„Orlando” de Florentina Loredana Dalian

orlando proza scurta de florentina loredana dalian

proza scurta rubrica liber sa spunPe lângă Teatrul nostru, se aciuase, la un moment dat, un tânăr straniu. Pe de o parte, foarte speriat în relaţiile cu oamenii, părea a fi retardat; pe de alta, avea abilităţi la care mulţi dintre noi nici nu visează. De exemplu, putea să efectueze mental calcule imposibile, dând rezultatul aproape instantaneu la înmulţiri, împărţiri, ridicări la pătrat ale unor numere interminabile. Îţi lua mai mult să-l verifici cu calculatorul decât îi trebuia lui să calculeze. Compunea muzică astrală – aşa îi spunea el, scria poezii în engleză. Dar adeseori nu putea rosti o frază scurtă despre sine sau despre o situaţie. Nu interacţiona cu oamenii, decât prea rar şi numai dacă nu avea de ales. Doar de mine s-a lipit, din nu ştiu ce motiv. Poate a simţit că îmi era milă de el atunci când ceilalţi îl fluierau sau îl batjocoreau în timp ce, de nevoie, trecea printre ei. Fugea, se ascundea ca un animal hăituit. Altfel, presta orice muncă fizică la care era pus: cărat decorul, lustruit pantofii actorilor, târât genţile actriţelor. Directorul l-a luat din milă, dar mai ales pentru că i-a fost jenă să-l refuze pe tatăl său, un vechi prieten, compozitor, care, cu toată suferinţa de a-l vedea aruncat într-o lume care nu este a lui, s-a gândit că tot e mai bine decât ţinut acasă sub un clopot de sticlă, mai ales că deja era trecut de vârsta de 25 de ani. Nimeni nu ştia ce-i cu el, de ce s-a născut aşa sau dacă avea o inadaptabilitate dobândită. Parcă i-ar fi fost frică de viaţă.

Îl chema Orlando. De fapt, nimeni nu ştia cum îl cheamă. Numele acesta şi l-a ales el. De parcă schimbarea identităţii l-ar fi ajutat să-şi schimbe destinul. Din tot Teatrul, nu vorbea decât cu mine. Celorlalţi le zâmbea, apoi fugea de ei, iar directorului îi săruta mâna. Prima dată, şocat de gestul lui, directorul şi-a retras mâna, cu un gest cam brutal, un soi de smucitură. Mi se pare c-a şi bombănit: „Stai, măi băiete, că nu sunt popă!” Cine ştie ce taifun a provocat asta în Orlando! Trei zile a stat ascuns într-o ladă de recuzită. A fost găsit cu câinele poliţist, dar n-a vrut să iasă de acolo. Pe mine mă primea să-i duc mâncare şi apă. Dar nici cu mine nu mai vorbea. L-am păcălit să iasă, spunându-i că mă doare mijlocul şi am nevoie de cineva să mă înlocuiască. De atunci, directorul îl lăsa să-i sărute mâna.

La mine a venit prima dată când eram într-o stare rea. Primisem o muştruluială pe nedrept, stăteam în genunchi frecând la scenă şi îmi vărsam lacrimile în lighean. Orlando s-a apropiat – nu ştiu de unde apăruse, mereu apărea de undeva – mi-a luat cârpa din mâini şi a început să spele podeaua în locul meu. Zisese doar atât: „Fac eu.” Hotărârea lui şi felul decis în care mi-a transmis-o şi care nu admitea replică, m-au determinat să-l privesc cu alţi ochi. Uneori mă întrebam dacă nu cumva mimează. Dar nu mima. Şi totuşi, am avut impresia, nu doar o dată, că în el erau doi Orlando: unul care se teme până şi să respire, altul – în stare să dărâme Teatrul peste noi. Nu voia să îmi spună Lina, avea mania aceasta a schimbării numelor. Îmi zisese Stela.

– Stela… de unde până unde?

Doar ridicase din umeri. A doua zi, mi-a adus o pictură făcută de el, pe o foaie mare de bloc pentru desen. Era un cer de noapte cu multe stele mici şi una mare în mijloc. Prima dată, am crezut că-i soarele şi l-am întrebat:

– Cum aşa? Soare şi stele deodată pe cer?

Mi-a răspuns enervat:

– N-ai înţeles! Aia e tot stea.

– Şi de ce e atât de mare în comparaţie cu celelalte?

Mi-a trântit, roşu la faţă:

– Tot n-ai înţeles!

Apoi a fugit. Am uitat de stelele lui. După vreo săptămână, în timp ce mă ajuta la şters geamuri, a rostit din senin:

– Aceea eşti tu!

Eu, cu mintea la ale mele, am întrebat absentă:

– Aceea care?

– Steaua. Steaua mare.

Aha!

– Şi cele mici?

– Acelea sunt stelele. Tu eşti Stela.

– Cine sunt stelele?

Înţelesesem, în sfârşit că, prin desenul lui, voise să transmită ceva, ceva ce îi era mult mai greu a spune în vorbe.

– Stelele sunt… stele de teatru. Actriţele.

Aferim! Va să zică, asta încerca să-mi transmită: că, pentru el, eu sunt mult mai importantă decât doamnele artiste, femeile acelea frumoase, cochete şi parfumate. Pe cerul lui, cel mai tare strălucea Stela. Slavă Domnului, că exista cineva pe lumea asta, a cărei lume se învârtea în jurul meu! L-am privit cu duioşie şi l-am mângâiat ca pe un copil. Aşa îl şi tratam, ca pe un copil, deşi nu era. Dar, de cele mai multe ori, îţi era greu să crezi că ai în faţă un adult. De-atunci, îmi tot aducea diferite obiecte meşterite de el: un mic glob pământesc, un roboţel, figurine origami… totul făcut cu o minuţiozitate dusă la extrem. Astfel, am aflat şi ce întrebuinţare dădea puţinilor bani primiţi: îşi cumpăra materiale pentru a construi „bibelouri” sau jucării de care nimeni n-avea nevoie. Pe toate mi le dăruia mie, întinzându-mi-le simplu, printr-un gest firesc. Niciodată chipul lui nu era mai luminat decât în momentele acelea. Le luam şi-i mulţumeam. Dar, după un timp, devenise obositor. Ajunsese să-mi aducă şi câte două pe zi. Bănuiam că nu doarme nopţile pentru a avea timp să le construiască. Încercând să-i sugerez că ar cam fi cazul să se oprească, în special pentru că are nevoie de bani şi pentru alte trebuinţe, dar are nevoie şi de odihnă, am avut surpriza să asist la o ieşire neaşteptată: a mers în debaraua în care le ţineam pe nişte rafturi vechi, a luat tot ce-mi dăduse până atunci şi a început să fărâme, să taie, să rupă cu dinţii. Am asistat pasivă la marea distrugere, apoi, când n-a mai avut ce rupe, tăia, fărâmiţa, i-am întins mătura şi făraşul să adune. A privit prin mine şi, înainte de a-mi întoarce spatele, mi-a azvârlit pe un ton de reproş: „Stela a făcut!” Stela a făcut, Stela să strângă. Mai ales că, altminteri, ea e cea care şi-ar pierde serviciul. De-atunci, nu mi-a mai oferit nimic. Dar am aflat că el continua să meşterească. Cineva, impresionat de colecţia lui, voise, la un moment dat, să i-o cumpere. A dat din cap a negaţie, hotărât, întărind cu vreo două vorbe, contrar obiceiului: „Nu vând ce iubesc!” Cei aflaţi de faţă, în parte împinşi de curiozitate, în parte din plăcerea de a-l lua peste picior, îl întrebaseră ce iubeşte. „Ceea ce nu poate fi atins”, fusese răspunsul. „Şi ce nu poate fi atins?” „Cerul. Cerul şi Stela.” Cineva îl corectase: „Vrei să spui cerul şi stelele.” Ei nu ştiau cine-i Stela. Pe mine mă cunoşteau drept Lina, asta presupunând că aveau idee de numele meu.

orlando 2

Acum, când s-a aşternut praful peste amintirea lui Orlando, căci au trecut nişte ani de atunci, pot spune cu mâna pe inimă că nimeni nu m-a iubit niciodată mai mult, mai adevărat, mai total, mai necondiţionat şi mai dureros de tragic. N-am ştiut niciodată dacă iubirea lui Orlando, băiatul pocit la chip, cu aparenţă de retardat mintal, dar cu profunzimi greu de pătruns de noi muritorii de rând, dacă iubirea lui – aşadar – a trecut vreodată în sinea lui dincolo de graniţa acelui gen de iubire pe care o poartă un câine celui care-l hrăneşte. Dacă sacrificiul pe care l-a făcut în final pentru mine poartă amprenta sacrificiului pe care l-ai face pentru o mamă, o soră, o prietenă, sau doar a bărbatului pentru femeia pe care o iubeşte, fie şi în ascuns. Dar sunt atât de sigură că nimeni niciodată nu m-a iubit mai mult, mai total şi mai dureros de tragic.

Un recuziter care îi prinsese slăbiciunea pentru mine, obişnuia să-l tot şicaneze, făcând glume proaste pe seama lui. Odată, când îmi luasem două zile libere, iar Orlando umbla turbat prin toate ungherele Teatrului, negăsindu-mă, acesta, întrecându-se cu gluma, îi inventase o poveste cum că aş fi internată în spital, grav bolnavă şi am nevoie de transplant de inimă. Orlando n-a stat pe gânduri. Se ascunsese undeva, rămânând peste noapte, şi băuse din otrava pe care o foloseam uneori la deratizare. L-au găsit dimineaţa, întins pe scenă, cu mâna dreaptă la inimă. În stânga, ţinea un desen: o inimă, sub care scrisese cu litere de tipar: „Pentru Stela”. O inimă mare, la fel de nedrept de inutilă ca şi micile lui bijuterii. 

Din ciclul Eu, servitoarea

Florentina-Loredana Dalian 4-09-2013

Florentina Loredana Dalian

rubrica nou liber sa spun proza scurta

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Proză scurtă 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *