Sandu, blonda și mângâierile în autobuz

amintiri autobuz 37 ateneu bucuresti

amintiriTreaba mergea ca unsă. În fiecare sâmbătă după amiază, orele 18 fix trecute, sunam la uşa apartamentului situat la etajul I, în blocul aflat în stânga Ateneului, unde locuia concetăţeanul meu, minunatul compozitor Radu Şerban, pentru a-l lua „cu noi, băieţii”, pe Răducu, fiul maestrului, la o cafea… îmbunătăţită! Dar, cum Răducu (cel prea repede plecat dintre noi şi pentru care mă rog Bunului Dumnezeu să îl odihnească în paza sa!) era încă elev de liceu, fireşte că trebuia iniţiat în tainele boemei studenţeşti în tagma căreia urma să intre nu peste multă vreme.

Drept pentru care, caracalean filotim, după cum îi era felul, „nenea Radu” ne avansa cu dărnicie o anume sumă, deloc modică aş zice eu, reprezentând consumaţia (moderată) la „Albina” sau la „Katanga” sau, dacă era vreme frumoasă, chiar şi pe la „Tosca”.

În prealabil, îi plantam pe banca din parcul de la Ateneu pe băieţi, de regulă pe Morel Zelţer, pe George Ţărnea şi Sandu Monciu (pe vremea aia încă nu şi Sudinsky), urmând ca, după ce coboram din bloc dimpreună cu Răducu, să purcedem la treburile noastre.

ateneul roman anii 70

Şi, cum veneam noi într-o seară senină de primăvară (vorba ghiersului din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu), în autobuzul 37 care ne ducea dinspre Splai, taman lângă Ateneu s-a nimerit înghesuială mare. Înghesuială-înghesuială, dar tot am putut dibui silueta de top model a unei blonde planturoase, parcă anume îmbrăcată în nişte pantaloni albi numai buni să-i pună în evidenţă formele provocatoare.

În spatele blondei, un domn în vârstă cu o ţinută foarte îngrijită, iar în spatele domnului – Sandu Monciu. Apropiindu-ne noi de staţia terminus a expediţiei, normal că a început dialogul stereotip:

– Coborâţi la prima?

– Desigur. (Pe vremea aia, nu se inventase încă replica total imbeciloidă: „Nu, dar vă fac loc!”)

Cum domnul a răspuns, foarte politicos, că da, Monciu a insistat:

– Dar domnişoara?

Blonda, care trebuie că se pregătea să coboare, a răspuns un „Da!” oţărât şi numai ce a coborât şi „harşt, trosc, pleosc!” două palme pe obrajii domnului. După care a plecat, nervoasă foc, pe tocurile ei de ceva mai mulţi centimetri…

Domnul era siderat. Mai-mai că îi venea să plângă…

Văzându-i stupefacţia, Sandu (numai Monciu, încă nu şi Sudinsky) l-a întrebat:

– Domnişoara aceea este nebună, nu-i aşa?

Şi, cum domnul era încă năucit de întâmplare, a continuat:

– Dar, de fapt, de ce v-a pălmuit? I-aţi făcut ceva?

– Nu, domnule, cum se poate? Nu i-am făcut nimic, sunt om serios, nu vă daţi seama?! Cum aş putea să fac ceva neruşinat?

– Vai, vai, vai! l-a compătimit Sandu – dar dacă pe dumneavoastră, care nu i-aţi făcut nimic, v-a pălmuit, atunci ce îmi făcea mie dacă afla că am mângâiat-o pe fund vreo trei staţii?

cafeneaua albina bucuresti

După care Sandu a revenit la grup şi ne-am îndreptat în pas vioi spre cahfeneaua „Albina”, fiindcă aveam multă treabă…

Şerban Cionoff

2 comentarii la „Sandu, blonda și mângâierile în autobuz”

  1. Şi să te mai plângi de aglomeraţia din autobuzul 37! Bine că n-aţi avut parte şi de alte experienţe, că pe ruta respectivă cam mişunau himoxesualii.Care te luau la pipăială mai ceva ca în scena descrisă.În plus aveai şansa să asişti la „palpări” de portmonee sau tăierea cu lama a unor poşete fără a putea să zici pâs simţind ghiondul zdrahonuluzi care îi asigura spatele manglitorului.Pe noi ne cam ocoleau, că nu merita să-şi piardă timpul cu vreo 50 de bani păstraţi pentru „Gazeta literară”.O epocă cu farmecul ei, că de, fost-am şi noi tinerei.Cândva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *