„Păsări măiastre, gândurile mele”

magdalena iordache gandurile melecronica literara liber sa spun„Am strâns la un loc toate cuvintele care, rostite, dor, dar le-am zăvorât într-un loc numai de mine știut, căci am hotărât să mă însoțească de-acum în drumul vieții doar cuvintele care aduc bucurie, liniște, speranță. Nu a fost ușor…” Așa își mărturisește Magdalena Iordache temeiurile tainice și, deopotrivă, temeinice, ale volumului intitulat atât de simplu și cu o emoționantă discreție Gândurile mele…*). De fapt, un florilegiu de poeme în proză căruia bucuria esențială de a fi și de a dărui îi este har și menire.

„Păsări măiastre, gândurile mele, mesageri ai dorului, dincolo de timp, fluturi de lumină, fulgi de nea, boare de vânt, stele căzătoare” – scrie, cu o modestie nu prea des întâlnită în zilele noastre, Magdalena Iordache, invitându-ne să o însoțim pe cărările atât de întortocheate ale Sinelui și ale Necuprinsului. Necuprins a cărui cosmologie o descifrează și o recompune, regăsindu-se în acest amalgam de înțelesuri și de taine: „Apă și foc, lumină și întuneric, bine și rău, dragoste și ură, izbândă și înfrângere, dulce și amar… toate sunt în mine, eu sunt a lor, părți egale sau aproape egale, gata oricând să deseneze destinul meu.” Pentru a continua, câteva rânduri mai departe, în aceeași tonalitate, sub semnul căutării sensurilor esențiale ale existenței profunde, aceea de dincolo de pragul efemerului: „Viață și moarte, drum între ele, fericire și chin, iubire și ură, mulțumire și regrete, liniște și zbucium, iar în toate, omul…”

petru udrea cunoastere

Petru Udrea, Cunoaștere

Aflăm aici temeri și speranțe, sensuri și imbolduri ale unei căutări de sine care dau liniile esențiale ale unei identități profund îndatorată meditației solitare, menită să caute răspunsuri de care ea însăși s-ar teme: ,,E lumină și întuneric, e speranță și deznădejde, e iubire și ură, e alb și negru, e zbor și cădere, e pisc și e abis.’’

Are, Magdalena Iordache, un anume fel de a vedea, de a trăi și de a înțelege lumea, atât pe cea dinlăuntrul ființei sale, cât și lumea în care trăiește, scrie și visează. Iar acest fel anume o așează într-o admirabilă descendență a spiritului romantic, neliniștit și mereu răzvrătit. Ea simte că există piedici mari și ziduri de netrecut, dar tocmai această conștiință dureroasă, acută a înstrăinării, a dedublării realului și imaginarului o întărește și o motivează să i se opună cu toată forța viselor sale: „Stăm străini, copleșiți de atâta iubire și ură, de speranțe și de amăgiri, de clipe în care doi eram unul, dar și de un timp care nu ne mai aparține.’’

petru udrea spirit si materie

Petru Udrea, Spirit și materie

Cu toate acestea sau, dacă nu, tocmai de aceea, acel timp care nu îi mai aparține este cel care o îndeamnă pe Magdalena Iordache să își caute tăria și încrederea acolo unde este drept și bine să le caute, în anii de începuturi: ,,Fiecare venim din Copilăria noastră, iar într-un loc al inimii purtăm amintirile acelui timp, amintiri fără egal, pline de bucurie. Copiii, prin lumina lor, prin curățenia sufletească, puritatea și nevinovăția lor, duc viața mai departe, rostuiesc pământul și ne asigură nemurirea.’’

Surprinzătoare și captivantă aventură a visării, pentru că, odată pornită pe acest drum, Magdalena Iordache este și cea dintâi care înțelege că se află pe un drum fără cale de întoarcere. De aici vin frumusețea sufletească, curajul și seninătatea cu care își asumă acest drum. Și, prin aceasta, se asumă și pe sine, adică își asumă condiția de a fi în și printr-o asemenea căutare nesfârșită, neîmpăcată vreodată. Căutare care nu poate decât, mai devreme sau mai târziu, să ajungă până la ceea ce ne este sau doar ar trebui să credem că ne este soarta sau destinul: „Ce numim, de fapt, destin, soartă? Acea forță aflată deasupra noastră care ne dirijează secundă de secundă existența, ne transformă în niște păpuși trase de firul de ață? Dacă ar fi așa, ar însemna că omul nu ar trebui să se simtă responsabil nicicând.”

constiinta creeaza realitatea petru udrea

Petru Udrea, Conștiința creează realitatea

alți, s-au zămislit și au plecat spre noi răscolitoare misive de suflet cum este și cea cu care își încheie cartea Magdalena Iordache: „Știu că într-o zi va veni și rândul meu să obosesc. Până atunci, însă, pașii mă poartă înainte, sufletul mă îndemnă să iubesc și să prețuiesc clipa. Viața e clipa care trece…”

Da, dureros de adevărat: „Viața este clipa care trece…’’ Și tocmai pentru asta nu pot lua gândurile de final ale cărții Magdalenei Iordache decât ceea ce ele pot și trebuie să fie: așteptarea unei noi întâlniri cu verbul său de o rară frumusețe și limpezime.

Șerban Cionoff

*) Magdalena Iordache, Gândurile mele…, București, Editura Orizonturi, 2016.

Vezi: arhiva rubricii Cronica literară       

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *