Ion Creangă. Vremea amintirilor

ion-creanga-amintiri-din-copilarie pusa roth biografie opera lui creanga

„Dacă toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.”

 „Ştiu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj.”

 „Iubite cetitoriu,

Multe prostii ăi fi cetit de când eşti.

Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală,

ie până în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală,

căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut.”

 *

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii. Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus în țintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streșinit cu șindilă, și ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru școală; ș-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să-și dea copiii la învățătură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintâi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece… Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Balan și l-a lăsat în școală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă, un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este și hramul bisericii din Humulești… Apoi poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul, și ceva mai grosuț, dacă se poate… Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!”

pusa roth casa-humulesti-ion-creanga

Cu acest ultim pasaj citat începe romanul copilăriei, romanul copilului aflat pe scena satului ca pe scena lumii, sat pe care Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul l-a adus la rangul de sat universal. Amintiri din copilărie simbolizează, pe bună dreptate, copilăria fiecăruia dintre noi, cel de-al cincilea anotimp al omenirii, cel fără de griji, cel plin de jocuri şi jucării, plin de vise cu îngeri, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Creangă descrie cu talent, cu geniu, ceea ce trăieşte sau poate trăi orice copil, însă ceea ce îl deosebeşte dar îi şi conferă unicitate e faptul că „chiotul lui este… mai plin, sonor ca o voce minunată distinsă într-o gloată şi se rezumă la: Şi, Doamne, frumos era pe-atunci!” – spunea G. Călinescu în lucrarea dedicată marelui povestitor. Citește mai departe pe site-ul Pușa Roth – Dincolo de curcubeu e lumea.

Pușa Roth

Fiziologia gustului: Amintiri din casa bunicilor. Postul Crăciunului

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele… parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”, spunea Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotariul din Humuleşti. De ce mi-oi fi adus aminte de minunatele Amintiri din copilărie ale genialului Creangă acum, când din toate colţurile ţării se aud colindele moşilor şi strămoşilor noştri? Poate că acum este momentul să-mi amintesc că pe soba bunicii fierbea încet oala cu borşgros, o fiertură de mălai, cu borş şi leuştean, iar mama fredona încet colinde şi cântece numai de ea ştiute.

Oare de ce avea gust desăvârşit această fiertură simplă, care şi-a pierdut actualitatea? Să fie de vină evoluţia gustului sau de vină o fi graba noastră nebună? Mi-aduc aminte de turta de mălai îndulcită cu sucul de la sfecla de zahăr, turtă coaptă în cuptorul sobei în care ardeau cu foc mic lemnele de salcâm, stejar, salcâm sau din vreun copac pe care bunicul îl tăia atunci când „îşi făcuse veacul”, adică se uscase. Iahnia de fasole, în care se zăreau frunzele de dafin, mărarul, morcovul, ceapa şi chiar o bucată de roşie scoasă din saramură, era pregătită să fie atacată de lingurile hulpave ale nepoţilor hămesiţi. Punea bunica roşii mici, cu codiţă, în borcane în care aşeza frunze de viţă de vie, iar roşiile păreau că se zbenguie ca nişte copii răsfăţaţi, la adăpostul frunzelor verzi ca vara. Ce am făcut astăzi cu multe dintre aceste bucate, care n-au rămas, unele, nici măcar în cărţile de bucate? Poate că acum ar fi timpul să ne îndreptăm gândul spre casa bunicilor pentru feluri de mâncare care ne-au hrănit copilăria. Acum, în postul Crăciunului.

Cu bine și cu bucurie.

Pușa Roth