Calendar: Premiera mondială a operei „Aida” de Verdi

Dintre toate operele verdiene, Aida are un farmec special. Dacă e greu de făcut o ierarhie între creaţiile compozitorului, din punctul de vedere al audienţei la marele public, este la fel de adevărat că prin aspectul ei monumental, fluenţa desfăşurării teatral-muzicale şi prin exotism, Aida ocupă un loc privilegiat. Spaţiile puţin cunoscute, culturile cu alte coordonate, uneori enigmatice, în comparaţie cu cele europene, conflictele de mentalitate care se pot naşte astfel şi care pot conduce la idei seducătoare, atrag. Înscrisă sau nu în această direcţie de receptare, opera lui Verdi continuă să încânte la fiecare montare. Fastul teatral presupus, care nu e deloc decorativ, intriga sentimentală şi rezolvarea ei, acţiunea lipsită de elemente artificiale, care, puţin verosimile, fac ca atâtea subiecte de opere să nu reziste şi să fie privite cu îngăduinţă, salvate fiind doar de muzică, sunt mize sigure. Faptul că Aida rămâne neclintită de atâta timp între opţiunile spectatorilor este un argument cât se poate de puternic.

În general, se crede că Verdi a compus Aida pentru festivităţile legate de inaugurarea Canalului de Suez sau pentru deschiderea noii Opere din Cairo. Într-atât de mult s-a răspândit acest episod biografic încât devine greu de combătut, el dobândind un fel aureolă de detaliu uşor senzaţional. Numai că datele istorice stau altfel. Răspândirea acestui clişeu porneşte de la realitatea că opera i-a fost comandată compozitorului de viceregele Egiptului, Ismail Paşa, care ar fi dorit într-adevăr să marcheze marele eveniment cu montarea fastuoasă a unei opere cu subiect legat de istoria Egiptului şi mai ales să inaugureze, cu acest prilej, o mare sală de operă la Cairo. Tatonările datau de prin 1867–1868. Egiptenii se gândiseră un moment la Wagner dar, în comparaţie cu muzicianul german, Verdi avea o notorietate atât de puternică în lumea operei, încât a fost finalmente cel spre care s-a îndreptat cererea viceregelui în 1868. Verdi a refuzat iniţial, fiind hotărât, după montarea grandioasă cu Don Carlos de la Paris (premiera în 11 martie 1867), să se retragă un timp în liniştea reşedinţei de la Sant’Agata. Nereuşind să aibă o operă nouă, la 1 noiembrie 1869 egiptenii au deschis Teatrul de Operă din Cairo cu Rigoletto. Construcţia comandată de Ismail Paşa costase 2 milioane de lire egiptene şi fusese terminată în şase luni, după planurile unor arhitecţi italieni.

Început în 1859, Canalul de Suez a fost inaugurat oficial în 17 noiembrie 1869, la ceremonia fastuoasă participând şi împărăteasa Franţei, Eugénie, soţia lui Napoleon al III-lea. Curentă, confuzia referitoare la premiera Aidei porneşte de la ignorarea succesiunii reale a evenimentelor. Şi astăzi se pot citi frecvent în biografii, pe internet etc. date greşite, conform cărora Aida s-ar fi reprezentat la Cairo în toamna anului 1869. Nici vorbă. Demersurile egiptenilor reîncep abia în martie–aprilie 1870, după spusele lui Verdi. Cel care de data aceasta îl convinge este libretistul Camille du Locle, care îi scrisese libretul francez la Don Carlos şi devenise directorul Operei Comice din Paris.

Du Locle era un personaj influent şi desemnarea lui de către egipteni ca „negociator” fusese inspirată. El îi prezintă lui Verdi un subiect scris, după cum menţionează, de un personaj puternic al zilei, a cărui identitate e bine să nu o dezvăluie din precauţie. Asemenea detalii nu erau pe placul muzicianului, care îl citeşte cu atenţie şi crede o clipă că Du Locle ar fi misteriosul autor. Scenariul aparţinea faimosului egiptolog Auguste Mariette, director al Muzeului egiptean de la Luvru, onorat între timp de egipteni cu demnitatea de Bey.

Verdi acceptă subiectul care reprezenta fireşte o tentaţie şi îl alege pe Antonio Ghislanzoni, vechiul său colaborator, să scrie versurile în italiană. Semnează contractul la Sant’Agata la 29 iulie 1870, suma fiind considerabilă: 150 000 de franci. Se interesează însă îndeaproape, prin Camille du Locle, de amănunte legate de obiceiurile şi ceremoniile străvechi egiptene, de elemente legate de muzica egipteană, instrumentaţie etc. Compusă destul de repede, în aproximativ patru luni, opera nu poate fi totuşi programată decât la sfârşitul anului 1871. Între timp războiul franco-prusac, contextul politic şi social, atmosfera de panică ce cuprinsese Europa amână întrucâtva evenimentul.

Se convine asupra sfârşitului anului 1871 şi premiera are loc în 24 decembrie 1871, în marea sală a Operei din Cairo, cu amănunte supravegheate de la distanţă de compozitor, care renunţă să dirijeze spectacolul, invocând dificultatea călătoriei. Conducerea muzicală este încredinţată lui Giovanni Bottesini, celebrul contrabasist care era şi un dirijor de încredere. În distribuţia premierei de la Cairo apăreau Antonietta Anastasi-Pozzoni (Aida), Eleonora Grossi (Amneris), Pietro Mongini (Radames),  Tommaso Costa (Regele Egiptului), Francesco Steller (Amonasro), Paolo Medini (Ramfis).

Nu există multe informaţii referitoare la ecoul premierei de la Cairo. Faptul că ea fusese fixată în ajunul marii sărbători creştine a Crăciunului nu pare să fi avut vreo relevanţă. Despre spectacolul de la Cairo se cunoaşte o singură cronică din „Journal des Débats”, a lui Louis Étienne-Ernest Reyer, bibliotecar al Operei, compozitor şi critic, care, deşi fusese puţin favorabil lui Verdi, găseşte în Aida o evoluţie stilistică pe placul său.
În 8 februarie 1872, Verdi dirijează premiera Aidei la Scala din Milano, o prezintă apoi la Parma. Acuzele de wagnerism sunt repede demontate. Opera devine în scurt timp cap de afiş în teatre din Europa şi America.

Costin Tuchilă

Aida – Preludiu la actul I – London Symphony Orchestra, dirijor: Erich Leinsdorf

„Celeste Aida” – Ludovic Spiess (Radames)

„Ritorna vincitor” – Maria Callas (Aida)

„Possente, possente” – Arturo Toscanini, NBC Symphony Orchestra, New York, 26 martie 1949 Studio 8-H

Marșul triumfal cântat cu 6 trompete egiptene, conform partiturii originale; Dansurile și Corul „Vieni, o guerriero vindice” – Orchestrele și Corurile Teatrului San Carlo din Napoli și ale Academiei Santa Cecilia din Roma, dirijor: Antonio Pappano, Piazza del Del Plebiscito di Napoli, 17 iulie 2009

Despre trompetele egiptene, vezi http://costintuchila.wordpress.com/bizarerii-raritati-instrumente-muzicale/

„O patria mia” – Mirella Freni (Aida), dirijor: Herbert von Karajan



Din Bucureştiul de altădată: Primul Congres al Presei Române

Vom prezenta astăzi primul Congres al Presei Române, congres care a avut loc la Bucureşti între 26 octombrie–8 noiembrie 1871.

Şi atunci ca şi astăzi, opţiunile politice ale ziariştilor erau foarte împărţite, aşa că la acest congres nu au luat parte decât reprezentanţii presei liberale sau ai celei cu vederi politice apropiate.

Lucrările congresului s-au desfăşurat în sala Hotelului Lazăr cel Nou de pe Podul Mogoşoaiei, deasupra băcăniei Dragomir. După dezbateri care au durat mai multe zile, a fost adoptat un program-manifest cu o serie de prevederi care se recomandau a fi întâlnite în conduita fiecărui ziarist. Spicuim câteva dintre acestea:

„Naţionalitatea, interesele şi libertăţile ei trebuie a fi regula noastră de conduită a tuturor, în toate ramurile activităţii publice şi private.

Naţiunea română este complexul întregului popor român; adevărata politică naţională nu poate admite asuprirea unei părţi din naţiune prin cealaltă.

Presa va lupta dar pentru realizarea unui guvernământ românesc, prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională.

România făcând parte din marea familie latină, presa va lucra prin toate mijloacele de care dispune pentru întemeierea celor mai strânse legături cu naţiunile latine din Occident…

…Concesiunile şi întreprinderile la străini sunt funeste intereselor naţiunii române.

Presa va combate dar toate concesiunile şi întreprinderile la străini. Ea va cere completarea construcţiei căilor noastre ferate cu întreprinderi prin români şi regia pentru exploatarea lor.

Presa va combate concesiunea vămilor şi ocnelor la străini sau la pământeni, precum şi monopolul tutunului.

Presa va lupta pentru neatârnarea învăţământului public de puterea ministerială şi administrarea lui de către un corp separat şi ales – persoană juridică – dotat cu fonduri speciale. Va stărui ca învăţământul general, gratuit şi obligatoriu să devină o realitate şi să fie distribuit într-un mod proporţional şi practic, astfel încât să răspundă la toate trebuinţele noastre politice, sociale şi economice.

Presa va cere desfiinţarea institutelor de educaţiune iezuistică Sacré Coeur şi altor asemenea care s-au înfiinţat în ţară în scop de prozelitism…

…Presa va apăra naţionalitatea şi autocefalia bisericii noastre contra încercărilor de a o subordona supremaţiei patriarhului de la Constantinopol. Ea va cere îmbunătăţirea poziţiunii materiale şi morale a clerului mirean…

Congresul presei declară că libertatea electorală, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea învăţământului naţional, dreptul de petiţionare, instituţiunea juriului sunt punctele cardinale pe care se reazimă edificiul nostru politic.”

Aceste rezoluţii s-au votat în totalitate, în şedinţa Congresului Presei Române din 8/20 noiembrie 1871.

Rezoluţia a fost semnată de: Emiliu Costinescu – ziarul „Românul” ; Al. D. Holban – Uniunea Liberală din Iaşi; George Misail – „Gazeta de Bacău”; Cezar Bolliac – „Trompeta Carpaţilor”; Alexandru Lupaşcu – „Semănătorul” din Bârlad: V. A. Urechia – „Informaţiunile”; Preot Grigore Musceleanu – „Biserica Română”; M. T. Orăşanu – „Daracul”; G. Dem. Theodorescu – „Ghimpele”; Dem. Pandrav – „Asmodeu”; Alex. Lăzărescu – „Informaţiunile” din Galaţi; Dr. Dumitru Suceveanu – „Gazeta medico-chirurgicală”; M. Merone Popp – „Opiniunea Publică”.

La puţin timp, a apărut broşura Congresulu presei romane. Raportu asupra situaţiunii terei, tiparită la Tipografia C. A. Rosetti.

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Presa în 1871

Astăzi, când Bucureştii sunt asaltaţi de o adevărată avalanşă de cotidiene şi săptămânale, unele cu o viaţă efemeră, altele intrate deja în obişnuinţa cititorului de pe malurile Dâmboviţei, ni se pare firesc să existe o asemenea diversitate a presei fără a intui întotdeauna multiplele dificultăţi cu care se luptă editorii publicaţiilor respective.

Se pare că nici pe vremuri gazetarii nu stăteau pe roze, după cum afirma şi Constantin Bacalbaşa în celebrele sale amintiri despre Bucureştii de altădată.

Vă prezentăm astăzi un fel de revistă a presei bucureştene din anul 1871, atunci când ziarele nu erau prea numeroase şi se puteau număra pe degete.

Cotidianul cel mai important era „Românul”, editat de C. A. Rosetti, ziar de influenţă liberală. Un ziar important nu atât prin forţa politică pe care o reprezenta, ci mai ales prin talentul de polemist al directorului său, Cezar Bolliac, era „Trompeta Carpaţilor”. Acest ziar care apărea de două-trei ori pe săptămână, sau chiar şi mai rar, era independent dar anti-liberal. „Presa”, un alt ziar care apărea zilnic, era de influenţă conservatoare şi foarte devotat guvernului Lascăr Catargiu.

Ziarul „Reforma”, fondat de Nicolae Coculescu, era independent dar cu oarece nuanţe liberale şi apărea în principiu de două ori pe săptămână. Foarte cunoscut era „Ghimpele”, transformat din vechea revistă umoristică „Nichipercea”. În anul 1871 proprietar şi director era T. I. Stoenescu, cel care a dat ziarului, deşi independent, o notă opoziţionistă liberală. Ziarul apărea o dată pe săptămână. „Ziua”, organ conservator de influenţă guvernamentală, apărea de trei ori pe săptămână sub redacţia lui Gheorghe Dinu.

Printre primele ziare cu idei democratice înaintate s-a numărat „Viitorul”, care apărea o dată pe săptămână sub redacţia lui Nicolae Fabiu Bădescu. Rubrica mondenă în presa din România a fost introdusă de ziarul „Le Journal de Bucarest”. Având format de revistă, apărea de două ori pe săptămână sub redacţia unui profesor de limba franceză de la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, UIysse de Marsillac. Un ziar de nuanţă liberală dar cu apariţie neregulată era „Telegraful”. O dată pe săptămână apărea un ziar umoristic independent, intitulat „Daracul”. Se cuvine să mai facem precizarea că presa de atunci nu era subvenţionată, ziarul respectiv rezistând numai pe baza fondurilor patronului, abonamentelor şi vânzării la bucată.

Pe atunci, falimentele de presă erau frecvente, mai ales că nu se încetăţenise încă obiceiul publicării de reclame şi anunţuri diverse în ziare, ceea ce constituie o importantă sursă de venituri.

Puşa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Pictorul Édouard Marbeau în Capitală

În anul 1879, pictorul francez Édouard Marbeau se afla în Bucureşti. În urma acestei călătorii, artistul francez a publicat în ziarul parizian „Corespondent” din anul 1881 impresiile sale despre locuri şi oameni, o cronică interesantă despre acele vremuri.

„Situat între Orient şi Occident, Bucureştii împrumută aşezării lui o fizionomie specială şi orice călător ajuns acolo pe calea Dunării sau pe aceea a Mării Negre află acolo un oraş cu totul deosebit de ceea ce cunoaşte din Viena şi din Budapesta sau din imaginile care i-au rămas în minte după vizita la Constantinopol. Continuă lectura „Din Bucureştiul de altădată: Pictorul Édouard Marbeau în Capitală”