O seară cu Nichita: audiţie specială la Cafe Verona

Coperta Nichita Stanescu_Cartea vorbita V

eveniment liber sa spunVineri, 13 decembrie 2013, Editura Casa Radio vă invită la Cafe Cărtureşti Verona din București la o nouă întâlnire cu Cartea vorbită a lui Nichita Stănescu (30 martie 1933–13 decembrie 1983), ajunsă azi, datorită celor care îi iubesc necondiţionat poezia şi nu se pot sătura să-l reasculte citind-o, la a cincea ediţie.

Albumul Nichita Stănescu, Cartea vorbită a inaugurat în 2003 colecţia „Biblioteca de poezie românească“, seria „Colecţionarul de voci”, într-o formulă editorială sincretică (CD+text ilustrat) şi apare acum, într-o ediţie omagială, revăzută şi adăugită.

Noua ediţie completează aparatul critic (cuvânt-înainte, cronologie şi note) alcătuit de regretatul editor Alexandru Condeescu, cu prefaţa semnată de Florin Iaru, iar autorul machetei colecţiei şi al ilustraţiei ediţiilor anterioare, Constantin Popovici, a refăcut integral comentariul grafic.

nichita stanescu cartea vorbita

Secretul acestui succes editorial, neîntrerupt de un deceniu, stă, neîndoios, în vocea lui Nichita Stănescu, aflată pe acest audiobook, ea este personajul principal. Ascultându-l, poţi înţelege mai bine cele trei perioade ale creaţiei sale, cum argumentează poetul Florin Iaru în cuvântul de deschidere intitulat His master’s voice. Analiza merge de la „vocea tânărului Nichita […] ce este, în acelaşi timp, deschisă, optimistă, entuziastă, iubitoare […] are încredere în geniul ei şi are în preajmă bucuria unei expresii noi, la vocea din momentul lui de apogeu, când toată suflarea îi cade la picioare, când e zeificat, celebrat, invidiat, implorat, când Nichita desface materia poetică, desface înţelesurile, se joacă, nepăsător, până la vocea din ultima perioadă, cea manieristă, abstractă, imperfectă […] pronunţia e şovăielnică, ironică şi complice, bâlbâiala lui e inconfundabilă, e marca fabricii, momentul final când Nichita era aidoma leului în iarnă… Mai mult ca niciodată, vocea, deja uşor dogită, tabagică, tragică, părea mai vie decât omul.”

nichita stanescu tanar

Nichita Stănescu

Ideea „cărţii vorbite”, care să reunească „poemele rostite“, îi aparţine chiar lui Nichita Stănescu, după cum îi mărturisea prietenului său, poetul Ion Drăgănoiu, unul dintre cei cărora, alături de alţi realizatori de emisiuni ca Ion Petrache, Radu Felix, Dan Verona, Victor Crăciun, le datorăm cele 57 de poeme înregistrate într-un interval de două decenii (1964–1983), dintre care câteva inedite. Avem astfel mirabila ocazie a parcurgerii unei mici antologii sui-generis însoţiţi vreme de o oră de prezenţa sonoră a celui mai important poet român de după război, cu care unii dintre noi am fost contemporani o jumătate de secol şi pe care „nenăscuţii din poemele sale de atunci, adolescenţii iubitori de poezie de acum, îl pot asculta citindu-şi inimitabil versurile”. (Alexandru Condeescu, O carte vorbită, prefaţa primei ediţii, 2003).

nichita-stanescu

La întâlnirea de vineri, 13 decembrie, de la ora 17, prilejuită de lansarea celei de-a cincea ediţii a Cărţii vorbite şi găzduită de Cafe Cărtureşti Verona (str. Arthur Verona nr. 13-15) ne vom bucura să-l auzim pe Nichita rostindu-şi tulburător versurile şi să-i ascultăm pe Florin Iaru şi Bogdan Ghiu, „optzeciştii“ care l-au cunoscut, evocându-l pe poet, alături de mai tânărul critic Paul Cernat (prefaţatorul audiobookului Albastru de Prusia, ce reuneşte publicistica radiofonică a lui Nichita Stănescu, în colecţia „Lecturi pe întuneric” a Editurii Casa Radio).

Alte detalii pe site-ul Editurii Casa Radio.

„Mofturi” de I. L. Caragiale

„O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremei noastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, vițiuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și imbecilitate, eclipse de lună și de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.”

În lectura actorului Radu Beligan, această caracterizare vesel-tristă, cu rol de profesiune de credință, desprinsă din Moftul român, articol-program apărut în primul număr al periodicului „Moftul român” (I, nr. 1, 24 ianuarie 1893), deschide spectacolul „Mofturi” de I. L. Caragiale, care va putea fi ascultat luni, 27 ianuarie 2012, ora 11.00, la barul Hotelului Ramada-Majestic din București, în cadrul audițiilor organizate de Teatrul Național Radiofonic, „Ne auzim la Majestic”.

Spectacolul cuprinde: Moftul român (1893), Moftangii: Rromânul, Rromânca, Savantul (1893), Trădarea românismului! Triumful străinismului!! Consumatum est!!! (1893), Politica (fragment, 1893), Temă și variațiuni (1885), În stilul și cu sintaxa „Monitorului oficial” (1877), Greșală de tipar (1902), Gogoși (1877), Mitică (1900), Succesul „Moftului român” (1893), Magnum mophtologicum (1893), Moșii (Tablă de materii) – 1901 ș.a. Interpretează: Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Mitică Popescu, Valentin Uritescu, Petre Lupu, Valentin Teodosiu, Mircea Constantinescu, Magda Duțu. Realizatori: Costin Tuchilă, Pușa Roth şi Vasile Manta. Înregistrare din anul 1998.

Acest spectacol are mica lui istorie. În 22 februarie 1998, se difuza la Radio România Cultural emisiunea Caragiale şi moftul român, înscrisă în seria „Clasicii dramaturgiei universale”, realizatori: Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Era a patra din respectiva serie, astăzi foarte lăudată de ascultătorii ce au avut bunăvoinţa de a ne comunica impresiile. În cea dedicată lui Caragiale am pus în discuţie moftul şi moftangiii revelaţi de contemporanul nostru Caragiale, permanenţi la noi, contemporanii lui Caragiale. Am invitat la microfon critici care au zăbovit asupra lor: Ştefan Cazimir, autorul studiului I. L. Caragiale faţă cu kitschul (1988), Alexandru Condeescu, semnatar al unui strălucit eseu, Planeta Moft (1997), subintitulat: O utopie critică despre rolul celei de-a patra puteri constituţionale (Sfinte Sisoe!) în opera lui I. L. Caragiale. Am dat cuvântul actorului Ilie Gheorghe de la Teatrul Naţional din Craiova, singurul care jucase pînă la data aceea roluri principale în toate piesele lui Caragiale. Textele şi fragmentele de texte (Moftul român, Moftangii, În stilul şi cu sintaxa „Monitorului oficial”, Temă şi variaţiuni, Politică, Succesul „Moftului român”, Diverse, Eclipse, Telegrame, Raport CFR, Greşală de tipar, Culmi, Moşii – Tablă de materii) au fost interpretate în premieră absolută la radio de mari actori: Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Valentin Uritescu, Mitică Popescu, Virgil Ogăşanu, în ordinea „intrării în scenă”. Textelor enumerate li s-a adăugat schița Amici, în versiunea inegalabilă a lui Radu Beligan și Ion Lucian. La înregistrare, în cunoscutul studio „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii (T1, cum îi zicem noi), am tremurat puţin, nu pentru că era iarnă. Există un ton, o nuanţă timbrală a intonaţiei, un ritm al dicţiunii, o valoare inefabilă a fiecărei respiraţii. Le prinzi în clipa privilegiată iar ea poate fi ratată din varii pricini, inclusiv tehnice. Nu s-a întâmplat, din fericire. Maeştrii nu se dezmint niciodată. Veniţi într-o după-amiază, cu un ceas înaintea amurgului, pe gheaţă, după un turneu epuizant, Radu Beligan şi Ion Lucian, albi la faţă, au rostit cu tăietură clasică, fără vreo ezitare Moftul român şi Amici. Textul xerocopiat aflat în faţa domniilor lor era o dulce inutilitate. Ochii se urmăreau reciproc, fixau microfonul.

Mircea Albulescu ne-a surprins a doua zi fonotecând unul dintre interviuri. Intrat vijelios în cabină, l-am auzit: „Parşivilor, Caragiale fără mine?” A citit de îndată Rromânul cu un r graseiat inimitabil. „Caragiale fără mine, ai?!…”

Înregistrându-l pe Virgil Ogăşanu, am avut noi, în regie, emoţii. Stăteam lângă Vasile Manta la pupitrul acela lung, complicat, răspunzător de mii de ore de teatru. Priveam prin ciclop. Domnul Ogăşanu intrase în transă: Moşii (Tablă de materii). Un crescendo uluitor, apocaliptic în lectura textului, combinând nuanţele cele mai expresive, fără nici o respiraţie în plus. Spaima noastră – numai a noastră – era subînţeleasă: o atât de omenească bâlbă, o vocală inexpresivă, o virgulă omisă şi totul ar fi trebuit luat de la început. Nici vorbă: Virgil Ogăşanu a interpretat textul pe nerăsuflate. După finalul: „Criză teribilă, monşer!”, a respirat adânc, parcă nesfârşit. A rămas puţin timp pentru felicitări şi mulţumiri, actorul se grăbea la teatru, avea repetiţie…

Să revin: replica „Mofturi!” (cu varianta „Moft!”) din Moftul român este rostită de Ion Lucian de fiecare dată altfel (de 15 ori, conform textului), de la expresia plictisului la cea a ironiei capricioase, de la asprimea de buzdugan la revărsarea de fiere, de la zâmbetul fudul la dispreţul sec. O bogăţie de sensuri prin aceleaşi silabe aruncate meşteşugit în auz, cât imperiul fără graniţe al mofturilor. Fragmentul din Moftul român constituie pregenericul emisiunii menţionate; câteva pasaje din el – încheierea. După difuzarea benzii, nu am abandonat – să nu aveţi altă impresie! – mofturile… Am închegat alături de Pușa Roth și Vasile Manta un spectacol radiofonic cu titlul „Mofturi” de I. L. Caragiale, trimis în eter pe 5 iulie 1998. Durata lui este similară cu cea a emisiunii din seria „Clasicii dramaturgiei universale” (87 minute; cu o variantă scurtată, de 60 minute). Am pus la locul cuvenit textele omise din motive de spaţiu în emisiunea Caragiale şi moftul român; adică, au apărut integral Temă şi variaţiuni, Moftangii; am introdus altele, Mitică, Tot Mitică ş.a.m.d. Un spectacol, s-a spus, de teatru, deşi se bazează pe proză jurnalistică…

Costin Tuchilă