Poezia neatingerilor

vise de scrum florina sanda cojocaru

cronica literara liber sa spunÎntr-o lume literară în care scrisul se îndreaptă vertiginos înspre „industrializarea” sentimentelor, a cuvintelor, Florina Sanda Cojocaru*) rămâne autentică, o poetă ce alege să expună stări prin cuvinte ieşite de mult timp din uz, termeni cărora doar cei trecuţi prin viaţă le știu rostul. „Timpul s-a oprit în trecut” (Să ne iubim), dar emoţiile continuă să înflorească, ideile să nască idei, versurile să se aştearnă pe coli de hârtie, ca o dovadă incontestabilă a faptului că viaţa lasă urme.

Urmând parcă o călătorie ciclică, începând cu primul volum de poezie, Poveste de suflet, în care a elogiat iubirea tomnatică şi continuând cu cel de faţă, în care afectul este invadat de o stare de răceală, de resemnare, de pustiu şi de frig interior („Atâta zbucium în iriși şi-n suflet atâta pustiu.” – Stări în iarnă), Florina Sanda Cojocaru se lasă purtată de armonia vivaldiană, de trecerea sufletului prin anotimpuri, ca prin mai multe vieţi. Se caută pe sine, într-un egocentrism poetic ce defineşte dorinţa de perfectibilitate, dar şi printr-un alteregocentrismflorina sanda cojocaru („îmi eşti tu şi-o parte din mine” – Trecere; „Ne suntem eu şi tu ca părţi dintr-un întreg / […] Cât eu îţi sunt ca parte dintr-un tine” – Cât eu îţi sunt), o oglindire a celuilalt în ea, o fuzionare cu jumătatea ei, androgină, pentru a întregi sufletul într-o manieră complexă.

Autoarea nu se ascunde în spatele literelor, pune punctul pe i, opunându-se deliberat normelor literare actuale, poemele sale fiind, de cele mai multe ori, expansive, explicite, deschizându-şi sufletul preaplin de sensibilitate în faţa interlocutorului. Caracterul declarativ al versurilor sale („Pădure, stai dreaptă! De ce mi te clatini / Când ceruri îngheaţă-n poveste cu mine?” – Şi ninge; „În plictisul banal căutăm ineditul: / Tu îţi cauţi un mal, eu îţi caut zenitul. / Şi mă ninge flămând într-o iarnă nebună / Troienesc iar în gândul ce te ţine de mână” – Alt vis) relevă dorinţa de a se face înţeleasă, de a fi percepută exact cum se arată ea, cu toată transparenţa unui suflet nepătat de meschinării şi neajunsurile vieţii de care toţi ne împiedicăm: „Voaluri-ploi de mireasă îmi acoperă cântul/ Nu mă fac înțeleasă și mă arde cuvântul” (De primăvară). Poeta conştientizează micimea şi incapacitatea omului de rând de a înţelege relaţia profundă, sacră pe care scriitorii o dezvoltă cu poezia, dar nu îşi neagă dreptul la a spera că frumosul, evidenţiat de o gândire şi mâini măiastre, poate schimba trecerea timpului, îi poate clădi o altă faţadă decât cea de goliciune interioară: „Probabil va veni şi pentru mine rândul,/ Dar pân-atunci poetul încă mai visează.” (Vis în iarnă); „Singurǎtǎţi îmbǎtrânesc/ Purtând pe buze poezie.” (Așteptare); „Obosit îmi e cuvântul / Ce a fost, nu mai rămâne” (Dor).

mihai potcoava Mar inflorit la Tartasesti

Mihai Potcoavă, Măr înflorit la Tărtăşeşti

Poemele Florinei Sanda Cojocaru se lasă depănate, fir cu fir, vers cu vers, fie planând deasupra sufletului, într-o poveste atemporală şi aspaţială, fie în Moldova atât de dragă fiinţei sale, în „târgul Nicăieri”, identificându-se cu o provincială, „mult prea visătoare”: „Poeme nescrise, de mână, iubiţi, un târg ce se pierde în timpul uitat.” (În zi de februar’).

Poeta este un om al faptelor, mai mult decât al cuvântului, dar fapta pare să i se sustragă și atunci îi rămâne cuvântul ca un mijloc prin care își poate lua în stăpânire universul, ca o modalitate prin care să-și contureze o lume compensatorie, topica inversă utilizată în majoritatea versurilor reliefând acest aspect: „Făcut-am din cioburi, iubite, o viaţă / Şi încă rămas-au cioburi deoparte” (Port vina); „De verde purta-voi dorinţe de-o vară.” (Trăire de toamnă); „Mă tem că n-am să ştiu de mine a-ţi mai spune / Şi uite, ninge-aiurea din cerurile gri.” (Temeri); „Troienite năluci între dealuri cernite / Un pian într-o casă învechit şi tăcut / Candelabre de bronz, tacâmuri spoite / Şi în braţele-ţi reci o poveste-am s-ascult.” (Amăgire).

Din dorința unui confort cotidian pe care nu-l regăsește, Florina Cojocaru încearcă să se proiecteze pe sine, în afara ei, prin folosirea aproape sufocantă a prepoziției de, într-o încercare tulburătoare de ieșire din sine, din universul ei, în stilul eminescian: „Rugini de gând” (Vină); „Femei despletite, de ceaţă tulpine” (Trăire de toamnă); „Toamne-agonizând de mine” (Dor); „Mi-e toamnă, iubito, mi-e toamnă de tine… / Ba râd, ba mai plâng, netoamnă de mine!” (Pași). Caută salvarea, ar vrea ca acest cenușiu cotidian în care se simte încătușată să fie înlăturat de un cataclism care să curăţe neîmpliniri, ea are nevoie disperată de el şi se refugiază în lumea ei perfectă de cuvânt: „Mă arde pustiul, neiarnă din mine / Şi Arca lui Noe demult s-a pierdut” (Neiarnă din mine).

mihai potcoava tarm

Mihai Potcoavă, Ţărm

Însăși cromatica la care apelează, aproape întotdeauna încadrată într-un perimetru de nuanțe dezolante, din care răzbate uneori albul și verdele, subliniază starea de spirit a poetei. Ambele pot fi considerate, în calitate de simboluri, ca având două valențe, iar Florina îl alege mereu pe cel pozitiv. Dacă albul poate fi perceput fie ca non-culoare, fie ca armonia plenară a tuturor nuanțelor ansamblului de lumină deplină, a tuturor culorilor spectrului luminii, ca emblemă a purității și candorii, a inocenței, Florina Sanda Cojocaru îl leagă de poezia ei, în căutarea frumosului și a unui Eden de a cărui amintire nu se poate dezlipi („Şi iarna mi-e slută, aproape sălcie – / În lutul smerit caut chipuri de îngeri / Adulmec nebun pielea alb-sidefie…” – Cu tine), în ciuda griului, ca stare de incertitudine, de amărăciune apăsătoare („Închisori de cuvinte şi lacrimi amare / Zăpezi cenuşii în suflet la mine…” – Cu tine; „În cerul de plumb făcut-am popasuri/ Şi-mi caut o vină, îţi caut o vină.” – Port vina) și a negrului ca simbol al morții sufletului, a tot ce e pustiit, a neîmplinirilor, eșecurilor, un fel de barieră care consolidează imposibilitatea comunicării cu celălalt. Verdele, în varianta sa pozitivă, foarte rar și în cea negativă, de „venin” („Am s-aștept până la vară, poate-oi înverzi în tine/ Și-am să-ți cresc o iarb-amară cât amar a curs în mine.” – Blestem; „Mi-s zidurile reci şi-un verde mucegai s-a strecurat în suflete cu noi.” – Să povestim!) sugerează starea de pendulare dintre puritate și goliciune, pustiu, revârsându-se în versuri aidoma unei ultime speranță către viață, iubire pe care poeta nu este pregătită să și-o nege: „ Încă îmi caut de iarnă pricină/ Și noaptea din verde te vrea înapoi.” (Durere); „Un verde regal mai moare în mine” (Pași); „Eu sunt femeia verde făcută să iubească/ Eu sunt femeia verde şi cerul mă sărută” (Femeie verde).

Prin limbajul ales se remarcă încercarea sa de a evada din prezent, de abandonare a lui aici și acum, stare prudent și subtil reliefată prin arhaisme și regionalisme: „Gonaci de-ntuneric se aud pe afară… / […] Şi-n drumul stingher, presărat cu hârtoape” (Cu tine); „Mai sunt nebuni ce văd Apocalipse, mai sunt mofluzi în birtul de alături” (Provincială); „Zavistii poartă vorba mai departe / Când mor iubiri plăpânde-n dimineață” (Distanţe); „Şi viaţa şi moartea ne-ngheaţă în palme./ Cu tine, iubite, nu mai ştiu să mă tem…/ Căci trec, hăt, de noi cele sudalme.” (Şi ninge); „Scălâmbe dureri orbesc dimineaţa / Şi tâmpla miroase a dulci-mere coapte…” (Cu tine). Poziționarea adjectivelor înaintea substantivelor, această topică inversă a sufletului vizavi de trup – am putea spune, conturează ideea conform căreia pentru poetă contează mai mult circumstanța decât fapta însăși, mai mult calitatea obiectului decât obiectul în sine și denotă astfel lipsa superficialității, acest viciu al societății contemporane: „Tremurătoare ziuă mă sfătuie-n şoapte” (La moartea bătrânului om de zăpadă); „Îmi tremură gamba-n pântec de viaţă./ Bătrâni cerşetori se luptă pe-o pâine -/ Flămânde visări în trup de paiaţă” (Iubește-mă acum!); „Şi-n despletite vânturi, înspre seară/ Ţi-oi descreţi brumatele trăiri/ Să nu te doară iar o primăvară/ Şi să nu cad bolând de amintiri.” (Am să rămân, iubite!); „Mormântale tăceri şi de ceruri o mare,/ Adormită durere, nicio urmă de ei…/ Pe ţărm nisipiu ploaia-şi face cărare/ Şi mi-e dor, un dor nebun de toţi caii mei!” (Moartea cailor de apă).

mihai potcoava Peisaj cu irisi galbeni

Mihai Potcoavă, Peisaj cu irişi galbeni

Răzbate un fior bacovian în unele poezii ale Florinei Cojocaru, subliniate prin stări de dor, de neliniște, de angoasă, marcate printr-o aglomerare de propoziții scurte, coordonate prin și: „Și ne iubim ca-ntr-o necesitate/ Și ne urâm cum ne-am iubit demult./ Singurătăți ridică-n noi palate/ De-orgolii, suferințe și tumult” (Ne suntem); „Îngheaţă, nebuno, plânsul amar/ Şi fugi hăt-departe în zi de februar’! / Şi taci şi ascultă, şi taci şi învaţă / Şi lasă… Va trece de tine o viaţă” – (Și fugi!); „M-aş cuibări la pieptul tău, femeie, şi-aş scrie versuri fără de sfârşit…/ Ţi-aş săruta de gambă primăvara şi-aş spune poezii încă nescrise, / În braţe eu te-aş pierde înspre seară şi ţi-aş şopti c-amarnic te-am iubit” (Dor și doare); „Și-mi luasem, Doamne, vorbire de muți / Doar tu mai puteai în mine s-asculți.// Plângea în ziuă puiul de cuc/ Și-abia puteam durerea s-o duc. // Făcusem, Doamne, veșminte de vânt/ Și îmi căutam de Tine cuvânt. // Orgolii schimbate-n coroane de spini/ Și flori ce mureau îngropate-n ciulini” (Căutări).

Derivarea termenilor în stilul stănescian („Netoamna mea, o toamnă ce mă uită / Bolnav în cea mai cruntă desfrunzire / Neziua mea o zi închipuită / Născându-se pe buze din iubire.” – Netoamnă), născocirea de cuvinte („Bătrâni întunerici cerşesc ca milogii/ Frânturi de poveste din timp ce e-al tău” – În iarnă; „Se înalţă biserici, plâng rugini dintr-un cer / Mai roiesc întunerici într-un gând efemer” – Scrisoare; „Îmi plouă-amarnic corbi de întunerici, băltinde doruri zac între zăpezi/ Bătrânii-şi poartă umbra prin biserici şi eu mă rog atât, doar să mă vezi” – Şi de ţi-aş spune că mi-e dor de tine…) trădează străduința poetei de a nega realitatea imediată, de a lua limbajul sub propria stăpânire, de a scăpă de sub egida stării de angoasă mutiplicată a întunericului spaimei care o apasă. Dacă realitatea îi scapă, măcar prin limbaj să devină stăpână asupra propriei lumi.

Apetența pentru instrumente cu coarde (vioară, violencel) și clape (pian) este un semn al căutării unei stări de beatitudine, prin muzică încercând să atragă starea de calm, de pace, refuzând stridentul; deși ca formă, limbajul poate fi considerat strident, conținutul ideatic denotă un refuz al disonanțelor. Pendulează între anotimpuri (Vivaldi) mediteraneene (prin raportarea la Ravel se prelungește dorul de calm, de țărmuri neatinse și visate în stil eminescian, o proiecție în vis a poveștii de iubire) și glaciala Rusie prin referințe la Cehov sau Tolstoi: „Un Cehov rătăcit, un Vivaldi, o casă / Și cu tine alături rostul meu de a fi” (De dragoste); „Statui dintr-un antic trecut pe umeri îngheaţă de noapte / Un Tolstoi cam rupt şi bătrân îşi leagă o tristă poveste, / Iar eu încerc să te-ascult, miroase a dulci mere coapte / Şi-n caldul iubirii m-ascund, atât de bine îmi este” (De dragoste); „Îngâni Ravel, eu construiesc altare/ În iarna ce ne arde şi ne doare” (Noaptea noastră).

Iubirea este salvarea pe care o zăreşte, o respiră şi o inspiră la fiecare pas: iubirea de oameni,  de pustiu şi de frumos, de trecut şi de viitor, de un azi pe care nu vrea să-l scape din gând: „Iubirea este şi va fi lumină./ În ierni de noi ce simt aripa morţii/ Iubirea-i primăvara ce-o să vină” (Iubirea).

Florina Sanda Cojocaru nu se stinge „în nopţi de necuvinte”, ci cu fiecare emoţie, poveste, notă muzicală pe care o pune în vers (unele fiindu-i transpuse în melodii de către Trupa Arhaic) dovedeşte că arborele poeziei lăstăreşte, iar ea, ca poetă, este cât se poate de vie.

Raluca Pavel

*) Florina Sanda Cojocaru, Vise de scrum, 2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *