Poezia săptămânii: „Celor nepregătiţi să vadă, pentru a rămâne veşnic în adânc” de Angela Furtună

Lorenzo Lippi Femeie cu masca

Celor nepregătiţi să vadă, pentru a rămâne veşnic în adânc
(poem în cinci părți)

I. am aşteptat să treacă mai multe vieţipoezia saptamanii rubrica liber sa spun

dacă am ajuns aici, singură cu acest înţeles,

nedesluşit decât de mine, şi totuşi atât de râvnit de toţi,

e pentru că am aşteptat mai multe vieţi

să mă usuc şi să-mi crească aripi,

am aşteptat să scadă muntele de umbră dinaintea mea

cât să pot întrezări adevărul,

căci fiecare viaţă nouă continuă în vise

şi fiecare intuiţie răbdător construieşte

la fel cum seminţele dau rod,

cuvintele rostite iscă taine şi vrajă,

din firea omului risipit se ţese zalea războinicului arhanghel,

iar picăturile de ploaie umplu oceanul

cum miezul de lacrimă leagănă marea interioară a sufletului,

atâta timp cât din lumina încă nenăscută

răsar drumeţi

pe care disperarea îi va arunca la ţărm

ori geniul bucuriei îi va înveşmânta în har

când vor răzbate singuri, copleşiţi de înţelesul lor,

până la deşertul fără sens al  prezentului

II. oamenii care şi-au construit prin trecerea ta o traumă

doar o supraveghere a firii

când libertatea nu poate fi acceptată decât

ca o cămaşă de forţă aruncată  peste un grup de copii

ce se joacă de-a războiul

şi nu reuşesc să câştige lupta cu viaţa

 

în timp ce intră în valuri şi plutesc

ca nişte pene de albatroşi pe luciul apei,

copiii mă învaţă să urc pe o scară ce nu se sprijină

decât în vârful unui copac care nu există

 

să cauţi eliberarea fără să te împotriveşti,

la fel cum îţi aduci aminte

fără să vrei

de oamenii care şi-au construit prin trecerea ta

o traumă

pe care sunt condamnaţi să o poarte în cocoaşă

 

pe vremea mea, cearceafurile pe care se scurgea virginitatea

erau aspre ca pânza de puşcărie –

în pagina de manuscris, un semn

un copil pustiu

sau poate un cuvânt irosit

pentru că nu a inaugurat viaţa literară

pe care ar fi meritat-o

 III. oare nu credeţi că noi toţi suntem sensul celor ce nu mai au niciun sens?

nu credeţi că noi toţi suntem

prea puţin treji pentru a înţelege că

realitatea este de fapt un poem ce ne rescrie destinul?

 

au apărut în faţa mea

cele patru mari eliberări:

îngerii care urcă, cei înveşmântaţi în lumină verde

şi cei înveşmântaţi în lumină albastră

 

îngerii care coboară, cei înveşmântaţi în lumină

roşie şi cei înveşmântaţi în lumină violetă

 

toate aceste ritualuri se reped către mine

ca un dans ce începe înafara mea şi smulge apoi

alene

sferele din care e făcut corpul ermetic

 

faţa e acoperită cu văl

îngerii nu se văd între ei, ci se arată numai

celor nepregătiţi să vadă,

pentru a rămâne veşnic în adânc

 

ce se ascunde în spatele vălului? îl întreb

pe sacerdotul de la Sais

– adevărul e acolo, dar nimeni nu se poate bucura de el

– numai un văl mă desparte de adevăr?

după moartea întâmplătoare vine o iluminare ratată

numai după o viaţă neîmplinită se aşterne o lumină curată

 

în cel de-al şaptelea rai

la Dumnezeu acasă, plânge îngerul Casiel

pentru ca tu să nu mai simţi poezia

doar singurătatea cuvântului

IV. de ce e Dumnezeu atât de singur, iar eu nu?

îl iubea pe înţeleptul dorinţelor –

purta un colier de sodalit

de parcă un crâmpei de cer marin

i s-ar fi înfăşurat în jurul gâtului

 

la fel cum cele două aripi ale unui albatros

vântură funinginea

de pe trupul lui Socrate

continuându-şi zborul spre viitor

în timp ce trecutul încă nu s-a încheiat

 

tu şi generaţia ta, dragă prietene,

aţi respins învăţătura lumii

dar şi forma ei

resemnaţi în plăcere şi suferinţă

deopotrivă gânditoare

V. dihania ce te face să scrii

încă o dihanie, încă o dimineaţă reală

petrecută în mijlocul mulţimii

îngropate în asfalt ca în chihlimbar

care în genunchi

care topit

care răsucit cu faţa la rai

care măcinat între pietre

cerând regilor dreptul de a avea umbră,

mai scurtă la amiază

prelungă la căderea serii

 

frumoasă dihanie, realitatea gloatei

când se holbează la tine

albă şi umedă

sub ploaia de noiembrie

şi te face să scrii

 

aici, în vitrină, printre exponate,

o mână scheletică trage dihania afară din cerneală

peste o pagină ce conţine un poem pe care, chipurile

(din câte susţine neputincioasa critică literară)

l-ai fi scris atunci când

cel rău din tine l-ar fi gonit

pe cel bun din tine

dibuindu-i ascunzătoarea de cuvinte

şi dându-i foc

 

nu poemul contează acum, ci hârtia aceea Hanji cumpărată

de la Orsay

pe care dihania se poate aşeza

dimineaţa

lăbărţată lehuză

în timp ce tu încerci să-ţi aminteşti

ce este realitatea

şi cine face legea

în fiinţa ta de miracole

Angela Furtună

Angela Furtună

Angela Furtună

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *