Săptămâna PSI pentru părinți

Saptamana-PSI-pentru-Parinti

eveniment liber sa spunVrei să afli care sunt semnele care-l trădează pe copilul tău atunci când te minte? Ai vrea să înțelegi ce-l atrage așa de mult la jocurile video? Dorești să-l faci premiant, dar el pare să aibă alte gânduri? A ajuns la vârsta turbulentă a adolescenței și cauți noi căi de comunicare? Află ce se întâmplă în mintea lui și care sunt cele mai eficiente planuri de acțiune de la psihologi și psihoterapeuți cu experiență din orașul tău. 


Între 11 și 17 februarie 2013, Editura Trei și Librăriile Cărturești ți-au pregătit o ediție specială a Săptămânii PSI. Părinți și bunici, educatori și psihologi sunt așteptați în șapte orașe universitare, la o discuție cu specialiști în psihologia copilului și adolescentului.

Vei afla cum să transformi basmele în instrumente terapeutice, cum să descifrezi limbajul secret al celor mici, cum să calmezi tensiunile inventând jocuri, dar mai ales ce poți învăța de la copilul tău și cum să-i asiguri o dezvoltare armonioasă.

shahrzad hazrati portret de copil

Shahrzad Hazrati, Portret de copil

Intrarea la evenimentele de la Librariile Cărturești este gratuită, iar cărțile de parenting și psihologia copilului ale Editurii Trei vor putea fi cumpărate cu o reducere de 25% în toată săptămâna 11–17 februarie.

Săptămâna PSI pentru părinți găzduiește psihologi și specialiști în parenting din București, Cluj, Timișoara, Iași, Brașov, Arad și Constanța.

• Program București – Librăria Cărturești Verona

1. Performanțele școlarului între lipsa de implicare a familiei și presiunea de a fi primul. Invitată: Irina Petrea, miercuri, 13 februarie, ora 18.00

2. Darul cuvintelor. Rezolvarea conflictelor în relația părinte – copil. Invitată: Mirela Horumba, joi, 14 februarie, ora 18.00

3. Interacțiunea cu copiii prin jocuri. Invitată: Miruna Pătrașcu, vineri, 15 februarie, ora 18.00

4. Ce învață copilul când se joacă? Invitată: Anca Munteanu, sâmbătă, 16 februarie, ora 11.30.

emile-munier-pardon-mama 1888

Émile Munier, Pardon, mama, 1888

• Program Cluj-Napoca– Librăria Cărturești (Iulius Mall)

1. Dicționar de iubire pentru părinți. Invitată: Gabriela Hum, miercuri, 13 februarie, ora 18.00

2. Rețete de jocuri. Să petrecem timp de calitate în familie! Invitată: Alexandra Gorea, joi, 14 februarie, ora 18.00

3. Tatăl gravid – sau prin ce trece și ce rol are tatăl în toata aventura pre și post natală. Invitată: Nora Niculescu, vineri, 15 februarie, ora 18.00.

• Program Timișoara – Librăria Cărturești, Mercy

1. Cum să fii părinte bun pentru adolescenți. Invitați: Mircea Dragu, Carina Dragu, joi, 14 februarie, ora 18.00

2. Anii magici. Construiește o viață frumoasa copilului tău. Invitată: Ursula Sandner, vineri, 15 februarie, ora 18.00

3. Moștenirea emoțională lăsată copiilor noștri – Positive Parenting. Invitați: Dora Chelemen, Oana Bot, sâmbătă, 16 februarie, ora 11.30.

emile munier moment special 1874

Émile Munier, Moment special, 1874

• Program Iași – Librăria Cărturești, Palas

1. Minciuna dintre părinți și copii. Invitat: Cristi Petrescu, marți, 12 februarie, ora 18.00.

2. Despre copil, ca membru al familiei: cum facem să creștem armonios, ca indivizi și ca întreg. Invitată: Sânziana Baltățescu, miercuri, 13 februarie, ora 18.00

3. Limbajul secret al copiilor. Cum să-ți înțelegi mai bine copilul. Invitată: Roxana Postolache, joi, 14 februarie, ora 18.00.

emile munier portretul mamei cu fiica 1885

Émile Munier, Portretul mamei cu fiica, 1885

• Program Brașov – Librăria Cărturești

1. Descoperă arta de a fi părinte, învățând de la copilul tău. Invitată: Laura David, marți, 12 februarie, ora 18.00

2. Cum să-ți înțelegi mai bine copilul prin intermediul poveștilor. Invitată: Dana Militaru, miercuri, 13 februarie, ora 18.00.

3. Criza adolescenței. Relația părinte – adolescent. Invitată: Veronica Jardan, joi, 14 februarie, ora 18.00.

• Program Arad – Librăria Cărturești

1. Lumea poveștilor la orice vârstă. Invitată: Roxana Maier, luni, 11 februarie, ora 18.00

2. Ce le spunem copiilor despre sexualitate. Invitată: Rodica David, miercuri, 13 februarie, ora 18.00

3. Arta de a făuri oameni. Invitată: Daniela Tomșa, vineri, 15 februarie, ora 18.00.

cel mai bun prieten al ei emile munier1882

Émile Munier, Cel mai bun prieten al ei, 1882

• Program Constanța – Librăria Cărturești

1. Părinții – o soartă și cu încă o soartă egal un destin. Invitat: Cristi Bălan, joi, 14 februarie 2013, ora 18.00.

2. Influența relației maritale asupra dezvoltării emoționale a copiilor. Invitat: Adrian Trică, vineri, 15 februarie, ora 18.00

3. Ce au nevoie să audă copiii. Invitată: Melina Iordache, sâmbătă, 16 februarie, ora 11.30.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Cuvânt și Rugăciune

zoe dumitrescu busulenga

„Mărturisirea unei vieţi are pentru cel drept puterea unui lucru sfânt.”

Hans Christian Andersen

valorile trecutului„Nu prea mi-am făcut bilanţuri, să vă spun drept, dintr-un fel, să zic, de teamă, pentru că e foarte mult timp de când m-am născut, la 20 august 1920”, îi mărturisea lui Grigore Ilisei la împlinirea a 80 de ani de viaţă trăită printre cărţi şi printre oameni cea care a reprezentat pentru mine personal, ca şi pentru atâţia alţii, modelul uman demn de urmat în acest periplu pământesc la care ne invită divinitatea, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, nu omul înger, nu omul sfânt, ci Omul Biserică cu chip de icoană şi cu suflet de melos bizantin. Aşa am perceput-o mereu pe această identitate complexă – descarcerată prin însăşi interioritatea sa unică din vârtejul infernului totalitar –, întocmai ca pe o catedrală a spiritului omenesc la care Dumnezeu a lucrat molcom şi pe îndelete, cu o pereche de schele bine înfipte în temelia puternică a Universului pentru ca truda Lui să rămână cuprinsă simbolic în declaraţia eternă de iubire către poetul romantic universal – Eminescu, pe care Doamna Literelor şi a Rugăciunii a rostit-o întreaga ei viaţă.

De fapt, dacă am fi nevoiţi să o cuprindem pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga (20 august 1920, București–5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț) într-o scurtă definiţie completă a destinului său sinuos, atunci nu am putea spune decât două cuvinte emblematice, pe care nu avem cum să le despărţim niciodată în acest caz unic şi de o estetică înaltă a trăirii personale: Eminescu şi Dumnezeu. Nimic mai mult. Dar de ce numai atât, oare, ne putem întreba în mod atât de simplu şi de firesc?! Pentru că în ele regăsim deopotrivă împăcate întru veşnicieliteratura zoe dumitrescu busulenga Cuvântul şi Rugăciunea, dar şi traiectul teluric şi cel universal totdeodată al omului şi al literatului remarcabil Zoe Dumitrescu-Buşulenga – o unificare deplină a stării de fiinţă şi a celei de nefiinţă într-o armonie a cugetului şi a trăirii rar întâlnită la un anume intelectual de marcă, dar constant regăsibilă, cu precădere, în dimensiunea vastă a isihasmului ortodox de pretutindeni.

Despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga se poate afirma fără tăgadă că a întruchipat printre mireni însuşi Lăcaşul lui Dumnezeu cu toate coordonatele sale aspaţiale şi non-temporale prinse în felul său propriu de a fi şi de a privi lumea ca un câmp vast de experienţe diverse, raţionale sau nu, dar şi orizonturile ei specifice cu toată încărcătura lor de mister nedesluşibil decât cu voia lui Dumnezeu Tatăl. Această religiozitate aparte a spiritului Zoei Dumitrescu-Buşulenga a reprezentat o condiţie sine qua non a existenţei sale, chiar dacă au fost şi minţi care nu au înţeles-o, aşa cum merita, aruncând peste sufletul ei fără pată noroiul dezgustător al judecăţii lor individuale viciate de minciună, dar şi de ipocrizia continuă a trăirii lor personale. Bineînţeles că şi acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga coborâse, la fel ca întregul popor român din care făcea parte, exact din mrejele fierbinţi ale „cazanului cu aburi” al epocii totalitare, unde a avut un cuvânt important de spus în critica literară românească, semnând, de altfel, o pagină remarcabilă pentru istoria acestui segment important al literaturii naţionale, fapt care i-a adus însă în mod injust o serie de acuze nefondate din partea multor culturnici postrevoluţionari, care plesneau continuu de aere de originalitate mai mult sau mai puţin dovedită în timp, unii dintre ei condamnând cu puterea unei minţi extrem de compresibile la presiuni exterioare considerabile ceea ce nu era de judecat în mod răuvoitor, superficial şi ilogic, tocmai pentru că fiecare dintre aceşti pseudo-eretocriţi ai momentului, la rândul său, „a contribuit la fabricarea aburilor dinlăuntrul cazanului” societăţii istorice anterioare.

manastirea varatec

Mănăstirea Văratec

A acuza o personalitate uriaşă precum cea a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, care a promovat valorile autentice naţionale cu toata fiinţa sa, integrându-le, aşa cum, de altfel, era şi firesc, în Pantheon-ul vast şi prodigios al culturii universale, ca fiind iniţiator al ideologiei proletcultiste, mi se pare un fapt asemănător cu un ţipăt tăios de pustielnică cenuşie cu ochii galbeni, ce crede, în neînţelepciunea minţii sale puţine, că poate acoperi cu întuneric Lumina şi cu neadevăr Adevărul. În ziua de azi, când unii oameni de cultură spun că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur” ori că limba română „este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături”, marea Doamnă a Literelor şi a Rugăciunii, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ne glăsuieşte prin următoarele rânduri emblematice, cu referire expresă la creaţia eminesciană, definiţia sa personală în ceea ce priveşte bunul naţional-universal ale culturii române, Eminescu, parte integrantă şi definitorie a marelui patrimoniu cultural al istoriei lumii: „Ca o stea fixă, opera luminează acum întregul cer al naţiei, dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Investigată la toate nivelurile, cu mijloacele cele mai noi ale criticii moderne, arătând uimirii noastre un uriaş sistem de conotaţii care îmbrăţişează viaţa omului şi a cosmosului în imagini arhetipale, de valoare universală şi în sonuri care dau limbii române vocaţia expresivă a limbilor sacre, opera eminesciană devine obiect de sinteze care o prind ca pe o verigă în marele lanţ neîntrerupt al istoriei culturii naţionale.”

nicolae-grigorescu-peisaj-pe-valea-posadei

Nicolae Grigorescu, Peisaj pe Valea Posadei

Omul şi Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi-a dus însă până la capătul vieţii sale pământeşti cu o demnitate, ce a depăşit obişnuitul, Crucea. O Cruce a unui monah fără timp teluric, dar atins pentru totdeauna de aripa proniei cereşti. Iată spovedania sa pentru eternitate: „…fără îndoială, am încercat să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simțit în toate un deget de sus, care m-a mânat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu…” Ei bine, acest Dumnezeu a toate şi al tuturora a conturat, iată, după cum se poate vedea, o tuşă puternică şi plină de Lumina Sa nestricată de-a lungul şi de-a latul vastului imperiu al Literelor româneşti şi universale deopotrivă.

Critic şi comparatist de elită, iar în ultimii ani de viaţă slujitor al Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Maica Benedicta, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost un om cu adevărat iubit de „copiii” săi, aşa cum îşi botezase ea foştii studenţi. După 40 de ani de profesorat, spovedania sa inconfundabilă reprezintă mai mult decât un simplu proces individual de smerire interioară în faţa semenilor şi în faţa lui Dumnezeu: „Aş fi vrut poate să spun mai mult, aș fi vrut să scriu mai mult, as fi vrut să pot fi de folos mai mult și în special tinerilor. Ei, nu știu în ce măsură am făcut-o. […] În 40 de ani ce promoții am avut, vă închipuiți, câți studenți au trecut prin mâinile mele, câte mii de profesori, și astăzi ne întâlnim, vin cu dragoste la mine, chiar acum când stau la Văratec, vin la mine de la Iași, de la Suceava, de la Piatra Neamț, de pretutindeni în țară și au aceeași bucurie a comunicării de cultură cu mine, pe care o aveau în anii studenției lor. Şi asta, vă spun drept, e satisfacția mea cea mai mare. Mai mare poate decât aceea pe care mi-o produce scrisul meu, sau tot ceea ce am făcut în afara școlii.” Detractorii săi, câţi vor fi fost ei la număr, îşi vor fi topit sigur, prin voia lui Dumnezeu, zgura trecerii lor inestetice prin lume tocmai în acest ocean de dragoste imensă cu care a înconjurat-o Cerul întreaga ei viaţa pe titanica şi incomparabila personalitate plurivalentă a culturii române şi, implicit, desigur, a celei universale, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

dumitru ghiata peisaj de iarna

Dumitru Ghiață, Peisaj de iarnă

„Nu prea mi-am făcut bilanțuri…”, afirma în anul 2000 Doamna Literelor româneşti şi a Rugăciunii. Nici nu era nevoie, spunem noi, de aşa ceva în cazul său, fiindcă bilanţurile nu înseamnă alt lucru decât un simplu ornament birocratic în plus aşezat pe traiectoria unui destin omenesc oarecare. Nimic mai mult. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost un index obişnuit în praful orbitor al lumii efemere, ci, dimpotrivă, ea a întruchipat acea torţă plină de Lumină a spaţiului celest dezmărginit, care a ars toată viaţa pentru un crez uman nobil şi înfășurat într-o singularitate de excepţie: slujirea culturii naţionale prin integrarea acesteia în perimetrul complex al valorilor lumii în plină dictatură comunistă, dar şi închinarea sa către Dumnezeu.

Exemplu uman care va fi să fie pentru totdeauna, Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă un veritabil antimodel însă pentru un prezent întemniţat azi în vulgaritate şi ură. „…având o pietate enormă față de cei care mi-au fost modele, mă uit cu tristețe la tineretul contemporan, care nu mai știe ce înseamnă modelul. Atunci cu atât mai mare îmi este venerația față de cei pe care i-am avut mentori și cu atât mai des mă poartă memoria către ei”, îi mărturisea cu tristeţe, la un moment dat, într-un interviu, lui Grigore Ilisei. „…în liceu se deschide orizontul real al tânărului. Ce urmează în Universitate se poate învăța, să zic așa, în biblioteci, dar în liceu se modelează personalitatea propriu-zisă. Acolo se învață și limba ta în profunzime, fiindcă nu tot românul știe românește, să-mi fie cu iertare, dar când auzi vorbindu-se câteodată la radio sau la televiziune ți se face părul măciucă – și limbile străine. Era acest răstimp, cât noi făceam opt clase de liceu, unul de rotunjire, de cizelare și a facultătilor mentale, dar în special al însușirilor morale și spirituale și, lucru care se vede astăzi, civice.”

silvia onisa peisaj

Silvia Onișa, Peisaj

Câţi dintre profesori mai propovăduiesc acum discipolilor lor asemenea învăţături sănătoase şi pline de înţelepciune adâncă, mă întreb cu amăraciune, dar şi cu nedumerire. Dar şi câţi ucenici mai caută cu freamăt interior aparte modelul unic a cărui flacără curată să o aprindă, la rându-le, pe parcursul întregii lor vieţi în întinderea nemărginită inundată de pornografie şi de ateism mai mult decât evidente azi?! Mărturisesc că nu ştiu să dau un răspuns precis la asemenea întrebări care, după mine, în mod firesc, dacă privim pe scara evoluţiei umane, nu ar fi trebuit să existe nicicând. Pentru că educaţia şi cultura se află astăzi, prin voia guvernanţilor lumii, în pericolul disoluţiei totale de sine, confruntându-se, iată, cu probleme pe care nici comunismul atât de hulit în acest moment nu a avut de gând să le nască în mod real vreodată. Dovada o reprezintă creaţiile literare de marcă născute atunci, în vreme ce acum am ajuns a parcurge, într-adevăr, un timp diferit, dominat de judecăţi de valoare eronate, care exclud însă în mod evident cu toată fiinţa lor putredă valoarea reală. De fapt, avem de-a face azi cu nimic altceva decât cu un spectacol de circ plin de zgomot, patologic şi disproporţionat – un ireal spectacol al răului –, unde non-capacităţile zilei sulemenite multicolor şi intens la chip joacă din ce în ce mai îndrăcit şi mai inconştient dansul macabru al inculturii individuale pe sârma fragilă a secundei efemere a timpului lor interior, alterând la comenzi bine trasate din exterior caracteristica fundamentală a altei componente ontice fundamentale – timpul greu de sensuri mistificate al istoriei noastre prezente.

„Biserica nu poate fi în niciun fel clătinată, pentru că aparţine lui Hristos”, credea cu tărieportrete zoe dumitrescu busulenga acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi tot ea afirma: „Neamul românesc are – nu mă îndoiesc de adevărul acesta! – o misiune. Răspunderea noastră spirituală e dintre cele mai importantă. Aşa se explică, poate, suferinţele pe care a trebuit şi trebuie să le îndurăm. Explozia aceasta de ură, de intoleranţă, de discordie nu are nimic de-a face cu spiritul nostru.” Iată icoana identitară de gândire a Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), filozofia personală care i-a marcat cu putere traseul teluric predestinat de divinitate, un traseu remarcabil şi onest, unde s-au succedat una după alta şi dezamăgirile şi împlinirea, rămânând însă a sălăşlui pentru totdeauna acele constante definitorii ale spiritului său vădit nelumesc – Eminescu şi Dumnezeu… Pentru că această fiinţă unică în felul său de a fi şi de a gândi, comparabilă, poate, numai cu un călugăr al deşertului şi al rugăciunii inimii, cu un adevărat eremit al vremilor străvechi, şi-a raportat în permanenţă întreg rostul său de a fi şi de a valoriza preceptele lumeşti date la sfera cu două grade de libertate cardinale, unul întrupat de Poetul unic al sufletului său – Eminescu, iar celălalt de însuşi marele Creator al Universului – Dumnezeu. De aceea, putem lansa fără să greşim afirmaţia că Omul Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă indubitabil o veritabilă ecuaţie existenţială cu un capăt prins de tărâmul cuvintelor limbii sale strămoşeşti şi cu cel de-al doilea înveşnicit în pleroma iubirii de Hristos.

Nu am a spune mai multe despre un asemenea vulcan de iubire creştină şi de credinţă profundă, faţă de care unii s-au purtat cu ceva timp în urmă atât de rău din punct de vedere moral, dar pe care Maica Benedicta i-a iertat de la început. Fiindcă, atunci când intri într-o biserică, nu pătrunzi acolo decât pentru a-l determina pe Dumnezeu să-ţi asculte mai bine inima şi spre a te desăvârşi pe tine însuţi sau pe tine însăţi în faţa propriului tău ipostas sufletesc. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga va rămâne în aura veşniciei sale celeste, pentru noi toţi, deopotrivă, „microbasileia” aceea sfântă şi unică, unde păşeşti timid şi cu grijă, ca să nu sperii cumva îngerii etern rugători ai Luminii şi pentru a nu-ţi alunga din sâmburele viu al propriei tale interiorităţi încă vii dâra neprihănită a Duhului Sfintei Treimi.

mihai potcoava casa lui mos gheorghe

Mihai Potcoavă, Casa lui Moș Gheorghe

Aşa precum Rosa del Conte a căutat cândva şi a găsit absolutul în semantica amplă a versului eminescian, tot aşa Zoe Dumitrescu-Buşulenga a desluşit cu răbdare şi cu nobleţe desăvărşite multe dintre sensurile spaţiului de cultură românesc în vremuri când acesta se zbătea, ca şi acum, de altfel, în întuneric şi în nerecunoaşterea adevăratelor sale coordonate. De aceea, opera critică şi moral-spirituală lăsată moştenire de către acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Maica Benedicta) are o notorietate aparte. Acceptarea acestei creaţii originale ca o radiografie remarcabilă a valorilor trecutului realizată pentru zorii viitorului imediat, acela care va fi el la un anume moment dat, reprezintă o parte din procesul de recunoaştere a propriei noastre identităţi intelectuale în cuprinsul de mari proporţii al devenirii istorice a umanităţii în genere.

Am să închei cu o mărturisire, pe care ilustrul critic şi comparatist român a făcut-o aceluiaşi Grigore Ilisei: „…eu nu cred că mi s-a închis un drum şi s-au deschis altele. Erau, de fapt, ramificaţii ale aceluiaşi drum al minţii şi al sufletului.” Dar un drum, adăugăm noi, pe care Dumnezeu a marcat cu generozitate acel iz arhetipal după care ar trebui să se călăuzească generaţii şi generaţii de tineri intelectuali şi de acum înainte, cu toate ispitele dezumanizante ale răului aruncate cu tiranie în faţă de toate cohortele culturnicilor de serviciu ai noii ordini mondiale completamente nefireşti de azi, un drum providenţial pe care va sta inscripţionat pentru veşnicie un singur nume propriu cu conotaţii ample orânduite din înalturi: Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Magdalena Albu

august 2010

Pamfil Șeicaru: „Un om imperfect, dintr-o lume pe măsură” – cronică de Șerban Cionoff

 Pamfil-Seicaru

La vremea când făceam primii pași în ale gazetăriei, adica prin anii ’60 și ceva ai veacului trecut, despre Pamfil Şeicaru ştiam doar că a fost un exponent al putrefacţiei presei burghezo-moşiereşti, piatra pe mormântul său (mormânt din punct de vedere „politico-ideologic”, serban cionofffireşte!) fiind pusă cu sloganul „şantajul și etajul”. Mare noroc am avut, eu și alţii ca mine, doritori să trecem dincolo de poncifele oficiale, că în acea vreme de relativă dar reală destindere la Casa Scriitorilor puteau fi lesne abordaţi câţiva dintre pontifii presei interbelice, proaspăt întorşi în viaţa cetăţii după ani grei de temniţă sau de surghiun. Între ei N. Carandino făcea figură întru totul aparte… Astfel, am reuşit să aflăm câte ceva despre acea lume miraculoasă a gazetăriei româneşti interbelice. Şi, fireşte, despre Pamfil Şeicaru. După 1990, în schimb, tot despre Pamfil Şeicaru, alte poncife intolerante, de data asta… cu sens (tot politico-ideologic) schimbat, i-au învăţat pe neofiţi cum că degeaba o fi fost el, Şeicaru, un mare gazetar dacă, la o adică, se spune că ar fi colaborat niţeluş cu Securitatea!

santajul_si_etajul_george_stanca pamfil seicaruAcum, lucrurile s-au rezolvat mult mai simplu: despre Pamfil Şeicaru nu se mai vorbește deloc!

Noroc, de data asta, că George Stanca şi-a suflecat mânecile, a intrat până peste cap în arhive prăfuite, s-a luptat vârtos cu prejudecăţi mai vechi și mai noi şi, într-un final, ne-a dat această carte remarcabilă: Şantajul și etajul. Pamfil Şeicaru, între legendă și adevăr (Editura Adevărul, 2012). Lucrare, la origine teză de doctorat în istorie și despre care un istoric de severitatea și acribia prof. univ. dr. Ion Calafeteanu scrie că are meritul de a se fi aplecat „asupra unei componente fundamentele, am putea spune definitorii a personalităţii lui Pamfil Şeicaru: analiza fenomenului politic”.

somnul lumii eduard rudolf roth grafica moderna

Eduard Rudolf Roth, Somnul lumii

Excursul este unul captivant, riguros, aplecat și temeinic documentat în universul fabulos al unui gazetar care, cu uneltele meseriei sale, a reușit să dea replică sentinței neiertătoare a lui André Gide: „numesc jurnalism tot ceea ce ne-ar putea interesa mâine mai puțin decât azi!”.

Chiar așa, de ce ne-ar mai interesa, azi sau poate și mâine, Pamfil Șeicaru?

Citeşte integral în Revista VIP, 18 decembrie 2012.

„O carte care nu ascunde adevărul”, cronică de Șerban Cionoff

timp ceas memorii

O idee solid înrădăcinată este aceea că evocările, scrierile memorialistice cu şi despre importante personaje ale regimului politic revolut au, fără excepţie!, o perversă intenţie manipulatorie. Urmărind să-i inocenteze pe evocatori sau, mai grav!, să retuşeze imaginea regimului din ale cărui eşaloane superioare au făcut parte.

Poate de aceea jurnalistul Dan Constantin avertizeză în prefaţa dialogului-fluviu cu general colonel Constantin Olteanu, O viaţă de om (București, Editura Niculescu, 2012) – că constantin olteanu o viata de om dan constantinaceste demers „nu conţine mesaje subliminale şi nu trebuie citit printre rânduri.” „Este – încheie Dan Constantin – o carte sinceră, care nu are pentru ce să ascundă adevărul.”

Iar interlocutorul are ce-i spune jurnalistului, scoţând la iveală multe lucruri desprinse din experienţa pe care a acumulat-o de-a lungul unei remarcabile cariere militare, politice şi ştiinţifice. Generalul Constantin Olteanu este, în felul său, un personaj cu o biografie socială bogată şi deosebit de interesantă: domnia sa a fost şef al secţiei pentru probleme militare şi juridice, şef al statului major al Gărzilor Patriotice, Ministru al Apărării Naţionale, deputat în Marea Adunare Naţională, membru al Consiliului de Stat, Primar General al Capitalei, membru al Comitetului Politic Executiv şi secretar al CC al PCR. Aşadar, nu doar un martor, ci un participant direct la multe evenimente politice interne şi externe care au marcat destinele României într-o perioadă densă şi dramatică.

Numai că interesul cărţii depăşeşte latura sa strict documentară fiindcă, de data aceasta, istoricul Constantin Olteanu este cel care împleteşte evocarea faptelor pe care le relatează omul politic Constantin Olteanu cu analiza semnificaţiilor lor. Un merit esenţial al cărţii de faţă constă în raportarea fiecărui fapt de viaţă, a fiecărui eveniment politic, a fiecărei decizii luate într-o împrejurare sau alta, la circumstanţele politice, economice sau de ordin militar, ale timpului istoric în care s-au petrecut. (Fac această precizare anume pentru a mă despărţi de unii analişti care sancţionează evenimente şi oameni din trecutul apropiat doar prin simpla raportare la circumstanţele şi exigenţele radical diferite ale prezentului.) Citește integral pe jurnalul.ro.