O operă puțin cunoscută de publicul din România va putea fi ascultată în această seară la Ateneul Român, de la ora 22.30, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” (seria „Concertele de la miezul nopții”): Ariodante de Händel, în interpretarea soliștilor Ann Hallenberg (Ariodante), Roberta Mameli (Ginevra), Ana Quintans (Dalinda), Matthew Brook (Regele Scoției), Anicio Zorzi Giustiniani (Odoardo), Varduhi Abrahanyan (Polinesso), Nicholas Phan (Lurcanio) și a ansamblului „Il Complesso barocco”. Dirijor: Alan Curtis.
Admirat mereu, Georg Friedrich Händel (23 februarie 1685–14 aprilie 1759) este unul dintre primii muzicieni care au scris pentru marele public, ducând la perfecţiune structuri larg răspândite în practica muzicală a vremii. Ideea, formulată în câteva rânduri în istoria muzicii, mai mult sau mai puţin explicit, e demnă de reţinut şi nu aduce vreun prejudiciu gloriei artistice a „omului-munte”, cum îi ziceau englezii. Händel a reuşit, ca nimeni altul, să se adapteze gustului contemporanilor, mai ales în muzica vocal-simfonică şi, parţial, în cea destinată teatrului liric, fără a face totuşi concesii. Aflat, ca şi Bach, la întretăierea unor estetici contradictorii, Handel a ştiut să împrumute creator, de la italieni arta scriiturii vocale, de la germani tehnica, familiară, a cantatei, de la francezi stilul clavecinistic şi formula operei lullyste, realizând o sinteză a tuturor acestor elemente diverse, o sinteză exprimată elocvent şi, mai ales, personal, o sinteză uşor recognoscibilă. „Făcând din acest artist german muzicianul lor naţional, scrie Emile Vuillermoz, englezii au consacrat gloria celui mai internaţional dintre compozitori.”
S-ar zice că Händel a avut o existenţă lipsită de adversităţi, cu glorie constantă. Mărturiile documentare atestă însă că, la Londra, unde s-a stabilit în 1710, nu a fost ferit de intrigi, de piedici, de duşmani. Că desele succese alternau cu momente în care compozitorul se afla în dificultate, uneori în pragul depresiunii.
Cele 42 de opere, în stiluri diferite, compuse de Händel între 1705–1741 au parcurs, și ele, calea de la triumf la primirea reticentă sau chiar la căderea spectaculoasă (ca Imeneo, în 1740, oprită după al doilea spectacol). Opera seria în trei acte, Ariodante a fost compusă pe un libret italian care se bazează pe o lucrare a poetului italian Antonio Salvi, Ginevra, principessa di Scozia. Libretul fusese scris pentru o operă de Perti. Ariodante a fost jucată în premieră la 8 ianuarie 1735, la Covent Garden, marcând astfel începutul colaborării compozitorului cu Teatrul Regal din Londra. Se întrevede aici influența operei-balet franceze, corului i se atribuie un rol important în conducerea acțiunii, psihologia personajelor dobândește un plus de complexitate față de lucrări anterioare. Rolul lui Ariodante a fost interpretat la premieră de unul dintre cei mai apreciaţi tenori castraţi ai epocii, Giovanni Carestini. Jucată cu succes în epocă, Ariodante a fost apoi uitată mai bine de două secole, până în anii ’70 ai veacului trecut (în 1971 a avut loc premiera americană a operei, montată de Societatea Händel din New York, cu mezzosoprana Sophia Steffan în rolul titular şi Judith Ruskin (Ginerva).
Profesor o perioadă îndelungată la Berkeley (California), Alan Curtis este un excelent clavecinist şi dirijor al operelor epocii baroce şi clasice, de la Monteverdi la Mozart. Titlul unui articol despre Orfeu de Monteverdi, dirijat la Berlin avea un titlu elocvent: Avangardistul muzicii vechi. În de pe vremea studenţiei, în anii ’50, a fost primul clavecinist modern care s-a confruntat cu problematica atât de complexă a preludiilor pentru clavecin ale lui Couperin. La scurt timp după aceea, a fost printre primii muzicieni care au pus în practică reîntoarcerea la instrumentele originale şi la interpretarea operelor vechi în stilul şi tehnica barocă. În colaborare cu Shirley Wynne, Curtis a fost primul care a restituit publicului opere de Rameau cu instrumente de epocă şi coregrafia autentică. Reconstrucţia radicală a operei L’Incoronazione di Poppea de Monteverdi, interpretată la Berkeley în anii ’60, a reprezentat prima versiune din ultimii 300 de ani care a ţinut cont de intenţiile compozitorului, adică fără intervenţia modernă asupra orchestraţiei, intervenţie de multe ori greşită. A comandat construcţia primului chitarrone autentic (Warnock) şi a primului clavecin cromatic (Dowd), realizate în epoca noastră.
După versiunea de la Berkeley, L’Incoronazione di Poppea a fost montată cu mare succes la Amsterdam, Bruxelles, Spoleto, Innsbruck şi Veneţia O interpretare-reper a operei Admeto de Händel la Amsterdam Concertgebouw (înregistrată de casa de discuri EMI şi apoi, 30 de ani mai târziu, relansată pe CD de Virgin Classics) a fost considerată ca fiind prima încercare de succes de a reînvia orchestra de operă a lui Händel, incluzând şi instrumentul archlute, neutilizat în epoca modernă. O generoasă readucere în atenţia publicului contemporan a operei lui Landi, Il Sant’Alessio, la Roma şi Innsbruck în 1981, a fost un success neaşteptat de răsunător, ca şi cele trei producţii diferite ale primei opere de Jommelli montate în epoca modernă: La schiava liberata (Amsterdam, Napoli şi Berkeley).
Dintre operele cunoscute dar pe nedrept neglijate, Alan Curtis a dirijat Armida de Gluck, în trei producţii diferite, printre care una cu orchestra sa la Théâtre Musical de Paris (Chatelet). Tot el a dirijat cele patru producţii ale operei lui Händel, Ariodante (la Scala, în 1981 şi 1982, la Innsbruck în 1982 şi Wexford în 1985) şi prima montare modernă a operei Il Giustino de Vivaldi la Teatro Olimpico din Vicenza, prezentată apoi şi la Versailles, Veneţia, Milano, Buenos Aires, Houston şi Ludwigshafen.
A dirijat la Lisabona premiera operei Fernando de Händel, Il Ritorno di Ulisse de Monteverdi şi Il Re pastore de Mozart, aceasta din urmă pusă în scenă de Pier Luigi Pizzi. În vara anului 2000, Alan Curtis a dirijat o nouă producţie a operei Radamisto pentru Festivalul Halle Händel, iar la Amsterdam Concertgebouw, aproape necunoscuta operă a lui Händel, Arminio, apărută şi pe CD. Societatea Händel din Londra a ales-o drept cea mai bună înregistrare a unor lucrări de Händel în 2001.
Recent, Alan Curtis şi „Il Complesso Barocco” au înregistrat duete din opera lui Händel, Amor e gelosia, cu Patrizia Ciofi şi Joyce DiDonato, operele Radamisto şi Fernando de Händel, dar și lucrarea compozitorului de curte vienez Francesco Conti, oratoriul David (Virgin Classics).
Fondată în Amsterdam în 1979 de către Alan Curtis, „Il Complesso Barocco” a devenit o orchestră renumită pe plan internaţional, care abordează genurile de operă şi oratoriu baroc,a vînd totodată o discografie impresionantă.
Costin Tuchilă
Transmisie în direct la radio, 4 septembrie, ora 22.30:
Radio România Muzical, Radio România Cultural
Aria „Scherza infida” din opera Ariodante (actul al II-lea) – Ann Hallenberg, Moscova, 2011