Expoziție de grafică Iurie Darie

expozitie de grafica de iurie darie

eveniment liber sa spunLa Galeria Elite Prof Art din București (str. Dr. Nanu Muscel nr. 13, Cotroceni) se va deschide sâmbătă, 14 martie 2015, la ora 18.00 Expoziția de grafică Iurie Darie (14 martie 1929, Vadul Rașcov, județul interbelic Soroca–9 noiembrie 2012, București). 

„Iurie Darie Maximciuc – Iura așa cum este alintat, s-a născut pe 14 martie 1929 în sătucul Vadul Rașcu de pe malul Nistrului, unde copil fiind, cu sora lui Raisa, «pășteau animalele, el caii, ea vacile», ne vorbește cu drag și emoție Iura.

Desena cu cărbune oriunde găsea un locșor în casă, afară, pe toți pereții. N-a fost certat niciodată de măicuța lui, Daria.

S-au mutat la Chișinău, împreună cu mama și sora. Tatăl al doilea, Darie, murise și el în război.

Când frontul rusesc se apropia, intelectualii din Basarabia au primit o repartiție să locuiască în România. Cand Iura avea 14 ani, familia a plecat în refugiu, cu ce au apucat să ia cu ei, călătorind o lună și jumătate cu un «bou-vagon». „În stații, veneau doamne în rochii lungi, frumoase și le dădeau ceai cald», își amintește Iura. Așa au ajuns în Cebza, lângă Timișoara.

Unul din lucrurile pe care le-au putut lua din Basarabia era un covor lucrat și vopsit de bunica lui, cu vopsele naturale. «Bunica era tot timpul cu mâinile pline de vopsea», își amintește Iura. Mai tarziu, Iura l-a donat Muzeului Taranului, ca și mine, care am donat o carpetă imensă, lucrată tot manual.

iurie darie

S-au mutat la Timișoara, el terminând Liceul «Loga», unde l-a avut coleg pe Sergiu Nicolaescu.

A trimis desene la București revistelor pentru copii «Pițigoiul” și «Mihaela», conduse de Nell Cobar, pe care le semna IU-DA. Ajuns la București singurel ca să dea examen la arte plastice și teatru, l-a cunoscut pe Nell Cobar care i-a spus: «…credeam că ești mai în vârstă…» A dat examen la arte plastice, unde «i-a desenat crochiul unei concurente, ea a intrat, el nu», se amuza Iura.

Dumnezeu a vrut sa intre la teatru. Juca teatru, filma și în țară și în afară, prezenta emisiuni tv, printre care și primul concurs «Cerbul de Aur», de exemplu.

Iurie_Darie_expozitie desene

Iubirea pentru copii nu se putea opri, avea o emisiune permanentă la tv, în fiecare duminică dimineață, «Să învățăm să desenăm cu Iurie Darie».

Desena cu ambele mâini, cântând și povestind «în direct».

Te iubesc, sufletul și viața mea.”

Anca Pandrea

logo liber sa spunVezi: arhiva categoriei Expoziție

Mâine, 4 septembrie 2014, Cornel Vulpe la rubrica „Remember” de Annie Muscă

cornel vulpe liber sa spun

Revista Teatrală Radio

rubrica remember annie musca revista teatrala radioÎn urmă cu 12 ani ne părăsea actorul Cornel Vulpe, cel care a lăsat o pagină de aur nu numai în istoria Teatrului de Comedie din București, unde a jucat timp de trei decenii, în mari spectacole ale acestei scene, ci și la Televiziune și la Teatrul radiofonic.

Un cuprinzător portret al actorului veți putea citi mâine, joi, 4 septembrie 2014, în Revista Teatrală Radio, la rubrica Remember de Annie Muscă. Amănunte în Revista Teatrală Radio.

Revista Teatrală Radio: Irina Petrescu la rubrica „Remember” de Annie Muscă

annie musca irina petrescu remember

Mâine, 19 iunie 2014, actrița Irina Petrescu ar fi împlinit 73 ani. Ne-a părăsit anul trecut, în 19 martie 2013, cu aceeași discreție cu care a trăit. Joi, 19 iunie, rubrica Remember din Revista Teatrală Radio îi va fi dedicată.   

irina petrescu

Irina Petrescu

eterne reveniri in luna lui ciresar biografii annie muscaLuminoasă și nobilă, dar aparent solitară.

Cu distincție, fie chiar și în pleiada marilor actori plămădiți cu generozitate de Cel de Sus.

O imensă candoare contopită într-un soi de frig copleșitor și o privire întrebătoare, dar sigură, fără întortocheli. Un aer princiar și o voce înzestrată cu ecou, într-un evantai de vibrații transferate până dincolo de microfon.

O apariție fără egal în cinematografia românească față în față cu un om de o surprinzătoare discreție.

Cu rafinament și complexitate, cu iz de poezie, Irina Petrescu și-a desăvârșit pe scenă darul de a ști să-și asculte partenerul și de a păstra, așa cum învățase de la maestrul ei, Șahighian, misterul personajului interpretat.

Annie Muscă

Alte detalii și fragment audio din Alice Voinescu – Arta de a suferi, scenariu radiofonic de Doina Papp, regia artistică: Attila Vizauer, 2003 în Revista Teatrală Radio.

Ruxandra Sireteanu: „Teatrul este dragostea şi chinul meu”

ruxandra-sireteanu

interviu liber sa spunActriţa Ruxandra Sireteanu s-a născut la Craiova, în 20 decembrie 1943 şi a debutat la vârsta de 9 ani pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, cu rolul Maia din Platon Krecet, în regia lui Alexandru Finţi.

După absolvirea Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, în 1961, a intrat la I. A. T. C. „I. L. Caragiale”, la clasa profesorului Ion Finteşteanu, lector Sanda Manu. În 1965, la examenul de absolvire, a jucat rolurile Tofana din Patima Roşie de Mihail Sorbul şi Fata, Iubita, Nevasta din Omul care s-a transformat în câine de O. Dragun, regia Andrei Şerban.

Între anii 1965–1969 a fost angajată la Teatrul Naţional din Craiova. Pe scena Naţionalului craiovean a interpretat: Catarina din Femeia îndărătnică de W. Shakespeare, regia Miron Niculescu; Dorina dinTartuffe de Molière, regia Miron Niculescu; Şura din Egor Bulîciov de Maxim Gorki, regia Petre Sava Băleanu; Elena din Suflete tari de Camil Petrescu, regia Geta Tomescu.

Între 1971–1972 Ruxandra Sireteanu a fost angajată la Teatrul de Stat din Oradea, unde a jucat rolurile Nina Zarecinaia din Pescăruşul de Cehov (regia Alexandru Colpacci) şi Maria din Omul care… de Horia Lovinescu.

Din anul 1972, este angajată a Teatrului „Nottara” din Bucureşti. Timp de 36 de ani petrecuţi pe scena acestui teatru, actriţa Ruxandra Sireteanu a întruchipat o serie lungă de personaje, printre care: Jennifer din Adio Charlie de G. Alexod, regia George Rafael (1972); Ghizi din Familia Tott de Orkeny, regia Val Paraschiv (1977); Nina din N-am încredere în bărbaţi de Sofronov, regia Dan Micu (1975); Senia dinCalandria de D. Babiena (1982); Agripina din 5 romane de amor de Teodor Mazilu, regia George Rafael (1978); Veta din O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, regia Dan Micu (1986); Doamna Vintilă din Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, regia Alexandru Dabija (1984); Charlotta din Livada de vişini de A. P. Cehov, regia Dominic Dembinschi (1987); Si Pin din Taifun de Ca O Yu, regia Alexandru Dabija (1988); Margareta din Simeyaşul de Gherman, regia Horaţiu Mălăele (1990); Elena Sergheevna din Şantaj de Ludmila Ruzumovskaia, regia D. Dembinschi (1992); Frosina din Avarul de Molière, regia Mircea Cornişteanu (1994); Doamna Pearce şi Doamna Higgins din Misterele Londrei, muzical după Pygmalionde G. B. Shaw, regia D. Dembinschi (1995); Fiokla din Căsătoria de Gogol, regia Gavriil Pinte (1998); Nanny din Nanny de Fenwik, regia Tom Ferriter (1999); Judy din Moştenirea lui Cadâr, muzical de Eugen Rotaru, regia Tania Filip (1999; Teatrul „Nottara” a făcut un turneu cu acest spectacol în SUA şi Canada, în 2001); Dragna, Boiana şi Olivera în Larry Thomson de Kovacevici (2001); Mama din Minciuna din minede Sam Sheppard, regia Ada Lupu (2002); Tiţa din Prăpăstiile Bucureştilor de Matei Millo, regia Ada Lupu (2003); Chiriachiţa din Titanic Vals de Tudor Muşatescu, regia Dinu Cernescu (2003); Crapart din Jocul dragostei şi al morţii de Romain Rolland, regia Lucian Giurchescu (2003); Raisa Pavlova şi Ulita dinPădurea de A. N. Ostrovski, regia Tudor Mărăscu (2005); Eileen din Billy Şchiopul de Martin McDonagh, regia Vlad Masacci (2005); Nina Ivanovna din piesa Un pensionar fatal de Al. Galin, regia Tudor Ţepeneag (2008); Madam Roza în Ai toată viața înainte, dramatizare după Romain Gary, regia Alina Rece (2009);  Eva Starsky în Nu vorbiți cu actorii de Tom Dudzik, regia Diana Lupescu (2011).

familia tot ruxandra sireteanu

Ghizi în Familia Tott

Roluri la Teatrul „George Ciprian” din Buzău: Luiza din Fierarii de M. Nicolici, regia Răzvan Săvescu (2000); Lady Bracknell din Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, regia Răzvan Dincă.

Roluri în filme: Cursa, regia Mircea Daneliuc; Septembrie, regia Timotei Ursu; Speranţa, regia Şerban Creangă; Imposibila iubire, regia Constantin Vaeni; Între oglinzi paralele, regia Mircea Veroiu; Baladă pentru fiul meu, regia Constantin Dicu; Divorţ din dragoste, regia Andrei Blaier; Crucea de piatră, regia Andrei Blaier; Marea lehamite, regia Mircea Daneliuc; Terente, regia Andrei Blaier; Aici nu mai locuieşte nimeni, regia Malvina Urşianu; Niki Ardelean, colonel în rezervă, regia Lucian Pintilie; Păcală se întoarce, regia Geo Saizescu.

Actriţa Ruxandra Sireteanu a jucat în peste 30 de spectacole de televiziune şi în peste 300 de piese la Teatrul Naţional Radiofonic. A înregistrat câteva sute de poveşti pentru emisiunea „Noapte bună, copii!”.

Între 1996–1997, a interpretat unul dintre rolurile principale din „Piaţa rotundă”, SOAP OPERA produs de Radio România Actualităţi în colaborare cu BBC, finanţat de Phare.

Din 1996 face dublaje la filmele de desene animate, Studiourile „AGER FILM”. Între 1998–1999, dublaj la serialul de televiziune Suflet de femeie.

În perioada 1992–1995 a fost profesoară la Facultatea de Teatru a Universităţii „Hyperion” din Bucureşti.

A susţinut multe recitaluri de poezie atât în România cât şi în Suedia (Malmö şi Göteborg) şi Grecia (Atena şi Salonic). În anul 1968 a primit o bursă de două luni la Paris, la „Maison des jeunes”, condusă de Jean-Louis Barrault şi Tania Balachova.

În prezent este profesoară de teatru la Şcoala de teatru pentru copii „Karisma”.

Puşa RothM-am gândit că am putea sta de vorbă, la un taifas aproape sentimental, despre ceea ce înseamnă teatrul pentru actriţa Ruxandra Sireteanu.

Ruxandra Sireteanu: Pentru mine, teatrul este dragostea şi chinul meu. Nici nu ştiu cum au trecut atâţia ani de când am urcat pe scenă. Cred că am fost pentru prima oară la teatru când aveam trei ani, ca să-l văd pe tatăl meu, marele om şimarele actor Nicolae Sireteanu, care juca în Hoţii de Schiller, la Teatrul Naţional din Craiova. Atunci… m-am hotărât să devin ruxandra sireteanu portret liber sa spunactriţă, şi m-am ţinut de cuvânt. N-am avut niciodată alternativă fiindcă actorie mi-am dorit să fac întotdeauna.

P. R. Teatrul este pentru foarte mulţi, adică pentru noi, spectatorii, o lume deschisă. Pentru actori este la fel? Sau este o lume tainică?

R. S.: E tainică, pentru că este foarte greu să-ţi mărturiseşti cuceririle, bucuriile, tristeţile. Eu îi invidiez pe cei care pot vorbi atât de lesne şi atât de fluent despre cum îşi creează rolurile, despre colaborarea lor deplină cu regizorii, cu colegii. Pentru mine este un chin atât de minunat, iar aceasta înseamnă multe nopţi nedormite. Pentru mine este cea mai cuceritoare profesie, pentru că dai mâna cu atâtea necunoscute, şi mă refer la personajele pe care le joc, le-am jucat şi cu care am relaţii excelente şi atunci sigur că este o lume fabuloasă.

P. R.Credem noi, în simplitatea noastră, că teatrul este o sintagmă ce acoperă foarte mult din lumea aceasta de dincolo de cortină. Teatrul poate fi un ingredient care poate fi aşezat pe masa vieţii, aşa ca o ofrandă?

R. S.: Ah, ce-mi faceţi! Păi, ce să spun? Atunci când omul îşi lasă la garderobă fărâmele lui sau hălcile lui, sau, nici nu ştiu cum să spun, fiindcă fiecare vine la teatru, mă refer la spectatorul care vine la teatru şi îşi lasă înfrigurările sau neliniştile, sau micile bucurii pe care şi le-a consumat până în clipa în care se aşează pe fotoliu şi aşteaptă primul gong. El, spectatorul, dacă vine la teatru, vine să se aline. Dacă plânge, plânge cu tine, dacă râde, râde cu tine. Ar fi minunat să îşi lase şi prejudecăţile acasă. Citește integral în Revista Teatrală Radio.

Interviu realizat de Pușa Roth

Ce stație e asta?

birlic tren gara

simple intamplari rubrica liber sa spunBirlic, vă imaginați, era destul de neastâmpărat. Pus pe glume, în compania lui viața devenea foarte veselă. Nici nu trebuia să spună multe, pentru că figura și mimica lui erau atât de expresive, încât doar privindu-l te înseninai și râdeai. Putea să tacă minute în șir, să se abțină de la a spune vreo poantă, efectul era același pentru cei care-l urmăreau. Această expresie comică a figurii sale a fost, desigur, mult exploatată de regizori, succesul la public fiind asigurat. Și cum de la tinerețe avea o tehnică actoricească excelentă, inteligență artistică ieșită din comun și un simț teatral aparte, cariera fulminantă nu s-a lăsat așteptată. Era spontan, poantele îi veneau de la sine, cu o naturalețe fermecătoare. Făcea calambururi din orice.

Trupa teatrului călătorea cu trenul, într-un turneu prin Moldova. Pe vremea aceea nu se punea problema de autocar, de avion nici vorbă, așa ceva nu prea ajunsese pe la noi. Oricât de important ar fi fost teatrul, toată lumea călătorea cu trenul, noaptea la vagon de dormit. De dormit, pentru cine poate. Birlic nu prea avea somn. Noapte adâncă. Trenul oprește la Mărășești. Liniște mormântală, nu se aude decât pufăitul locomotivei. Trenul stătea de minute bune, probabil că mașina, mai neagră ca noaptea, lua apă. În lumina chioară a unui felinar uitat de vreme, nu se vedea mai nimic. Birlic scoate capul pe fereastra vagonului și întreabă un ceferist, revizorul de vagoane care mergea agale pe lângă tren: „Ce stație e asta?” Omul răspunde plictisit: „Mărășești.” La care Birlic, pe loc, făcând pe pelticul: „Și se mai luptă? Se mai luptă?”

Costin Tuchilă

Leopoldina Bălănuță – Ființă din ființa poeziei nemairostite azi

leopoldina balanuta

„Aştepţi ce de altă tărie ţine, / ce-i unic, puternic din cale-afară, /

trezirea pietrelor, / adâncimi întoarse spre tine.”

Rainer Maria Rilke

Unii Oameni s-au născut spre a fi model celorlalţi. Alţii – copii morţi spiritualiceşte încă de dinainte de a se naşte – spre a fi călăi tuturor. Dacă aş putea sculpta în memoria timpului o imagine anume plămădită din aceeaşi substanţă cu veşnicia, în stare să-i întruchipeze pe cei veniţi pe această lume pentru a fi prin ei înşişi un veritabil exemplu celor din jur, atunci aceasta ar fi compusă din portretele acelor multe Fiinţe pe care le-am iubit de-a lungul parcursului meu existenţial de până acum, de fapt, o umilă încercare întru dezvoltarea unei relaţii pe cât se poate de simetrice între Cuvânt şi Suflet, care să tindă către intenţia iniţială a Creatorului de Verb primordial şi lume, Dumnezeu. Iar în această mulţime destul de încăpătoare de portrete cu pricina, s-ar afla, în mod evident, şi chipul fascinant, de o rară expresivitate artistică al celei care a fost actriţa Leopoldina Bălănuță, o entitate umană cu aparenţă telurică, ajunsă între graniţele înguste ale spaţiului de aici de undeva, de dincolo de lume şi de timp.

poezie leopoldina balanuta magdalena albu

Leopoldina Bălănuță (10 decembrie 1934, Păulești, jud. Vrancea–15 octombrie 1998, București)

Actriţa Leopoldina Bălănuță reprezintă în viziunea mea unul dintre cele mai frumoase poeme lumeşti închinate îngerilor Luminii… Şi aş îndrăzni să realizez în această direcţie o legătură specială între smerenia şi nevoinţa telurică a acestei actriţe-model a teatrului şi filmului românesc şi cea a poetului plin de har şi de patimi nestinse Cezar Ivănescu. Pe amândoi, Cel de Sus a catadicsit să îi lege organic şi destinic cu două lanţuri deosebit de puternice de taina neştiută a ţărânii: suferinţa şi versul… Alcătuită de divinitate dintr-o structură interioară echivalentă cu însăşi personalitatea inefabilă a poeziei Universului, Leopoldina Bălănuță închide în lăuntricitatea sa întreaga comunitate a precuvintelor zămislite din starea de nestare a Fiinţei omeneşti ziditoare de civilizaţie şi cultură, din izvorul nestins de lacrimi zăvorâte pentru totdeauna între cutele adânci ale inimii încercănate ori din şoapta nemărturisită a suferinţei nevoitorului umil al existenţei, Poetul…

ambrosius-benson-marie-madeleine-lisant c 1525

Ambrosius Benson, Maria Magdalena citind, c. 1525

Şi, pentru că îngerii Luminii dumnezeeşti vin să te mângâie pe frunte şi pe mult încercatul tău suflet fără ca tu să îi vezi vreodată, ori de câte ori te doboară chinurile durerii amare, încerc să-mi închipui cum ar susţine Leopoldina un deloc ultim recital poetic din cele Şapte cântece ale morţii semnate de Georg Trakl într-o îngheţată şi albă seară de repetabilă iarnă românească. Spectacolul ar începe, probabil, cu o notă gravă a vocii singulare leopoldine în armonia misterioasă şi tainică a Adagio-ului albinonian, intonând ca un imn închinat durerii următoarele cuvinte ale cunoscutului poet austriac, printre altele, al Toamnei însinguratului:

„Amară zăpadă şi lună.

Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrâşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie, un zâmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului;

sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi şi vulturii Domnului îţi sfâşie inima de metal.”

rainer maria rilkeAm simţit de foarte multe ori nevoia să fi rămas la stadiul celest de duh neînomenit, de spirit care să se fi revărsat tainic în această lume a trăirilor profund inestetice şi, în genere, ignobile prin şoapta sau prin respiraţia de una sau de mai multe secunde ale unei Fiinţe deloc oarecare şi banale, dar completamente lipsite de putinţa de a călca zilnic în picioare tina cu gândul maladiv că acest lucru i se cuvine într-un mod cu totul şi cu totul justificat datorită simplului său statut biologic caracteristic. Din fericire, asemenea soi de Fiinţe, prin sufletul cărora Universul îşi respiră în chip liber şi concret existenţa, nu sunt doar o simplă plăsmuire a raţiunii mele scriitoriceşti, ci ele au ca axă de reprezentare continuă un alt fel de prototip uman comparativ cu toate celelalte, unul fix ca geometrie internă alcătuitoare, evident detaşat de noroiul impur al eterogenităţii lumeşti postmoderne, încărcat până la esenţă cu simplitate şi curat ca inima unui sihastru al pustiei primind în dar, cu o smerenie nemărginită, seva euharistică mântuitoare a bunului şi de viaţă dătătorului Său Dumnezeu incontestabil. Cu alte cuvinte, m-aș fi bucurat a sălăşlui duhovniceşte pentru totdeauna în vibraţia superioară a acelei inimi calde în stare să nască din gestul şi trăirea-i personale veritabilul mit al fericirii reale, o fericire specifică, până la urmă, oricărei formule comunitare din încâlcita şi multimilenara istorie a bietei noastre umanităţi cu iz vădit decadent în ziua de azi.mari actori romani leopoldina balanuta

Pentru foarte mulţi dintre noi, aceste Fiinţe umane scoborâte din Os divin şi capabile întru totul de a lăsa urme adânci în colbul timpului iluzoriu nici măcar nu există. În ceea ce mă priveşte, am crezut dintotdeauna că ele, Entităţile acestea sfinte cu nume aproape nefiresc de Om, locuiesc în permanenţă foarte aproape de noi, de privirea, de raţiunea, de sufletul pe care îl avem, ca o infinită multiplicare a sărutului divinităţii oferit cu blândeţe fiecărui construct al naturii în parte de Dumnezeul întreit ca persoană al Iubirii veşnice. Mărturisesc faptul că după asemenea gen de Fiinţe contopite în mod absolut cu ne-Fiinţa perceptibilă a divinităţii îmi aleargă cu nădejde, dar şi cu disperare, în acelaşi timp, sufletul, pentru că, întâlnindu-le, primesc, de fapt, în palma mea uscată de lut mâna binecuvântată a unicului Creator al Universului (un Univers întors ştiinţific pe toate feţele lui posibile), Dumnezeu. Când mi-a fost dat să întâlnesc pentru prima oară chipul solemn al Leopoldinei Bălănuță, tot ceea ce până atunci semnifica, într-un chip diferit pentru mine, Poezie cu majusculă s-a transformat dintr-o dată în altceva, într-o Fiinţă concretă, cu trup şi destin personal, izvorâtă cu bucurie imensă dintr-o altă Fiinţă, una umană de această dată, dar la fel de concretă şi de serafimică, întocmai unei reluări perpetue, dacă putem spune aşa, a mitului ancestral al Facerii celei dintâi a omenirii…

Louis Janmot Poème de l'âme 5 Souvenir du ciel

Louis Janmot, Poemul sufletului, 5, Amintirea cerului

„Poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul”, scria nu de mult poetul Cezar Ivănescu, un Eminescu recent, nerecunoscut încă, aşa cum merită, al versului autohton şi universal. Apropiată prin credinţă de tăria înaltelor sfere ale divinităţii, actriţa Leopoldina Bălănuță a reuşit, în afara multiplelor sale roluri reprezentative din teatru şi din cinematografie, să înnobileze prin descătuşarea vizibilă şi completă a sufletului său profund acel ceva anume cumplit de greu de prins în mrejele pânzei de păianjen a oricărei rostiri artistice de geniu, anume esenţa însăşi a fibrei poetice a lumii, îngenunchind, cu o putere ieşită din comun, aidoma unui psalm ce alungă definitiv demonii, o mare parte din răul spiritual al Omului prezent (entitate extrem de firavă, din păcate, încărcată însă de prea mult lut şi înconjurată realmente de prea puţin spirit) prin şoapta abia rostită a stihului metamorfozat cu inteligenţă şi delicateţe în silaba increată, parcă, a unei ode divine semnate de un înger cu aripi ţesute din Lumină.

În genere, se spune că psalmul „scoate lacrimă şi din inimă de piatră”, născând „tristeţea cea după Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare a explicat cel mai bine acest lucru în lucrarea sa  Tâlcuire duhovnicească la psalmi. Mergând pe firul acestei fireşti analogii, despre Leopoldina Bălănuță se poate afirma incontestabil că, în textura creaţiei sale, această mare personalitate a teatrului românesc şi universal tocmai exact acest lucru s-a şi străduit să nască din propria-i durere şi din patima neţinută în frâu pentru arta dramatică în sine: să scoată la iveală, cu toate puterile sale dăruite de divinitate, semantica precisă a oricărui crâmpei de vers decodificat la nivel analitic-interpretativ cu o minuţie rară, într-o aşa manieră de parcă el, versul cu pricina, ar fi primit pentru prima oară viaţă atunci şi nicidecum cu ceva vreme în urmă din mintea şi din mâinile creatorului său…

terpsichore Francois Boucher Terpsichore, la muse de la poesie lyrique de chorale

François Boucher, Terpsichore

Pentru harul desăvârşit al Leopoldinei, nu s-a conceput în timpul vieţii sale o piesă de teatru care să îi definească în totalitate fiinţa şi care să fi transcens prin forţa mesajului întreaga gamă dramaturgică universală creată până în acel moment de sfârşit de secol XX, când actriţa s-a mutat definitiv, în toamna anului 1998, pe tărâmul necunoscut al pieselor de tip monolog cu distribuţie unică. Nu a fost să fie aşa, pentru că, de foarte multe ori, din păcate, priorităţile şi viziunile existente în perimetrul teatral contemporan privesc în cu totul alte direcţii proscrise (de cele mai multe ori) şi nicidecum în lăuntrul cel mai de preţ al unui artist de geniu – sufletul său. Personal, consider că întreaga filozofie a interpretării actoriceşti impuse de Leopoldina Bălănuță, interpretare ce face trimitere, bineînţeles, doar la o mică parte a marii poezii a omenirii, a determinat apariţia unui stil unic în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a unui text poetic prin descifrarea sensurilor lui prime gândite de creatorul operei literare respective, propunând astfel, în sfera complexă a actului artistic analizat, un adevărat model semiotic sui-generis, demn de a fi studiat şi urmat pe viitor în cadrul şcolii de teatru contemporan de aici şi de pretutindeni, modelul interpretativ-teatral Leopoldina Bălănuță, precum este cel dezvoltat de mezzosoprana Elena Cernei în muzica de operă – este vorba aici, bineînţeles, despre modelul Cernei-Poen.

Sculpture de la Poésie par François Jouffroy un des groupes de la facade de l'Opéra Garnier Paris 9e arr

François Jouffroy, Poezia, grup statuar pe fațada Operei Garnier din Paris

„Lângă Dumnezeu există muzica, iar după numai tăcerea!”, ne rosteşte în grai românesc desăvârşit acelaşi poet Cezar Ivănescu. Prin spiritul său de esenţă angelică, Leopoldina Bălănuță a adus în inima celui care i-a ascultat versul toate cugetările profunde ale spiritului creator omenesc. În arta dramatică plină de sacralitate a artistei, artă legată într-un fel organic de matca genuină a religiozităţii sale vădite, s-a simţit întotdeauna plutind peste firea răsfăţată a imperfectului spectru humanoid melancolia unei emoţii fără umbre şi fără vreme a ne-temporalităţii celeste, ne-temporalitate în cuprinsul căreia Doamna Poeziei nemairostite, din păcate, azi sălăşluieşte, prin Voie divină, din toamna unui an cu multe zile nefaste şi goale de conţinut, când mormântul de frunze dimprejurul paşilor mult prea zgomotoşi ai omenirii îmi năştea în suflet o tăcere extrem de greu de suportat, de care doream să mă desprind cu orice preţ spre a nu mai reveni niciodată pe pământ printre oameni…

arta rostirii leopoldina balanuta„Ce este fericirea?”, se întreba cu o retorică scăldată în tristeţea unei lumi pierdute în neputinţă şi alienare Leopoldina Bălănuță, prin modulaţiile distincte al glasului său încărcat de o sensibilitate ieşită din comun şi dublată în permanenţă de accentele grave ale unei meditaţii personale profunde. Fericirea este „Tot ce nu am uitat” între graniţele imaginare ale acestei existenţe telurice necognoscibile încă, şi-ar răspunde probabil Leopoldina, un miracol scoborât printre oameni din aburul cald al rugăciunii cuvântate cu lacrimi de amară suferinţă a inimii în faţa tulburătoarelor şi incontrolabilelor, totodată, taole de destin…

„Să ningă peste noi cu miei” în aceeaşi străveche limbă românească şi nu doar azi, când zăpada spulberă în taină tăcerea de pe urmă a morţii. „Să ningă inima în noi”, căci „Noi niciodată nu am fost noroi / O spun şi mieii care ning pe noi”… Sunt versuri aşezate în piatra templului zeesc al Iubirii de poetul Nichita Stănescu, un templu divin unde, printre altele, ruga eminesciană şi spaţiul precuvintelor-cuvinte de sorginte rilkeană ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX au format cu fiecare rostire tânguitoare a lor fundamentul solid al discursului artistic fără precedent al acelei Fiinţe creatoare de vers nemutilat lăuntric (aşa cum se întâmplă astăzi, în postmodernitatea vulgară şi inestetică, pe care suntem obligaţi a o parcurge împotriva voinţei noastre dornice de puritate şi frumos), actriţa cu glas îngeresc şi chip serafic a teatrului românesc şi universal – Leopoldina Bălănuță…

Magdalena Albu

10 decembrie 2012

 Leopoldina Bălănuță – Recital Eminescu (fragment), Măcin, 15 ianuarie 1996

Leopoldina Bălănuță – „Liniște” de Lucian Blaga

Leopoldina Bălănuță – Mihai Eminescu, „O, mamă…”

Atelier de dicţie şi de vorbire

Fundaţia Calea Victoriei organizează din 3 septembrie 2012, ora 19.00, la Şcoala de Arte şi Maniere, str. Ştefan Mihăileanu, 28 B, ap. 2, interfon 2, vizavi de Biserica Popa Soare, Atelierul de dicţie şi de vorbire, cu actorul Ionuţ Kivu.

Atelierul urmăreşte conştientizarea propriului tip de vorbire şi a eventualelor noastre defecte: precipitarea, ,,înghiţirea” finalurilor de cuvinte, vorbirea ,,moale” şi nearticulată corespunzător, consoanele sau vocalele pronunţate incorect (rârâit, sâsâit, moldovenisme, ardelenisme etc.) ş.a.m.d.

Care sunt elementele care ne definesc personalitatea şi identitatea în faţa interlocutorilor nostri? Imaginea şi cuvântul. Fără a putea spune dacă din păcate sau din fericire, trebuie însă remarcat faptul că deseori acestea două sunt disonante, nu sunt în deplină armonie una cu celalaltă.

Ni se întamplă tuturor să ne creăm o idee despre cineva, o impresie la prima vedere, care să se schimbe cu totul odată ce persoana respectivă începe să vorbească. Forţa cuvântului stă în oglinda pe care el o poartă, în reflectarea precisă a unicităţii şi a amprentei personale.

Oamenii se nasc mincinoşi, iar cinci la sută dintre ei sunt chiar mincinoşi abili, ridică minciuna la grad de onestitate; aceștia devin actori. Minţim cu cea mai mare sinceritate şi totuși când suntem cu adevărat sinceri, parcă nu întodeauna izbutim să exprimăm ceea ce simţim, ceea ce este numai al nostru şi ne deosebeşte sau ne leagă de alţii.

Ce vom face efectiv:

• Exerciţii de încălzire a aparatului vocal.

• Exerciţii de respiraţie pentru mărirea capacităţii vocale.

• Exerciţii pentru consoane şi vocale.

• Jocuri pentru stăpânirea mecanismelor de articulaţie.

• Exerciţii individuale pentru defectele personale.

• Jocuri şi exerciţii de grup, pentru libertate vocală, ritm, energizare şi volubilitate.

• Exerciţii de intensitate, ritm şi variaţii de registru vocal.

• Jocuri şi exerciţii pentru utilizarea sunetului şi a cuvântului într-un scop precis, diferenţierea lor prin intenţie.

• Exerciţii de stăpânire a emoţiilor, de vorbire în public şi de captare a atenţiei.

• Exerciţii de coordonare şi corelare a vorbirii cu o mişcare complexă.

• Rostirea unui text pe efort fizic.

• Rostirea unui text în scopul caracterizarii sonore – raport între personaj şi vorbire.

John Ottis Adams, Portret de femeie

Cuvântul, vorbirea, este semnătura minţii şi a sufletului nostru. Cuvântul poate să ne fie prieten sau duşman, el declanşează controlul nostru interior. Trebuie doar să ştim să îl stăpânim.

Înscriere la CONTACT@VICTORIEI.RO