Dorel Vişan: „Teatrul românesc s-a încurcat în iţele democraţiei”

dorel-visan pusa roth revista teatrala

interviu liber sa spunAbsolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, promoţia 1965, actor al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca din anul 1965, directorul acestei instituţii între 1993–2000, Doctor în arte (2004) Dorel Vișan a jucat peste 40 de roluri în teatru şi peste 50 de roluri în filme. De-a lungul carierei a primit numeroase premii, printre care: Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru cea mai bună interpretare masculină (1988), Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Internaţional al Filmului de la Costineşti (1990), Premiul de Excelenţă pentru contribuţia la filmul românesc şi Ordinul Naţional în Grad de Cavaler, ultimul acordat de Preşedinţia României. La Festivalul European al Filmului de la Berlin (1988) a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun actor”, iar la Festivalul Filmului de la Cannes (1995) a fost nominalizat de presă (neoficial) pentru rolul din filmul Senatorul melcilor, regia Mircea Daneliuc. Autor a cinci volume de poezie: De vorbă cu Domnul (1997), Voi veni cu fluxul (1998), Vremea cireşelor amare (1998), Păcate (1999), Psalmi (2003; Salmos, traducere în limba spaniolă de Christian Tămaș, 2012, Psaumes, traducere în limba franceză de Christian Tămaș, 2013).

Puşa Roth Maestre Dorel Vişan, activitatea dvs., în filmul şi teatrul românesc, a fost şi rămâne, de ce nu, o provocare. Prin ea însăşi, creaţia artistică reprezintă o provocare. Cum răspundeţi acestei provocări?

Dorel Vişan – Aş avea multe de spus dar, în contextul actual, ce-aş spune eu nu se mai potriveşte. Teatrul românesc, după părerea mea, a intrat într-o fundătură, beneficiind prea mult de libertate, s-a încurcat în propriile-i iţe, iţele libertăţii şi atunci se abate foarte mult de la rosturile pe care le are  şi pentru care a fost creat, acela de a fi un loc de întâlnire a adevărului. Teatrul care se practică astăzi, pe mine nu mă mulţumeşte. Poate şi lumea s-a mai schimbat, dar şi orizontul de aşteptare al publicului care mă ascultă sau mă citeşte. Această lume nouă a adus foarte multă confuzie, iar confuzia în artă nu duce la nimic.

P. R. – Putem vorbi de text, de actul regizoral dar şi de actul actoricesc, de rezultatul final al procesului de creaţie artistică.

D. V. – Actul actoricesc este, din păcate, cel comandat – ca să zic aşa, în serviciu comandat, textul este scris şi dacă este scris de Shakespeare are un rost, o ţintă şi o trimitere iar dacă este scris de cineva care se crede Shakespeare, dar care nu l-a citit pe Shakespeare, atunci are alte conotaţii, alte ţinte şi alte trimiteri. Şi nu se mai poate mula pe limba actorului sau, cum zicem noi, nu stă bine în gura actorului, pentru că el nu propovăduieşte nimic, ci este doar un text. Din foarte multe puncte de vedere, textele de astăzi au aceste necazuri, şi regizorii, nu ştiu de ce, aleg cu foarte multă nonşalanţă aceste texte care de fapt nu spun nimic, sau iau texte din clasici pe care le maltratează. Or, tocmai aici este încercarea şi provocarea zilelor noastre, de a şti, faţă de marea operă creată de clasici, cât să respectăm şi cât să renovăm.

dorel visan interviu mari actori romani

P. R. Noul cere nou sau e vorba de spiritul de frondă faţă de ceea ce este considerat învechit, prin aceasta înţelegând clasic?

D. V. – Este şi un spirit de frondă, pentru că întotdeauna va fi. Nu este un lucru de neglijat, dar n-avem ce face. Adică, vorba lui Caragiale, din această dilemă nu putem ieşi. E ceva mai grav, mult mai grav. Artistul zilelor noastre îşi pierde rosturile, devenind din propovăduitor şi din duhovnic un fel de instrument de divertisment. Dispare seriozitatea, dispare profunzimea, dispare ceea ce Euripide spunea odată: „Rostul artei este acela de a face suportabilă această vale a plângerii”, cum defineşte el metaforic viaţa. De altfel, foarte mulţi înţelepţi aduc în discuţie ideea că viaţa este durere. Budha spune că „viaţa este continuă durere şi pentru obiecte şi pentru oameni” şi are foarte mare dreptate. Aici este marele necaz al zilelor noastre, că funcţionăm la suprafaţă şi nu funcţionăm în profunzime.Există o vorbă valabilă şi azi: cum e şeful, aşa e şi subalternul. Cum e ţara, aşa sunt toate sectoarele. Nu există o politică culturală naţională, de altfel nu este nici o politică la această oră, de nici un fel. Nici politica de politică nu este. Nu există un program naţional, sigur, raportat la noile condiţii, raportat la lumea liberă, raportat la libertatea de creaţie a artistului în lumea aşa-zisă liberă, care să ţină cont de un lucru absolut fundamental în cultură şi în creaţie şi anume că avem libertatea de a fi conştienţi că niciodată nu suntem liberi. Citește integral în Revista Teatrală Radio.

Interviu realizat de Pușa Roth