Elegie la plecarea lui Corneliu Ostahie

Corneliu-Ostahie

Ne-am întâlnit, nu cu multă vreme în urmă, la reuniunea celor care, mai vechi sau mai noi, trebăluisem întru ale gazetăriei la fosta „Scânteie a tineretului” şi apoi la „Tineretul liber”. La despărţire, ne-am spus, aşa cum se spune ca între noi, prietenii de-o viaţă: „Bine, bătrâne, ne auzim la telefon şi vedem cum facem ca să ne vedem”.

Din nenorocire, nu a fost să fie aşa… Doamna Neagră, care loveşte nemilos, fără să aleagă, hotărâse altfel. De ieri, 11 octombrie 2015, despre Corneliu Ostahie ea ar vrea să vorbim folosind acel nenorocit timp trecut. Mă întreb, însă, dacă despre Cornel Ostahie, Omul, Scriitorul, Iubitorul de Artă şi, mai presus de toate Prietenul, vom putea vorbi, vreodată, la timpul trecut? Peste poate, aşa ceva!… Continuă lectura „Elegie la plecarea lui Corneliu Ostahie”

Un gest boieresc al unui tovarăș

amintiri serban cionoff valter roman

amintiriNu mică mi-a fost mirarea atunci când, pe un ton marţial şi fără replică, Irina, secretara redactorului-şef al „Scânteii tineretului”, m-a anunţat:

– Coboară imediat la tovarăşul Valter Roman!

La acea vreme, parcă prin 1977, Valter Roman era directorul Editurii Politice (a CC al PCR!), al cărei sediu se afla în „Casa Scânteii”, corpul B, la etajul I, redacţia noastră fiind la etajul III al aceluiaşi corp al clădirii.

Motivul invitaţiei (că să îi spun aşa) era foarte simplu: în ediţia din acea zi a gazetei publicasem o recenzie la o carte a profesorului univ. dr. Valter Roman despre revoluţia tehnico-ştiinţifică – aceasta fiind, de altfel, domeniul său predilect de cercetare –, în care făceam şi o referire la cartea lui Zbigniew Brzezinski, Revoluţia tehnotronică. Carte în care câteva dintre cărţile lui Valter Roman erau citate şi apreciate. La acea vreme, Brzezinski era consilier de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, dacă nu chiar fusese numit secretar de stat al SUA. Despre cartea sa îmi vorbise profesorul Ioan Ceterchi, pe atunci preşedintele Consiliului Legislativ, cu ocazia unui interviu pe care am avut plăcerea să îl realizez cu domnia sa. Mai mult, profesorul Ceterchi a binevoit să îmi împrumute pentru câteva zile cartea, ediţia în limba franceză, aşa încât am putut-o citi în linişte.

În ceea ce îl priveşte, profesorul Valter Roman a fost de o desăvârşită amabilitate, arătându-se bucuros de recenzie. Desigur, nu a ezitat să mă întrebe de unde şi până unde am adus vorba de cartea lui Brzezinski. Într-un final, m-a invitat ca, dacă mă interesează (asta-i bună?!) să vin spre a citi cărţi din biblioteca editurii, mai precis de la aşa numitul „fond documentar”, acolo unde se aflau, sub cheie, titluri de marcă ale literaturii politologice occidentale.

Bucuros nevoie mare, m-am dus să mă laud şefului meu direct, A. I. Zăinescu (Conu’ Alecu), redactor şef adjunct al gazetei. Nici una, nici două, acesta a decretat:

– Vreau urgent un articol de la profesorul Valter Roman!

Drept pentru care, a doua zi, la prima oră, m-am înfiinţat la cabinetul profesorului cu rugămintea să binevoiască etc., etc., etc.

Şi de data asta, profesorul a fost de o desăvârşită amabilitate, avea, chiar, un text abia dactilografiat, dar pe care nu apucase încă să îl recitească. Puteam să ratez o asemenea ocazie? Fireşte că nu! Aşa că m-am oferit să confrunt dactilograma cu manuscrisul, iar după aceea, să îl prezint autorului spre a-i da aprobarea pentru a merge la tipar.

Cum mari probleme de corectură nu au fost, textul era gata în mai puţin de o jumătate de ceas, aşa că, imediat, Conu’ Alecu a decretat:

– Intră „la zi”!

Uşor de zis dar mai greu de făcut, fiindcă între timp, profesorul Valter Roman plecase iar o altă posibilitate de a-l contacta nu aveam la îndemână.

Intreprid nevoie mare, Conu’ Alecu a decis să îi plătim autorului drepturile de autor, conform încadrării 3 C: 331 lei în mână, ceea ce în condiţiile sporului de personalitate însemna fix 331 lei x 3=993 lei!

casa scinteii

Casa Scînteii în anii ’70

A doua zi, am dus la cabinetul profesorului câteva exemplare de ziar şi, fireşte, în plic, drepturile de autor.

Nu a trecut prea mult şi m-am trezit cheimat la „tovarăşul profesor”! Dar, de unde până atunci secretara sa era numai zâmbet şi miere, de data asta afişa o mină rău prevestitoare.

– Să ştiţi că este foarte supărat pe dumneavoastră ….

Te cred şi eu! Când am intrat, profesorul era în picioare, cu ziarul deschis şi roşu la faţă.

– Tinere tovarăş, cum ai putut să faci aşa ceva? Tocmai dumneata, căruia ţi-am arătat simpatie şi încredere?

Am dat să bâigui ceva explicaţii, cum că textul era foarte bun, că nu aveam ce modificări să ceară redacţia şi câte şi mai câte…

Pe măsură ce mă pierdeam în scuze şi în justificări, profesorul dădea semne că i-ar mai fi trecut din supărare.

În final, a venit spre mine, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus:

– Citesc în ochii dumnitale că îţi pare rău de ceea ce ai făcut.

Şi a continuat tot pe un ton calm şi cald:

– Îmi promiţi că nu se va mai repeta greşeala asta?

Cum, Doamne iartă-mă, să nu promit? Am promis!

Atunci, Valter Roman a deschis seiful, a scos de-acolo plicul cu bani şi mi l-a întins:

– Asta e munca dumnitale, te rog să iei banii.

Când am ajuns în redacţie, Conu’ Alecu stătea pe jar. Bănuia că a ieşit ceva dandana şi dorea neapărat să afle cum stă treaba. Ca să îl mai fierb niţel, i-am spus cu voce stinsă şi gravă:

– Tovarăşul profesor Valter Roman a refuzat să ia banii. Uitaţi aici plicul cu toţi cei 993 de lei.

– ???

– Da, mi i-a dat înapoi, a spus că asta este munca mea.

Conu’ Alecu a sărit de trei stânjeni în sus:

– Cum adică e munca ta? Dar eu nu exist? Cine a citit textul, cine i-a dat „Bun de tipar” şi l-a trimis la publicare?

După care, cu un gest mai mult decât hotărât, şi-a luat haina din cuier şi… Hanul Prahova a scris pe noi! Iar ca să fie masa bogată, i-am mai cooptat pe Pavel Perfil şi pe alţi băieţi de nădejde…

restaurant epoca bucuresti

Am stat, acolo, câteva ceasuri bune până să lichidăm toată suma, fiindcă, deh, 993 de lei nu erau de ici de acolo. Din când în când, Conu’ Alecu mă punea să sun la redacţie şi să repet lozinca:

– Mai întârziem puţin, suntem invitaţii tovarăşului Valter Roman la Hanul Prahova, iar tovarăşul profesor ne mai reţine.

Bineînţeles că niciodată nu i-am povestit profesorului Valter Roman tărăşenia, dar asta este, de-acum, cu totul altceva…

Şerban Cionoff

Pavel Perfil, o viață în serpentine

pavel perfil

amintiriNici nu am intrat bine în noul an că, iată!, Doamna cu Coasa a venit să lovească, încă o dată. Şi nu a ales pe oricine, ci pe Pavel Perfil, pe Pafka, lipoveanul cu inimă de aur şi cu un rar har al cuvântului. Cu Pafka tributul pe care îl plătim lumii umbrelor noi, cei a căror tinereţe s a legat de fascinanta şi nedezminţita noastră citadelă de boemă numită (strict administrativ) redacţia ziarului „Scânteia tineretului”, se încarcă tot mai dureros: Mihai Ungheanu, Aurel Perva, Ion Strugariu, Alexandru Stroe, C. R. Constantinescu, Nae Militaru, C. Stan, Laurenţiu Olan, Ileana Podoleanu, Cristina Balint, Nicolae Ghelase, George Ecliserescu, Dragomir Magdin – binecuvântată fie-le, în veci amintirea! – sunt nume cu care generaţia mea a scris şi a iscălit, cu binele şi cu mai puţin binele faptelor noastre, o pagină de gazetărie adevărată pe care numai nişte viteji de după război o pot expedia prin câteva clişee ce se vor sentinţe. Scrisul lui Pavel Perfil este, el însuşi, dovada că, dincolo de toate relele ce sunt legate de acele timpuri şi aşezări de lucruri, talentul autentic răzbate şi rămâne.

Cu Pafka m-am întâlnit pentru prima oară (se putea altfel?) în cafeneaua „Albina”, vis-à-vis de serban cionoffArhitectură, una dintre acele splendide academii ale voioasei, liberei cugetări din neuitata vreme a boemei studenţeşti din anii ’65–’71, alături de „Tosca”, „Katanga”, „Turist”, „Tomis” ori „Tic Tac” şi, fără doar şi poate, de „Pisica epileptică”, locantă aflată în spatele Facultăţii de Drept, aproape de Calea Plevnei, pe care, probabil foarte curând, o vor rade buldozerele pentru viitorul bulevard ce va lega Piaţa Victoriei de Palatul Parlamentului. Descindea din Mahmudia, tărâmul tainic al Deltei şi poate de aceea paşii l-au purtat direct către Uriaşul Blond, Nenea Fănuş Neagu, el însuşi născut în Ţinutul Chirei Chiralina. Nea Fănuş a fost cel care i-a cetit prima oară slovele şi tot Nea Fănuş i-a dat, lui Pafka, cuvântul de trecere către slova tipărită, la „Amfiteatru” (seria Ion Băieşu) şi la „Luceafărul”.

Dar, anii cei mai mulţi şi mai plini de întîmplări de neuitat i-am petrecut cu Pafka în redacţia „Scânteii tineretului”, el – la secţia industrie, eu – la propagandă. Avantaj eu!, fiindcă sălăşluind în acelaşi birou cu secţia sport a gazetei, ne a fost dat marele privilegiu de a primi, cel puţin o dată pe săptămână, vizitele lui Nea Fănuş, cel care ne-a şi botezat: „secţia propagandă şi sport, egal secţia capul şi picioarele”.

fanus neaguÎn istoria nescrisă a presei acelor ani şi, desigur, a boemei sale aferente, numele lui Pafka Perfil trebuie, neapărat!, scris cu litere mari şi apăsate! Fiindcă, uriaşul şi blajinul lipovean a fost şi va rămâne, pe rând sau laolaltă, autorul şi eroul unor întâmplări de un haz neasemuit. Fiecare, în felul ei şi toate la un loc, nevinovate şi spumoase bobârnace directe către anumite Feţe grele ale prostiei cu ştaif şi ale suficienţei agresive care dominau cam multe paliere ale puternicilor vremii.

O asemenea ispravă o aflu chiar în aceste zile pe pagina unui distins scriitor, deşi trebuie să spun că este doar o variantă… apocrifă a istorisirii. În realitate, lucrurile au stat cam aşa: pe la începutul anului 1975, Pafka este trimis „pe teren” la Teleorman. După o riguroasă documentare – pentru un articol, neapărat, critic! –, urmată de o copioasă masă tovărăşească pe măsură, Pafka şi-a adus aminte că este de serviciu, cap limpede, la ediţia la zi a ziarului. Uşor de zis, greu de făcut, fie şi pentru „amănuntul” că starea euforică avansată în care Pafka se afla nu îi permitea să folosească serviciile CFR-ului. Până la urmă, s-a găsit soluţia, a fost trimis spre Capitala scumpei noastre patrii cu… un excavator!

O dată ajuns la „Casa Scânteii”, Pafka şi-a dat seama că datorită pasului său uşor legănat spre foarte ezitant îi va fi foarte greu să intre pe poarta corpului B al citadelei presei de partid. S-a urcat, atunci, în bena excavatorului, plus paporniţa cu merinde şi cu udătură cu care fusese cadorisit, arărându-i şoferului o anume fereastră de la etajul III. Care fereastră era fix cea de la cabinetul lui E. F., redactorul şef al ziarului, un om inteligent, dar, din păcate, obtuz, rigid. Lesne de înţeles mirarea (ca să nu spun altfel) insului când s-a trezit cu Pafka subit catapultat în birou. Care Pafka, în timp ce îşi culegea de pe podele merindele risipite, raporta solemn: „Să trăiţi, şefu’! Am venit la cap limpede!”

Până în zori a făcut naveta E. F. între biroul său şi camera de protocol unde Pafka fusese condus spre a se reface. A urmat, a doua zi, o şedinţă de analiză a muncii, care spre satisfacţia cvasi-generalizată nu s-a soldat cu nicio sancţiune, întrucât şeful nostru direct, poetul A.I. Zăinescu (Conu Alecu) a edictat: „Pafka a cedat nervos, din cauza dificultăţii subiectului documentării!”

Poate câtuşi de puţin întâmplător, de numele lui Conu Alecu se leagă multe dintre isprăvile găştii noastre de boemi, el fiind, prin calitatea sa de redactor şef al ziarului şi de şef direct al celor mai mulţi dintre noi, proteguitorul „din umbră” al acestor giumbuşlucării. Într-o duminică, trebuia, musai, să facem nişte planuri de muncă pentru „sus”, adică pentru secţia de presă a C.C. al P.C.R. De prisos să spun că mai nimeni nu avea chef de aşa ceva, cu atât mai puţin Conu Alecu. Drept pentru care ne-a adunat în birou, a pus pe masă portretul „Tovarăşului” şi a tunat: „Mi-e ruşine să mă uit în ochii secretarului general al partidului.” Văzând stupoarea ce se citea pe feţele noastre, a continuat în crescendo teatral: „Cum să îi răspund tovarăşului Nicolae Ceauşescu dacă mă întreabă cum justific diferenţa de salarii dintre mine şi voi decât că sunt singurul vostru cititor la câte lozinci tâmpite scrieţi?”

Aflat undeva, spre capătul mesei, Pafka a scâncit: „Şefu’, daţi-ne, mie şi lui Cionoff, diferenţa aia, că pe urmă mergem noi cu ea la Hanul Prahova, o transformăm în votcă şi vă scăpăm de complexe.” De prisos să mai spun că s-a ales praful şi de şedinţă şi de planurile de muncă!…

casa scinteii

Casa Presei (fostă Casa Scînteii)

Multe, foarte multe ar mai fi istorisirile în care Pafka este erou de năzdrăvănii şi trebuie să spun că (şi) pierderea sa este un motiv în plus să isprăvesc mai repede volumul de amintiri din şi despre boema anilor ’65–’90.

Sincer vorbind, nu ştiu ce încheiere să dau acestor cernite rânduri, drept pentru care aleg acest tulburător mesaj cu care prietenul meu, Ştefan Mitroi, a răspuns veştii despre moartea lui Pafka: „Doamne, ce ai de gând? De ce ne împuţinezi atât de repede şi în chip atât de nemilos? Răspunde? De ce?”

Acum, după o viaţă petrecută „între serpentine”, aşa cum spune şi titlul uneia dintre cărţile sale, Pavel Perfil s-a dus să se odihnească puţin. Şi poate că, acum, îl întreabă pe Nea Fănuş: „Dar pe aia, când l-am bătut în redacţie pe şeful meu de secţie, cam nătântot şef, ţi-am povestit-o?”…

Șerban Cionoff

„Literatorul”, ianuarie–februarie 2013