Primele concerte

Unii, deprinși să aibă aprioric rezerve, au comentat defavorabil programarea orchestrei din Haga, Residentie Orkest, chiar în deschiderea Festivalului Internațional „George Enescu”, joi 1 septembrie 2011. Desigur, ea nu are cota altor mari ansambluri europene invitate la ediția din acest an sau ale unora care au cântat la București în istoria de 53 de ani a  festivalului. Dar atât concertul de deschidere, cât și cel din a doua seară au fost remarcabile, demonstrând cu prisosință calitatea orchestrei din Haga, care are o istorie de peste 100 de ani (a fost înființată în 1904). Christian Badea, care a dirijat pentru prima oară în România în 6 octombrie 2006, la Sala Radio (Simfonia nr. 9 de Mahler), a demonstrat o dată în plus că este un dirijor de clasă, un muzician foarte cultivat și cu o forță expresivă aparte, pe care o transmite orchestrei. Câți șefi de orchestră s-ar încumeta să programeze în aceeași seară două simfonii atât de grele, de solicitante pentru orchestră – și nu cu orchestra cu care lucrează în mod obișnuit? Simfonia nr. 1 în Mi bemol major de Enescu, al cărei limbaj nu e la îndemâna oricui, mai ales că ea reprezenta o noutate pentru instrumentiștii olandezi și, apoi, această infernală Simfonie nr. 10 în mi minor de Șostakovici, care poate face un dirijor și o orchestră să triumfe, dar, la fel de ușor, să aibă un eșec răsunător. În plus, trebuie adăugat că dirijorul nu a putut dispune de multe repetiții. Dar Residentie Orkest l-a urmat admirabil, cu un efort teribil, dacă observăm, în primul rând, cât de mult și de greu au de cântat partidele de corzi în aceste două simfonii, câte pasaje de mare rafinament sau de mare forță sunt destinate suflătorilor, câte aspecte de omogenizare a sonorităților se ivesc la fiecare pas, câte relații timbrale trebuie create, pornind de la spiritul partiturilor – toate acestea dincolo de construcția de ansamblu și de problemele stilistice. Iar Christian Badea, un excelent cunoscător al simfonismului secolului al XX-lea, cum este de altfel și al muzicii lui Mahler, a interpretat cu multă fidelitate cele două partituri, fiind atent la individualitatea stilistică, în plan general și la particularitățile de limbaj. La pupitrul dirijoral, muzicianul de origine română se impune prin elocvență, prin gestica niciodată excesivă, capabilă însă de a-i traduce plastic indicaţiile. În Simfonia enesciană au fost atâtea nuanțe impresioniste câte există în partitură, fără exagerări de tempo sau de ritm ori căutări ostentative ale culorilor. Simfonia în Mi bemol a avut o sonoritate echilibrată, arhitectura ei de ansamblu fiind redată convingător.

Foarte diferită de limbajul orchestral enescian, venind din tradiția marii muzici rusești, modernă fără a uza de experimente, Simfonia nr. 10 de Șostakovici este o compoziție de largă respirație, o încleștare teribilă de forțe, în care se pot descifra o mulțime de sensuri, de aluzii, de episoade cvasi-narative chiar, deși autorul nu a vorbit niciodată explicit despre vreo intenție programatică. Scherzo-ul ei, un Allegro furtunos care antrenează întreaga orchestră într-un dezlănțuire dramatică, într-o atmosferă opresivă, ar putea fi un portret al lui Stalin, cum sugera la un moment dat Șostakovici (Stalin murise în 5 martie 1953, Simfonia în mi minor a fost terminată spre sfârșitul anului și cântată în primă audiție în 17 decembrie 1953). În această parte, mai ales, am admirat omogenitatea orchestrei olandeze și sincronizarea foarte bună între partidele instrumentale.

Al doilea concert al Residentie Orkest a început cu piesa lui Dan Dediu, Atlantis (primă audiție mondială), o lucrare foarte bună, cu o energie ce se răsfrânge dintr-o lume îndepărtată, cu orchestrație foarte pretențioasă, care îi conferă mult relief simfonic. L-am ascultat apoi pe Dan Grigore, cu o versiune parcă mai rafinată ca oricând a Concertului în la minor pentru pian și orchestră de Grieg.

În Simfonia fantastică de Berlioz, Christian Badea a fost în primul rând interesat să facă foarte expresiv, ca atmosferă, firul conducător pe care capodopera compozitorului francez îl are. A rezultat o versiune ferită de dezechilibre în construirea fiecăruia dintre cele cinci episoade. Dirijorul a recompus, de exemplu, unitatea primei părți, Reverii. Pasiuni, care în multe alte versiuni pare un discurs muzical fragmentat, iar în ultima parte, Visul uneri nopți de sabat, s-a ferit de îngroșarea sonorității în parodia imnului canonic Dies irae, pe care adesea o auzim intonată exagerat de grotesc, sprijinit fiind aici și de faptul că tema a fost cântată de două tube tenor împreună cu fagoturile (și nu de o tubă tenor și una bas, cum se obișnuiește).

Dintre celelalte concerte ale primelor zile de festival, l-am reținut în mod deosebit pe cel al Orchestrei baroce venețiene (sâmbătă 3 septembrie), cu un program Vivaldi, Albinoni, Tartini. Alcătuit din 14 instrumentiști care cântă pe instrumente de epocă, ansamblul înființat în 1997 a constituit o frumoasă descoperire pentru publicul românesc, stârnind un meritat entuziasm. Solistul, violonistul Giuliano Carmignola (care cântă pe un Stradivarius din 1732) și orchestra au fost ovaționați minute în șir. Ei se înscriu strălucit în curentul de revenire la modalitatea de interpretare a muzicii barocului cu mijloacele și tehnica din epocă, folosind instrumente vechi, uneori reconstruite cu multă precauție și mai ales modalitatea de abordare care face să răzbată cu exactitate spiritul, uitat, al acestei muzici. Iată de exemplu, inclusiv în cazul concertelor lui Vivaldi, receptarea lor modernă s-a îndepărtat substanțial de sonoritatea pe care ele o aveau în epocă, de la tehnica instrumentală propriu-zisă la tempo, frazare, nuanțe dinamice, armonie. Exceptând aceste formații specializate în ultimele decenii în interpretarea muzicii vechi, tot mai multe, Vivaldi se cântă cu un adaos de stilizare, de elaborare, uneori prea liric, dacă nu chiar ușor romanțios. La antipodul acestei viziuni s-au plasat muzicienii venețieni și evident trebuie să-i credem, ei fiind moștenitorii direcți ai spiritului acestei muzici. Giuliano Carmignola, care a interpretat trei concerte pentru vioară și orchestră de Vivaldi, are o tehnică foarte bună, sunet puternic și o agilitate aparte; e un violonist temperamental, trecând cu o lejeritate admirabilă de la explozie la interiorizare, de la sunetul „crud” la nuanța pastelată, de la furtună la liniște. Deși uneori nestăpânit, reușește totuși să imprime partenerilor disciplina și rigoarea necesară. Plină desigur de rafinamente de tot felul, muzica lui Vivaldi are însă și o naturalețe a exprimării pe care noi, modernii, de multe ori nu o sesizăm. Uneori această lipsă provine din prejudecata de a cânta totul în tempi mai lenți. Un bun exemplu în acest sens a fost al doilea bis al muzicienilor venețieni, finalul Concertului în sol minor, „Vara” din ciclul „Anotimpurile”: tempo foarte rapid, cu adevărat Presto, cum e indicat în partitură, ca o dezlănțuire vulcanică, sunete care par tot atâtea izbucniri temperamentale, amintindu-mi de interpretarea, asemănătoare, a lui Gidon Kremer și a orchestrei sale, Kremerata Baltika, și ei invitați ai actualei ediții a Festivalului „George Enescu”.

Costin Tuchilă

 

Festivalul Internațional „George Enescu”. Concertele de la miezul nopții

„Concertele de la miezul nopții”, găzduite de Ateneul Român (ora 22,30), au cuprins, în general, până la ediția din acest an a Festivalului „George Enescu”, muzică din perioada barocului și a clasicismului, interpretată de formații specializate în acest stil. Anul acesta, la serile cu lucrări baroce se adaugă concerte cu piese clasice și romantice din prima jumătate a secolului al XIX-lea: integrala simfoniilor lui Schumann, simfonii și concerte de Mendelssohn-Bartholdy.

Această serie de concerte, de la ora 22,30, care se bucură de mult succes, a fost inițiată la ediția din 1998, cînd se împlineau 40 de ani de la primul Festival „George Enescu” (1958). Atunci, concertele s-au desfășurat sub genericul „Bach by Midnight”. La ediția următoare, din 2001 (până în acest an festivalul era organizat din trei în trei ani), au fost interpretate 17 lucrări de Mozart („Mozart by Midnight”). În 2003, concertele de noapte au fost dedicate lui Beethoven („Beethoven by Midnight”).

Trei ansambluri de muzică barocă, două prestigioase orchestre de cameră și o așa-numită „period instrument orchestra” (orchestră specializată într-un anumit stil, folosind instrumente de epocă) sunt invitatele ediției a XX-a a Festivalului „George Enescu”. Vineri 2 septembrie 2010 vom asculta Austrian Baroque Company care o va avea ca solistă pe soprana Nuria Rial, cu un program de arii de Händel: Künft’ger Zeiten eitler Kummer, HWV 202, Die ihr aus dunklen Grüften, HWV 208, Süße Stille, sanfte Quelle, HWV 205, Süßer Blumen Ambraflocken, HWV 204, Flammende Rose, Zierde der Erden, HWV 210. Programul ansamblului austriac mai cuprinde Ciaccona de J. H. Schmelzer, Sonata nr. 1, „La Bernabea”, op. 4 de G. A. Pandolfi Mealli, Sonata nr. 4 în Sol major, op. 2 de Giuseppe Sammartini, Ciaccona de Benedetto Marcello și Ciaccona de Antonio Bertali.

Dirijată de Giuliano Carmignola, Venice Baroque Orchestra va prezenta în 3 septembrie un atrăgător program de muzică italiană: Concertul în Do major pentru orchestră de coarde şi bas continuo, RV 114 de Antonio Vivaldi, Concertul nr. 4 în Sol major pentru orchestră de coarde şi bas continuo, op. VII de Tommaso Albinoni, Concertul în sol minor pentru orchestră de coarde şi bas continuo, RV 152 de Vivaldi, Concertul în La major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, D 96 de Giuseppe Tartini și, în final, încă trei concerte de Vivaldi: Concertul în Re major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 222, Concertul în mi minor pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 273 și Concertul în Do major pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuo, RV 191.

În seara următoare, duminică 4 septembrie, ne vom întâlni cu ansamblul Il Complesso barocco, fondat în 1979 la Amsterdam, de Alan Curtis, care a ales pentru programul din festival opera Ariodante, HWV 33 de Händel. Distribuția este următoarea: Ann Hallenberg (Ariodante), Karina Gauvin (Ginevra), Ana Quintans (Dalinda), Matthew Brook (Regele Scoției), Anicio Zorzi Giustiniani (Odoardo), Marie Nicole Lemieux (Polinesso), Nicholas Phan (Lurcanio).

Orchestra de Cameră din Lausanne și Kamerata Salzburg, două dintre cele mai titrate ansambluri camerale, vor susține câte trei concerte la Ateneul Român.

Prima, dirijată de Christian Zacharias, va prezenta programe integrale Schumann, cuprinzând și toate cele patru simfonii ale compozitorului german. Vineri 9 septembrie vom asculta Allegro şi Introducere în re minor pentru pian şi orchestră, op. 134, Concertul în la minor pentru violoncel şi orchestră, op. 12 (solist: Antonio Meneses) și Simfonia nr. 2 în Do Major, op. 61. În al doilea concert, de sâmbătă 10 septembrie, programul va fi alcătuit din Arabescă în Do major, op. 18, Concertul în la minor pentru pian şi orchestră, op. 54, solist fiind Christian Zacharias, și Simfonia nr. 3 în Mi bemol Major, „Renana”, op. 97. Tot în calitate de dirijor și solist va apărea Christian Zacharias și în a treia seară, duminică 11 septembrie: Simfonia nr. 4 în re minor, op. 120 (versiunea revăzută, din 1851), Introducere şi Allegro appassionato în Sol major pentru pian şi orchestră, op. 92 și Simfonia nr. 1 în Si bemol major, „Primăvara”, op. 38.

Concertele de la miezul nopții sunt programate, după cum se observă, în week-end. În săptămâna următoare, vom urmări porgramele Kameratei Salzburg cu muzică, în exclusivitate, de Felix Mendelssohn-Bartholdy. La pupitrul dirijoral se va afla Cristian Mandeal. Vineri 16 septembrie, solista Concertului în mi minor pentru vioară şi orchestră, op. 64 va fi Isabelle Faust. Programul mai cuprinde Uvertura „Visul unei nopţi de vară”, op. 21 și Simfonia nr. 4 în La major, „Italiana”, op. 90. Sâmbătă 17 septembrie, Uvertura „Hebridele”, op. 26 va fi urmată de Concertul în Mi major pentru două piane și orchestră (soliste, surorile Katia și Marielle Labèque), partea a doua fiind rezervată Simfoniei nr. 3 în la minor, „Scoţiana”, op. 56. În al treilea concert, de duminică 18 septembrie, vom asculta Concertul nr. 1 în sol minor pentru pian şi orchestră, op. 25 (solist: Jean Bernard Pommier) și Simfonia nr. 2 în Si bemol major, „Lobgesang” („Cântec de slavă”), op. 52. Solişti: sopranele Ruth Ziesak, Simona Mihai, tenorul Christian Elsner. Participă Corul Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca, dirjor: Cornel Groza.

Spre sfârșitul Festivalului „George Enescu” sunt programate concertele Orchestrei of The Age of Enlightenment și ale Corului of The Enlightenmet, cu cele două mari oratorii de Haydn. Vineri 23 septembrie, Oratoriul „Creaţiunea” va fi dirijat de Trevor Pinnock. Soliști: soprana Christina Landshamer, tenorul Tiby Spence, basul Matthew Rose. Sâmbătă 24 septembrie, la pupitrul ansamblului care va interpreta Oratoriul „Anotimpurile” se va afla Adam Fischer. Soliști: soprana Simona Saturova, tenorul Bernard Richter, basul Matthew Rose.

Costin Tuchilă