Oratoriul bizantin de Crăciun „Naşterea Domnului” de Paul Constantinescu

Joi 9 decembrie 2010, la ora 19.45, în Foaierul central al Sălii de concerte Radio, va avea loc lansarea albumului discografic Oratoriul bizantin de Crăciun „Naşterea Domnului” de Paul Constantinescu, apărut la Editura Casa Radio. Solişti: Ionel Voineag, Sanda Şandru, Claudia Codreanu, Pompeiu Hărăşteanu. Corul Academic Radio, Orchestra Naţională Radio, dirijor: Horia Andreescu. Albumul va fi prezentat de prof. univ. dr. Valentina Sandu Dediu, Ionel Voineag, Sanda Sandru, Claudia Codreanu, Pompeiu Hărăşteanu.

Lansarea va avea loc în pauza concertului aniversar al Corului Academic Radio, care sărbătoreşte 70 de ani de existenţă. Dirijor: Dan Mihai Goia. Programul cuprinde muzică sud-americană, de Oscar Luis Santos Basso (El Nino entre los bueyes), Adrian Cuello Piraquibis (Los campanilleros), David Nino (Cantat a Dios), Emilio Murillo (La Cabana), Ariel Ramirez (Navidad Nuestra, solişti: Wladimir Pesantez, Mihnea Stănescu şi Cornel Popuşoi), A la Nanita Nana (colind spaniol), Jorge Moreira (Nasceu), Hermes Coelho (Fay-me Ouvrir Bem de Manha), Ariel Ramirez (Missa Criolla, solişti: Nicolae Simonov şi Sergiu Stână).

Paul Constantinescu

Născută dintr-o sinteză la rândul ei originală, muzica lui Paul Constantinescu (30 iunie 1909, Ploieşti–20 decembrie 1963, Bucureşti) se înscrie doar într-o măsură în orizontul componisticii româneşti de la mijlocul secolului XX. În mod aproape paradoxal, ceea ce îl apropie de creaţia congenerilor săi (unii ceva mai vârstnici) îl desparte. Paul Constantinescu nu merge pe căi bătute, atât cât pot fi ele considerate structuri asimilabile într-un peisaj muzical care nu avea în urmă o tradiţie cultă foarte îndelungată. Dar, dincolo de asemenea speculaţii, noutatea adusă de muzica lui Paul Constantinescu constă în „substanţa melodică provenită din filonul muzicii noastre vechi”, solicitată până atunci „numai în creaţii corale destinate oficiului bisericesc, de la Musicescu până la Kiriac sau Cucu” (Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, 1967). Muzica psaltică, pe care o cunoştea temeinic, în sens mai cuprinzător, melosul bizantin şi structurile sale modale sunt valorificate într-un limbaj simfonic modern. Paul Constantinescu se delimitează în egală măsură, şi foarte eficient stilistic, atât de linia folclorică academizantă, cât şi de „direcţia modernizantă”. Există în partiturile sale un refuz implicit al limbajului postimpresionist, care era caracteristic unei părţi a creaţiei româneşti din prima jumătate a veacului XX, dar şi al formulei neoclasice. Aceste particularităţi apar cu suficientă pregnanţă în lucrări ce ilustrează toate genurile: muzica simfonică, de cameră, vocal-simfonică, operă, balet, muzică de film.

Irmosul Naşterii Domnului din Psaltichia rumânească a lui Filothei sin Agăi Jipei

Oratoriile Naşterea Domnului (1947) şi Patimile şi Învierea Domnului (prima versiune, din 1946, cuprinde numai Patimile; a doua versiune, completă, datează din 1948) rivalizează cu Pasiunile lui Bach, fiind o muzică absolut extraordinară. Alăturarea nu e deloc forţată; avem de-a face, în mod sigur, cu valori sensibil egale. Compozitorul român rezolvă aici „marile probleme ce se pun în compoziţia bazată pe cântarea bisericească: problema stilului, a armoniei şi polifoniei modale, precum şi a recitativului. Căci Paul Constantinescu a tratat orchestră, cor şi soli în contrapunct şi armonie modală, fără ca totuşi să poată fi socotit o emanaţie din stilul palestrinian ori al meşteşugarilor contrapunctişti din şcolile neerlandeze. El a căutat şi a găsit mijloace proprii de expresie armonică şi contrapunctică, muzica lui fiind astfel punct de plecare pentru legile contrapunctului şi armoniei modale aplicate cântării bizantine. Fără a înstrăina cu nimic caracterul propriu al acestei muzici, el adaugă o lucrătură orchestrală atât de adecvată încât modernismul sonorităţilor, al culorilor obţinute, departe de a notă discrepantă, înseamnă argumentare a ideii muzicale pure, în stilul cerut.” (Vasile Tomescu, lucr. cit.) Unul dintre principalele mijloace de expresie în acest gen muzical, recitativul, este încărcat de o tensiune dramaturgică desprinsă din orizontul stilistic al baladei şi doinei, devenind astfel un element nou de limbaj. Totul într-o muzică gravă, iluminată de har, interiorizată în sens iniţiatic dar şi speculând din plin, în Oratoriul de Paşti, spectaculosul evenimentelor narate, totdeauna cu acoperire în plan psihologic.

Din motive subînţelese, prezenţa celor două Oratorii bizantine în viaţa muzicală românească a fost minimă, ele rămânând mai ales în conştiinţa specialiştilor. Această muzică religioasă nu a putut fi cântată în România în cele patru decenii de dictatură comunistă, cu o singură excepţie. Una din marile creaţii ale muzicii sacre, cum s-a impus în conştiinţa europeană, Oratoriul bizantin de Crăciun, „Naşterea Domnului” a fost interpretat în primă audiţie absolută la 21 decembrie 1947, sub bagheta lui Constantin Silvestri, la Ateneul Român şi reluat aici, târziu, de Mircea Basarab, la ediţia a IV-a a Festivalului Internaţional „George Enescu” (1967). Prima versiune discografică a apărut la Casa „Déesse” (Paris, 1972) şi a fost urmată în 1977, de cea de la „Electrecord” (ST – ECE 01308/01309), cu Filarmonica bucureşteană sub conducerea lui Mircea Basarab, apoi de înregistrarea editată de Casa „Olympia” (Londra, 1990). Partitura a fost tipărită de Editura Barenreiter Kassel în 1969 şi tot în Germania, la Dresda, avea să primească cele mai mari elogii în 1970, cu ocazia Crăciunului, când „splendoarea şi bogăţia (lui) sonoră” se făceau cunoscute în Biserica Înălţarii (dirijor, acelaşi Mircea Basarab).

Costin Tuchilă

Vezi: arhiva categoriei Muzica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *