Poezia săptămânii: „De mine să-ți amintești mai rar” de Dorin Croitor

eduard-friedrich-leybold-portrait-dune-jeune-femme-dans-une-robe-rouge-1824

De mine să-ți amintești mai rarpoezia saptamanii rubrica liber sa spun

De mine să-ți amintești mai
rar,
mai rar te-oi căuta,
după cum îmi presimt
vremelnicia,
nesupusă ca o iadă
înțărcată,
moartea e un angajament
aproape civil,
o lună de miere mai
underground.
Noroc că nu ne-am trimis
niciodată scrisori,
am fi avut exercițiul
nerăbdării francate,
al aşteptării nemernice.  

Te voi îmbrățişa uneori
dar brațele îmi vor fi atât de
largi
încât te vor întâlni oricând
sau niciunde,
ca un vânt praful coamei
aprinse-n galop,
ca un apus sihăstria
mestecenilor.
În fond e doar o despărțire
toți ne concediem păpuşarul
în ziua în care divorțăm de
inocență.  

De mine să-ți amintești mai
rar,
neamintirile noastre îți
rămân oricum toate.

Dorin Croitor

dorin-croitor

Dorin Croitor

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

„Joyce’s Dublin English in the Wake” de C. George Sandulescu

Al șaisprezecelea volum al seriei James Joyce Lexicography

Contemporary Literature Press, sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român și Ambasada Irlandei anunță publicarea volumului Joyce’s Dublin English in the Wake de C. George Sandulescu.

Cu exact patruzeci de zile în urmă, ziarul „The Times Literary Supplement” a publicat un articol despre un singur cuvânt din Finnegans Wake. Articolul analiza cuvântul grecesc mavro exact în maniera în care textul lui Joyce este studiat de întreaga serie lexicografică publicată de Contemporary Literature Press. Aceasta ne dă mai mult curaj să continuăm.

Al șaisprezecelea volum al seriei noastre, James Joyce Lexicography, se ocupă de o formă specială a limbii engleze, extrem de importantă pentru Joyce, formă care ridică probleme majore, atât lingvistice și sociale, cât și – mai ales – politice. Am ales din volumul lui Richard Wall doar partea care se ocupa de limba engleză vorbită în Dublin, capitala Republicii Irlanda, în perioada celor șaptesprezece ani cât a lucrat James Joyce la Finnegans Wake. Am extins mult și am prelucrat după principii pur lexicografice textul inițial al lui Wall.

Joyce a început să scrie Finnegans Wake în anul în care Irlanda și-a câștigat cu greu independența, separându-se de Imperiul Britanic și devenind o republică de sine stătătoare. În momentul în care James Joyce a terminat de scris cartea, a izbucnit, în același an, al doilea război mondial: la 1 septembrie 1939 Adolf Hitler a dat ordin Germaniei să invadeze Polonia.

Dublin, 1900

Drept urmare, nu se poate spune că la Dublin se vorbea și se vorbește un „dialect anglo-irlandez”! Titlul acestui volum pe care îl publicăm acum încearcă să caracterizeze felul de a vorbi engleza în capitala irlandeză, fără a intra în definiții ce țin mai mult de politică.

Cartea aceasta rămâne în mai multe sensuri „deschisă”: locuitorii orașului Dublin vor avea fără îndoială multe de adăugat,și poate că nu vor fi de acord cu unele afirmații. Să nu uităm însă că Joyce a învățat limba engleză așa cum se vorbea ea la Dublin cu 120 de ani în urmă!

Norman Garstin (1847–1926), Ploaia din fiecare zi

Cu toate acestea, James Joyce a rămas în sufletul lui locuitor al acelui oraș tot restul vieții sale. Engleza pe care a cunoscut-o el reprezintă tot ce ceea ce a învățat în primii douăzeci de ani din viață, întrucât a părăsit Irlanda definitiv la vârsta de numai douăzeci de ani! Tot restul vieții sale – fie că a locuit la Paris, Trieste ori Zürich – a recreat irlandeza vorbită la Dublin, punându-și personajele din Finnegans Wake să rostească expresii învățate în primii lui ani de viață. Se simte peste tot nostalgia lingvistică a adolescentului. Engleza lui locală vorbită era, cu alte cuvinte, pură amintire. Cu atât mai mare este meritul lui Richard Wall de a fi încercat cu deosebită pricepere să surprindă ceea ce era de fapt aproape imposibil de surprins: îi mulțumim din inimă pentru tot ce a făcut.

Lidia Vianu

Joyce’s Dublin English in the Wake, de C. George Sandulescu, se lansează oficial la data de joi, 29 noiembrie 2012, dar cartea poate fi consultată și descărcată din acest moment la adresa de internet:

http://editura.mttlc.ro/sandulescu-dublin-english-in-the-wake.html

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii, lidia.vianu@g.unibuc.ro.

Din Bucureștiul de altădată: Strada Pictor Grigorescu

Este greu să scrii despre un prieten, despre un coleg, despre o carte, un obiect de artă, un tablou, este greu să faci un „portret” din cuvinte despre orice sau oricine, dar cred că și mai complicat este să creionezi, să surprinzi și să dezvălui viața unui oraș. Și nu vorbim de un oraș oarecare, de un orășel apărut de curând pe harta democrației românești, ci despre capitala țării, București. Am trăit o viață în aici și mă gândesc că sunt doar unul dintre miile de oameni care au crescut o dată cu orașul, care i-au simțit pulsul, care au făcut și mai fac parte din marea inimă a acestei metropole. Au trecut patru decenii de când fac parte din această lume colorată, mult mai pestriță în ultima perioadă, o lume neastâmpărată, cu oameni care vor cu orice chip să se „înghesuie” printre amintirile, clădirile, prin viața acestui oraș. Dacă am văzut cum se dărâma vechiul București, pentru a face loc „noilor clădiri”, expresie a modernității comuniste, acum văd cum unele clădiri încărcate de istorie sunt acoperite de coloși de piatră, sticlă și ambiții. Nu este o atitudine retrogradă, ci doar o constatre nostalgică a unui om care a trăit o viață aici, admirând, scriind despre ceea ce odinioară se numea Micul Paris. Am avut privilegiul să călătoresc și să văd marile capitale europene și niciunde nu am văzut cum istoria „se șterge” ca o fereastră plină de păianjeni. Nimeni nu poate trăi fără a ține cont de trecut. Ar însemna să trăim fără memoria unui neam. Fiecare stradă, fiecare colț al acestui oraș, are cel puțin o amintire demnă de a fi consemnată.

Mi-amintesc că la începutul anilor ’70 locuiam într-o cameră mare, un fel de garsonieră, dar cu baie pe hol, pe strada Pictor Grigorescu, nr. 10. Era o clădire veche, cu un etaj, între Biserica Luterană și fosta cofetărie Nestor. Pe strada asta mai erau câteva prăvălii acoperite privitorului de blocul care este și astăzi la stradă. Era un spațiu între cele două blocuri, el s-a păstrat, și priveam de pe fereastră o fărâmă de București. Seara, uneori, mai mergeam la Nestor, era o bucurie dar și o aventură pentru că alături de Capșa, erau cofetării de lux. În 1977, după cutremur, am plecat definitiv din zonă, dar am rămas cu amintirea acestei străduțe bucureștene unde am petrecut un timp. Acum, pe acel spațiu se află Hotel București, dar eu, de câte ori trec prin apropiere, mi-amintesc de zilele și nopțile petrecute în acea casă. Aș vrea să nu trecem peste istoria blocului Nestor care era situat pe Calea Victoriei, oarecum vizavi de Hotelul Athénée Palace (Hilton). Fusese construit în două etape. Primul corp, ridicat la începutul anilor ’30, includea hotelul Splendid Parc, care fusese bombardat în 1944 și se afla pe o parte a străzii Pictor Grigorescu, care cobora din Calea Victoriei spre strada Luterană.

După aceea, s-a construit și partea care a inclus cofetăria Nestor. Pe locul Hotelului Splendid Parc distrus în 1944 s-a ridicat in anii ’50–’60 un bloc stalinist, ca parte a ansamblului „Piața Palatului R.P.R.”. Selecta cofetărie Nestor era decorată în stilul cafenelelor interbelice, cu pereți acoperiți cu catifea roșie. Din nefericire, cofetăria Nestor a rămas o tristă amintire după cutremurul din 1977. Dar viața merge înainte, la fel și istoria orașului. Eu m-am mutat în Drumul Taberei, la Romancierilor, unde întorcea troleibuzul, acolo era capătul. Au trecut mulți ani de atunci și după scurte peregrinări, am revenit în cartier. Până când civilizația a cucerit câmpia, în acea zonă, spre Domnești erau sere, se cultiva grâu până aproape de ultimele blocuri, era o plăcere să privești verdele câmpului, spicul de grâu ajuns la maturitate, eram mai aproape de locurile în care am văzut lumina zilei. Încet-încet cartierul a devenit un oraș, lumea s-a retras prin casă fiindcă am devenit mai mulți, foarte mulți, doar în parc se mai întâlnesc oamenii, mai ales bărbații amatori de șah. Cred că acest obicei a fost preluat din parcul Cișmigiu, zic și eu. Deși este un cartier nou pe harta bătrânului București, fiindcă prima mențiune a localității apare în 1459 iar în anul 1859 devine capitala României, după unele ipoteze, istoria cartierului Drumul Taberei începe cu anul 1821, atunci când oastea lui Tudor Vladimirescu se așează pe platoul Cotrocenilor, în imediata vecinătate a viitorului cartier Drumul Taberei. Din martie până în mai 1821, Tudor conduce, ca un adevarat domnitor, Țara Românească. Pe data de 27 mai 1821, Tudor Vladimirescu este asasinat de către revolutionarii greci grupați în Eterie, iar armata sa s-a împrăștiat… Ar mai fi de amintit ceva despre cartierul în care mi-am petrecut atâția ani, poate cei mai frumoși, anii de tinerețe.

În partea de est a viitorului cartier, dinspre Academia Militară, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, au existat aici tabere ale armatei române. În aceste locuri erau ținuți caii cavaleriei, ai artileriei, erau depozite de nutreț, gospodăriile militare. Ultimele vestigii ale acestor gospodării militare le mai putem observa atunci când trecem pe lângă biserica de la Răzoare. Vom continua.

Pușa Roth