Calendar: Alexandr Soljeniţîn

11 decembrie 1918–3 august 2008.

În 1970 Premiul Nobel pentru Literatură îi revenea lui Alexandr Soljeniţîn pentru Pavilionul canceroşilor, publicat în Occident, în 1968, ca şi Primul cerc.

Scriitorul refuza să se ducă la Stockholm, la festivitatea de decernare a premiului, de teamă că nu va primi permisiunea de a se întoarce în URSS. Se poate desigur vorbi mult despre opţiunea juriului prestigiosului premiu. Se pot aduce în discuţie statutul de disident al scriitorului şi conjunctura politică de care premiile nu sunt, din păcate, chiar străine. Dar, celor care vor să speculeze asemenea motive – poate reale, poate nu – valoarea operei lui Alexandr Soljeniţîn le va sta, dacă au răgazul de a o observa, în cale.

Scriitorul născut la 11 decembrie 1918, la Kislodovsk, în Caucaz, stins din viaţă duminică 3 august 2008, în urma unei insuficienţe cardiace, vine în cea mai solidă tradiţie a prozei realiste ruse, fiind dotat cu un extraordinar simţ de observaţie, capacitatea de a pune în relaţie datele culese, de a le conferi, prin ficţiune, un relief atât de pregnant. Desigur, termenul ficţiune trebuie privit în contextul literaturii moderne, al prozei secolului XX, care foloseşte şi combină tehnici diverse de scriitură, de la construcţia narativă propriu-zisă la inserţii de varii provenienţe, nerefuzând nimic din ce ar putea conduce cititorul la ţintă.

Soljeniţîn are, fără îndoială, o personalitate puternică, este un scriitor dotat cu o mare putere de analiză socială şi psihologică şi, în plus, un povestitor redutabil. Unul dintre acei scriitori ale căror idei, personaje şi mai ales formulări ajung pe buzele tuturor, devenind vocabule comune. Aşa s-a întâmplat cu Arhipelagul Gulag, cele trei volume publicate în 1973 producând un şoc de proporţii, dincolo de prima reacţie, aceea de consternare, pe care Occidentul şi mai ales cei care mai cochetau sau care crezuseră până cu puţin timp înainte în utopia comunistă, o trăiau. Cartea e teribilă, cum de fapt, teribilă era şi nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, publicată cu 11 ani înainte. Evident, de la proporţiile povestirii din 1962, care, strict literar, rivalizează cu marile texte de gen din literatura rusă (şi nu numai), la cele ale trilogiei Arhipelagul Gulag era o diferenţă de putere de cuprindere şi de sinteză. Cum se întâmplă, sintagma devenea repede sinonimul crimei puse la cale de un regim pe care nici o acţiune de propagandă nu-l mai putea apăra, căruia nici o strategie poleită în fraze frumos sunătoare nu-i mai putea ascunde bestialitatea.

Occidentul, rămas doar la imaginea universului concentraţionar nazist, avea dintr-o dată revelaţia apocalipsei ascunse cu îndemânare atâta amar de vreme. Se spune că Soljeniţîn se grăbise să publice cartea după sinuciderea sau lichidarea (greu de ştiut) Elizavetei Voronianskaia, dactilografa textului, care, anchetată, divulgase KGB-ului ascunzătoarea unui exemplar. Foarte posibil, dar mai puţin important din perspectiva de astăzi.

Reţeaua de lagăre sovietice numite GULAG devenea sinonimul crud al represiunii de tip comunist, unul dintre acele „substantive comune” la auzul căruia îngheţi de frică. Cele cinci iniţiale înseamnă: „Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovîkh Lagerei”, adică Administraţia Generală a Lagărelor de Muncă, ramură a poliţiei şi serviciilor de securitate sovietice. Transpus în universul ficţional al lui Soljeniţîn – un arhipelag de insule ale terorii.

În luna februarie a anului următor, Soljeniţîn era expulzat din fosta URSS, ridicându-i-se cetăţenia. Existenţa sa nu fusese nici până atunci ferită de episoade greu de suportat. După studii de matematică şi fizică la Rostov pe Don, este arestat în 1945, când era concentrat în calitate de căpitan de artilerie. Motivul: scrisorile trimise unui prieten şi interceptate de cenzura militară. Condamnat la opt ani de muncă silnică în lagăr, reuşea să-şi îmblânzească pedeapsa rămânând lângă Moscova, într-o închisoare cu regim special, în care erau ţinuţi savanţii care puteau fi de folos puterii comuniste. Ajunge apoi într-un lagăr de reeducare. Se îmbolnăveşte grav. La începutul anului 1953 este exilat pe viaţă în Kazahstan. Eliberat şi reabilitat odată cu venirea la putere lui Hruşciov, începe să corespondeze cu foşti deţinuţi politici, strângând un material impresionant pe care îl va folosi în Arhipelagul Gulag. După publicarea nuvelei O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, este pus din nou sub observaţie. La percheziţia din 1965 i se confiscă manuscrisul Primului cerc. Venerabilul prozator Mihail Şolohov, autorul romanului Pe Donul liniştit, care trecuse de puţin de vârsta de 60 de ani, cere să i se interzică să mai publice. Conflictul deschis cu autorităţile izbucnise fără menajamente în mai 1967, când Soljeniţîn a trimis o scrisoare Congresului Naţional al Scriitorilor „în care cerea abolirea cenzurii, reabilitarea unor scriitori şi recuperarea manuscriselor şi documentelor sale, confiscate în 1965”.

Ajuns, după expulzare, mai întâi în Elveţia, în 1976 se mută în SUA, stabilindu-se lângă Cavendish (Vermont). Continuă să fie un critic acerb al comunismului, cuvântul său este ascultat şi răspândit. Critica lui Soljeniţîn era departe de a fi doar o revărsare emoţională sau o polemică de scriitor; era argumentaţie, analiză, prospecţiune socială, contribuind la prăbuşirea regimului comunist. Încă din 1989, revista „Novi Mir” începuse publicarea Arhipelagului Gulag. Soljeniţîn se întoarce târziu în Rusia, în 1994, la patru ani după ce i se redase cetăţenia sovietică (16 august 1990). Este desigur primit cu onoruri.

În 2007 i se decernează Premiul de Stat, ultimă recunoaştere din partea ţării natale.

Costin Tuchilă

Dialog cu Soljeniţîn (fragment)