„Orizonturi culturale italo-române” nr. 4, aprilie 2015

orizonturi-culturale-italo-romane

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut numărul pe aprilie 2015 al publicației „Orizonturi culturale italo-române/Orizzonti culturali italo-romeni” (www.orizzonticulturali.it / www.orizonturiculturale.ro), revistă interculturală bilingvă, online, editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române. Revista promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiect susţinut de Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliului Local Timişoara, Consiliul Judeţean Timiş.

În sumarul ediţiei române

Federico Fellini

Federico Fellini

Despre cinema pornind de la Fellini. În dialog cu regizorul Doru Niţescu – interviu de Smaranda Bratu Elian

Regizorul Doru Niţescu se simte foarte legat de Italia nu doar prin interesul constant pentru cinematografia italiană, firesc la un profesionist al genului, ci şi prin cultul pentru Federico Fellini care, după propria-i declaraţie, i-a hotărât destinul. Nu întâmplător, aşadar, i-a dedicat marelui artist două semnificative volume: Interviuri despre Fellini (2009), care cuprinde minunatele mărturii a cinci dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai maestrului, şi Il cinema-menzogna (2009), amplă analiză a filmografiei şi poeticii felliniene. Citește integral.

giulieta_masina_federico_fellini_theredlist

Giulietta Masina şi Federico Fellini

Poveşti de dragoste predestinate: Giulietta (Masina) şi Federico (Fellini) de Raluca Niţă

Prima întâlnire a avut loc la Radio, în anii ’40. Dragoste la prima vedere? Cu siguranţă, da. Dar fără suferinţe romantice şi patimi obositoare, fără complicaţii metafizice ori jurăminte sentimentale. „Giulietta a locuit dintotdeauna în mine”, obişnuia să spună Federico. „Uneori am senzaţia că m-am căsătorit cu ea la câteva ore după naştere.” Există poveşti de dragoste predestinate şi puternice, rezistente la orice tip de furtună: trădări, înşelări, minciuni, presiuni din afară, invazii jurnalistice, diferenţe de comportament. Povestea lor e una dintre ele. Citește integral.

„Logodnicii” pe înțelesul copiilor. Repovestire de Umberto Eco – recenzie de Cristina Gogianu

Logodnicii, repovestire de Umberto Eco după romanul lui Alessandro Manzoni ( traducere de Diana Calangea, Editura Curtea Veche, 2014,) nu este un rezumat al aventurilor celor doi protagoniști, Renzo și Lucia, ci o continuă glisare între trei lumi: a lui Manzoni (secolul al XIX-lea italian, cu frământările de dinaintea Unirii Italiei), a timpului fabulei (Lombardia secolului al XVII-lea) și a prezentului, începutul de secol XXI. Un admirabil proiect conceput de Școala Holden din Torino şi publicat de Grupul Editorial L’Espresso, pentru a reapropia generațiile tinere de cititori de operele clasicilor. Citește integral.

Guido Barella şi Marius Oprea: În căutarea victimelor comunismului

De curând a apărut şi în română volumul În căutarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea (traducere de Cristina Andrei, Editura Corint), scris de jurnalistul Guido Barella de la cotidianul „Il Piccolo” din Trieste. Ediţia italiană a fost publicată în 2014 sub titlul La tortura del silenzio la Editura San Paolo din Milano. Din întâlnirea jurnalistului italian cu Marius Oprea s-a născut nu doar o mare prietenie, ci şi o impresionantă mărturie despre ororile regimului comunist şi deopotrivă despre vicisitudinile recuperării acestei memorii istorice. Revista publică un extras din cartea lui Guido Barella. Citește integral.

abonatul-nu-poate-fi-contactat_

„Abonatul nu poate fi contactat”: debutul editorial al Cristinei Andrei – recenzie de Mauro Barindi

Romanul de debut al Cristinei Andrei, Abonatul nu poate fi contactat (Editura Nemira, 2014), se dovedeşte a fi o frumoasă carte de vizită ca primă experienţă în proză a autoarei. Într-un mediu populat de aşa-zişi scriitori improvizaţi sau bolnavi de sindromul geniului literar neînţeles, mâna antrenată a Cristinei Andrei iese în evidenţă şi impresionează prin eclectism stilistic, prin atenţia la detalii, prin abilitatea de a contura prin puţine, dar eficiente trăsături de caracter multele tipologii psihologice ale personajelor, acestea fiind mijloacele prin care le aduce la viaţă. Citește integral.

Noutate editorială în Italia: scrisorile lui Emil Cioran către fratele Aurel

Acoperind o perioadă de peste o jumătate de secol, decisivă pentru itinerariul literar şi uman al filosofului stabilit la Paris, corespondența lui Cioran cu fratele său Aurel a apărut în Italia la editura Archinto din Milano sub titlul Ineffabile nostalgia. Lettere al fratello 1931–1985 (ediție îngrijită de Massimo Carloni și Horia Corneliu Cicortaș). Volumul conține 237 de scrisori, dintr-un corpus estimabil la patru sute de piese. Selecția realizată de îngrijitori a privilegiat scrisorile de interes literar, filosofic și istoric, fără a lăsa deoparte documentele care revelează latura privată, cotidiană și afectivă a autorului. Citește integral.

Michelangelo

Michelangelo

La 540 de ani de la naştere, Michelangelo şi lumea marmurei de Carrara de George Dan Istrate

Anul acesta se împlinesc 540 de ani de la naşterea lui Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni. De fapt, Michelangelo s-a născut la Caprese, în Toscana, în anul 1474, după calendarul iulian în vigoare la acea vreme, an care va deveni, în 1582, odată cu reforma calendaristică gregoriană, anul 1475. George Dan Istrate ne propune un interesant studiu privind raportul marelui artist al Renaşterii italiene cu marmura de Carrara, locul care, după Florenţa şi Roma, reprezintă al treilea punct cardinal al devenirii şi al formării sale profesionale. Citește integral.

Biblioteca Academiei: apel privind autorii români publicaţi în străinătate

Una dintre cele mai bogate biblioteci din Europa, veche de aproapebiblioteca academiei romane 150 de ani, cu o activitate neîntreruptă dedicată conservării fondului naţional românesc, păstrării şi dezvoltării colecțiilor sale, Biblioteca Academiei Române posedă un fond de peste 14 milioane de piese (volume, periodice, manuscrise, documente istorice, corespondenţă, arhivă, fotografii etc.). Exprimându-şi interesul special pentru operele autorilor români publicați în străinătate, Biblioteca face un apel către cei implicaţi în publicarea şi promovarea acestora, pentru a-i furniza câte un exemplar din aparițiile editoriale recente. Citește integral.

Dante Inferno_Canto_15 intalnirea cu ser brunetto gustave dore

Dante, Infernul, Cântul XV, Întâlnirea cu Ser Brunetto, ilustrație de Gustave Doré

Lectura lui Dante: Cum omul se eternizează („Infernul„, XV) de Laszlo Alexandru

Laszlo Alexandru continuă Lectura lui Dante prin Cântul al XV-lea al Infernului, în care Dante şi Virgiliu se află în al treilea ocol al Cercului al VII-lea, unde sunt pedepsiţi sodomiţii. Aici poetul îl descoperă, surprins-îndurerat, pe fostul său mentor, Brunetto Latini. „Surpriza apare la vederea unui asemenea om în mijlocul lumii damnate: este prin urmare momentul de criză, în obişnuita opoziţie dintre judecata umană şi judecata divină, dintre preferinţele omului care se slujeşte de parametrii săi şi hotărârile divinităţii, ale cărei intervenţii sunt mereu drepte şi trebuie acceptate” (T. Di Salvo). Citește integral.

Seară italiană la Humanitas: Torquato Tasso, între genialitate şi nebunie – cronică de Gabriela Varia

Pe 24 martie 2015, Librăria Humanitas Kretzulescu a fost gazda unei noi întâlniri din cadrul Serilor italiene. Pentru această seară organizatorii au propus tema Genialitate şi nebunie. Dezbaterea a avut ca punct de plecare volumul bilingv Torquato Tasso: Lettere dal manicomio / Scrisori din casa de nebuni, apărut în „Biblioteca Italiană” a Editurii Humanitas, iar invitaţii au fost Miruna Bulumete, îngrijitoarea ediţiei şi traducătoarea scrisorilor alături de regretatul italienist George Lăzărescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu şi Radu Teodorescu, somitate în psihiatrie. Citește integral

Lectură plăcută!

Revista este înregistrată în Italia, ISSN 2240-9645 www.orizzonticulturali.it

logo liber sa spunVezi: Arhiva rubricii Revista revistelor culturale

„Recviemul” de Verdi

recviem verdi antonio pappano

La Ateneul Român, de la ora 17.00, se va încheia integrala Concertelor pentru pian de Beethoven în interpretarea lui Rudolf Buhbinder, solist și dirijor, în compania Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” din București. Miercuri programul a cuprins Concertele nr. 2 în Si bemol major, nr. 4 în Sol major și 3 în do minor, joi, 12 septembrie, Concertul nr. 1 în Do major, op. 15 și nr. 5 Mi bemol major, „Imperialul”, op. 73.

Un eveniment între evenimentele acestei ediții a Festivalului poate fi considerat concertul de la ora 19.30, de la Sala Mare a Palatului, în care Orchestra și Corul Academiei Naționale „Santa Cecilia” din Roma, cu Antonio Pappano la pupitrul dirijoral va interpreta Recviemul de Verdi. Solişti: soprana Liudmyla Monastyrska, mezzosoprana Ekaterina Semenchuk, tenorul Simir Pirgu, basul René Pape. Concert prezentat de Enel.

antonio pappano

Antonio Pappano

Radio România Cultural și  Radio România Muzical vor transmite concertele de la orele 17.00 și 19.30.

La Sibiu Orchestra Filarmonicii, dirijată de Gottfried Rabl, va susține un concert al cărui program este este alcătuit din piese de Theodor Rogalski (Trei dansuri româneşti), F. Mendelssohn-Bartholdy (Concertul pentru vioară şi orchestră, în mi minor, op. 64, solist: Alexandru Tomescu), S. Taneyev (Simfonia nr. 4 în do minor, op.12).

Orchestra Filarmonicii „Banatul” din Timișoara va fi dirijată de Gheorghe Costin. Program: G. Enescu – Suita a II-a în Do Major op. 20; Fr. Poulenc – Concertul în re minor pentru două piane şi orchestră, FP 61 (soliști: Manuela Iana-Mihăilescu și Dragosș Mihăilescu); B. Bartók – Suita „Mandarinul miraculos”, op. 19.

***

verdi giovanni boldini

În istoria muzicii, Messa da Requiem de Verdi ocupă un loc cu totul aparte. Ea are particularităţi speciale printre lucrările de gen. Dacă muzicianul nu a trăit, poate, cu intensitate sentimentul religios, el avea însă simţul grandiosului, pe deplin verificat aici şi o tehnică prin care ştia să exprime în modul cel mai convingător un asemenea subiect, indiferent cu câtă vibraţie se apropia de el. Apoi, există cel puţin o trăsătură care îl distinge de partiturile „canonice” de celebrare funebră: este sfâşietorul sentiment tragic care are drept consecinţă conflictul dramatic nelipsit de sugestii aproape scenice. Pornind de aici, conţinutul de idei ce poate fi invocat prin această muzică, limbajul ei uneori „teatral”. În nici una din lucrările similare (cel puţin în cele celebre), nu poate fi întâlnită atâta suferinţă dramatică – şi întrucâtva dramatizată – ca la Verdi. Veşmântul funerar acoperă zvârcolirea şi revolta. Câtă dorinţă de împăcare, atâta dramă.

michelangelo judecata de apoi capela sixtina

Michelangelo, Judecata de Apoi, Capela Sixtină

Dacă Recviemul în re minor de Mozart sugerează, dincolo de patetismul unor pasaje ori de reculegerea meditativă din altele, o solemnă demnitate, dacă acela de Berlioz e terifiant, simili-apocaliptic, iar Recviemul german de Brahms, o cantată funebră ce părăseşte textul liturgic, ampla partitură terminată de Verdi în februarie 1874, pentru comemorarea poetului Alessandro Manzoni (1785–1873), a reprezentat de la prima ei audiţie, la 22 mai 1874, o problemă nu numai din unghiul clasificării ca specie, cât şi al conţinutului. Libertăţile formale, nerespectarea tiparului structural, interpretarea mai liberă a acestuia sunt într-o măsură responsabile de respectiva „dificultate”. Pun cuvântul între ghilimele pentru a trimite la şirul de încercări de definire a lucrării. Evident, Recviemul lui Verdi a şocat. Albert Schnerlich îl considera „un monstru liturgic”. Pentru Carl Dalhaus, „verdiana messă de recviem poate fi plasată în acel grup de compoziţii sacre ce se pot cânta în biserică, grup ce reuneşte lucrări precum Oratoriul lui Mendelssohn, Recviemul german de Brahms şi poate chiar şi Parsifalul lui Wagner.” Caracterizarea se referă desigur la libertăţile de conţinut şi formă din această „reprezentare panoramică în formă de frescă”, cum definea Gustavo Marchesi Recviemul lui Verdi. Unii l-au învinuit că a folosit textul liturgic „doar pentru a-şi satisface fanteziile teatrale”! Dar, indiferent de asemenea obiecţii, Messa da Requiem rămâne una dintre cele mai zguduitoare din întreaga muzică de inspiraţie religioasă. Îţi trebuie, ca ascultător, o veritabilă rezistenţă în fata valurilor de suferinţă care înăbuşă orice speranţă. „Pacea eternă”, iluzia împăcării sunt aici devansate mereu de teribila ciocnire de forţe. Verdi nu poate imagina o muzică statică, de pură contemplaţie (în paranteză fie spus, muzica refuză prin natura ei staticul; dar nu e mai puţin adevărat că e arta care poate sugera cel mai direct atmosfera de reculegere ori contemplarea imaginii funebre). Totul, chiar şi fragmentele lirice, se adresează unui imaginar în mişcare, în care deschiderea e sinonimă de obicei cu forţa şi caracterul înfricoşător. Mijloacele sunt însă diferite faţă de cele ale lui Berlioz din Messe des morts (1837), iar impresia de irealitate – alungată.

verdi-requiem

Cer şi pământ se află la Verdi într-o opoziţie tragică. Personajele aparţin, cu revoltă şi disperare, unei lumi pentru care fiorul metafizic nu înseamnă eliberare. Moartea presupune, în primul rând, consfinţirea unui conflict. Divinitatea există pentru a dezvălui tragicul condiţiei umane. Funcţional – pentru a fi invocată în încercarea de descătuşare a spiritului. În acest fel s-ar putea interpreta însăşi structura Recviemului verdian, care depăşeşte, prin caracteristicile construcţiei, forma de suită, obişnuită unor asemenea compoziţii. Dies irae, partea a doua, are proporţiile unui act de operă: se prefigurează furtunos – şi începe să fie dezvoltat – nucleul dramatic, după ce în prima, Requiem aeternam, starea de linişte şi spiritualizarea anunţau mai degrabă suprema împăcare. Dar Verdi este un maestru al răsturnărilor dramatice, iar Recviemul rămâne şi el, într-o măsură, o creaţie „scenică”, mai ales prin impresiile teatrale din extraordinarul Dies irae, deschis cu un potop orchestral: acorduri violente ale întregii orchestre, izbucniri ale percuţiei în contratimp, o adevărată cascadă la viori. Acordurile detunătoare vor reveni cu şi mai mare concentrare emoţională. Orchestra este şi aici, pentru Verdi, un instrument dramatic însemnat, chiar dacă rolul de prim-plan revine soliştilor şi corului. Ariile, duetele, recitativele (puţine), cvartetele se sprijină aproape permanent pe dramaturgia orchestrală, pe efectele psihologice astfel create. De exemplu, dialogul „trâmbiţelor apocaliptice” din Dies irae. Opt trompete, dispuse în două grupe, una în orchestră, cealaltă la distanţă, ascunsă, invizibilă îşi încrucişează fatidicele chemări la Judecata de apoi. Aceste ingenioase suprapuneri, răsfrângeri şi efecte de ecou „pun în scenă” bogăţia de sensuri muzicale din această parte, urmată de un poetic offertorium (Domine Jesu Christo). Pentru a marca semnificaţia relativ schimbată faţă de modelul canonic, recviemul se încheie nu cu obişnuitul Agnus Dei (finalul tradiţional al missei), imagine a jertfei purificatoare, sau cu un communio (Lux aeterna), ci cu o spectaculoasă fugă pe tema Libera me, Domine, de morte aeterna, revoltă condusă la înalta transfigurare.

Costin Tuchilă

liber-sa-spun-radio-3-net-parteneri-media-festival-george-enescu35