

Inspirat de scrierea lui Geo Bogza, Ion Truică va alcătui o suită de echivalenţe grafice pe care, la imboldul prietenului său Marin Tarangul (un admirabil animator cultural, din păcate, prea devreme plecat dintre noi), va merge acasă la Geo Bogza să i le prezinte. Secvenţa este rememorată de Ion Truică într-o pagină de o simplitate atât de expresivă şi de emoţionantă: „Ajungem la Maestru care ne primeşte cu un ritual sărbătoresc, sorcovindu-ne cu trestii mari, spectaculoase. Îi prezint desenele care evocă atmosfera viitorului film. Le priveşte cu interes şi îmi spune că au ceva din amplitudinea şi decizia din arta egipteană, fiind vorba despre o povestire afro-asiatică ce mă fascinează prin originalitatea sa.”

obeliscul desen film animatie ion truica

Înţelesul adânc, de fapt raţiunea însăşi de a fi a parabolei gândite şi caligrafiate cu har şi înţelepciune de Ion Truică ne ajută el însuşi să îl descifrăm: „Intrăm într-o zonă fantastică în care descoperim creaturi primare care îşi dispută hrana. Tot ce poate fi găsit devine hrană. Hrană salvatoare. Disputa devine o adevărată bătălie pentru supravieţuire.” În aceste împrejurări, Obeliscul nu mai este un simbol al aspiraţiei către Înalt şi către Infinit, ci numai „obiectul nemişcat, semeţ, solid, de care vietăţile se scarpină cu furie”. Obiectul asupra căruia vieţuitoare primare de diferite specii se vor năpusti cu furie oarbă şi nu se vor lăsa până nu vor face din el doar o ruină. Asta în vreme ce oamenii care, până atunci, atingeau cu pioşenie şi admiraţie Obeliscul se vor da deoparte, cu laşitate, iar, într-un sfârşit, se vor repezi, ei înşişi, „să mai prindă câte o bucată de piatră din ceea ce fusese obiectul impunător şi solemn.” (Ion Truică, Fragment de scenariu).

Devine, astfel, limpede antiteza programatică dintre cele două parabole esenţiale: cea despre Meşterul Manole ca simbol al Dăinuirii prin Construcţie şi prin Jertfă de Sine şi cea despre Obelisc, de data aceasta, despre Dominaţia Instinctelor primare, de Supravieţuire.

Se întâmplau toate acestea cu 42 de ani în urmă, adică în plină „mini-revoluţie culturală” declanşată odată cu funestele „Teze din iulie” (1971). Aşa încât este de înţeles de ce, deşi Ion Truică depune proiectul unui film de animaţie inspirat de tableta lui Geo Bogza, acesta este respins „din cauza caracterului său straniu” (?!) Peste ani, autorul însuşi va rememora întâmplările cu amară ironie: „Dacă Don Juan l-am realizat după ce a fost respins de 10 ori, Obeliscul a avut parte de o ostilitate mai dură.”

obeliscul cronica de film serban cionoff

Tulburătoare împrejurare, la acest început de nou an calendaristic, Obeliscul lui Ion Truică intră în circuitul public tocmai în zilele de durere şi de revoltă în care omenirea este cutremurată de oribilul masacru din redacţia publicaţiei pariziene „Charlie Hebdo”. În fapt un atentat bestial împotriva civilizaţiei şi a Drepturilor esenţiale ale Omului! Motiv în plus, cred eu, pentru a-l înţelege în adevăratul, esenţialul său sens, ca un Mesaj pentru regăsirea valorilor morale, existenţiale ale înseşi Condiţiei Umane.

Şerban Cionoff 

*) Obeliscul, un film de Ioan Truică. Animaţie: Constantin Păun. Muzică de Călin Ioachimescu. Efecte speciale: Bogdan Vernescu.

**) Obeliscul. Caligrafia stării de graţie. Ion Truică. Manager: Studioul Video Art-Laurenţiu Damian. Viziune grafică: Ion Truică. Concepţie şi realizare grafică: Ioana Ilieşiu. Catalog îngrijit de Marilena Ilieşiu.

Vezi: Ion Truică – Mărturii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *