Gabriel Dimisianu: „Amintiri de la «Gazeta literară»”

Afis conf. G. Dimisianu, 20.04

eveniment liber sa spunMuzeul Naţional al Literaturii Române anunţă deschiderea seriei de conferinţe „Patrimoniu”, la sediul Muzeului Memorial „Ion Minulescu – Claudia Millian” din Capitală (Bd. Dr. Gheorghe Marinescu, nr. 19).

Continuă lectura „Gabriel Dimisianu: „Amintiri de la «Gazeta literară»””

Câinind printr-o viaţă de pât

nicolae mazilu cainind printr_o viata de pât

cronica literara liber sa spunLa  Editura Ars Longa din Iaşi a apărut volumul Câinind printr-o viaţă de pât de Nicolae Mazilu, postfaţă de Mircea Porumbreanu.

Sigur, la prima vedere, cititorul va fi surprins de titlu, un titlu maieditura-ars-longa-iasi-christian-brandusa-tamas1 puţin obişnuit pentru limbajul actual. Câinind printr-o viaţă de pât poate fi „tradus” ca suferind, alergând printr-o viaţă de miop sau de orb etc. Dacă ar fi să admitem această definiţie liberă, ea este justificată de nostalgia anilor trecuţi, de amintiri, de întâmplări bune sau mai puţin bune, adică de experienţele vieţii.

Construind  în „straturi” alternative de amintiri, autorul-fizician păstrează tonul optimist şi priveşte cu umor la anii tinereţii, iar întâmplările sunt tot atâtea pretexte de a povesti. Viaţa fiecăruia dintre noi este, de ce nu, un roman, însă nu toată lumea are curajul de a povesti, de a trece totul în codul ficţiunii. Fiind la debut, autorul justifică, evident cu umor, apariţia domniei sale în peisajul literar: „De altfel, nici nu mă pretind a fi scriitor sadea, ci numai ocazional, adică povestitor. Asta înseamnă că nu mă simt în stare să inventez realităţi fanteziste, conforme condiţiei mele umane, cum se obişnuieşte în mod curent în breasla scriitorilor, şi de altfel nici nu simt nevoia. Invenţia mea nu-i mai mult decât ceea ce mi s-a fixat în memorie conform acelei condiţii particulare. Iar dacă mi s-a fixat în mod diferit de percepţia altora pentru aceleaşi realităţi, apoi cred că pot să mă plasez sub umbrela unor circumstanţe atenuante. Povestească şi acei alţii ce-au perceput ei din acele realităţi, iar cititorul facă-şi singur impresia.”

amintiri comice

Într-o zi oarecare, fiecare dintre  noi poate avea revelaţia unui timp câştigat, graţie amintirilor, evenimentelor sau oamenilor ce ne-au marcat viaţa într-un moment sau altul. Autorul acestui volum, Nicolae Mazilu, a fost surprins pur şi simplu de amintirile ce  se aşezaseră „nedumerite” pe fereastra inimii. Aveau nevoie să fie povestite, împărtăşite cu alţii, iar declicul s-a produs într-o zi specială, după cum însuşi autorul mărturiseşte:

„Sămânţa producţiei de faţă a fost aruncată într-o ocazie care, deşi nu chiar aparte, ar putea fi calificată cel puţin drept inedită. Nu mai ştiu cum ne-am agăţat din nou unii de alţii, după jumătate de veac, prin internet oricum, da prin 2009 am decis să ne întâlnim ca să aniversăm 45 de ani de când ne-am… întâlnit… prima dată, la Bucureşti, la Facultatea de fizică. Ne-am întâlnit în iunie 2010. Pupături, şcl., catalog, dări de seamă, ţuici, vinaţuri, mâncăruri etc. După care ne-am dus care pe unde, crezând că s-a terminat, da nici vorbă! A ridicat unul glasul: «Hai, bă, să scoatem carte, cum a făcutără şi alţii! Să spunem noi acolo fiecare de unde vine şi ce-a făcut… în afară de umbră pământului.» Am şi scos carte să citească cine poate şi vrea: chiar două! Le zice Noi [volum colectiv, n.n.] şi-au apărut la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti. Prima are ca motiv «căutarea timpului trecut», a doua se referă la «timpul regăsit», că chipurile îl găsisem după ce l-am căutat atâta…

Cititorul interesat le poate găsi uşor, mai ales dacă-i şi interesat în a le găsi. Dacă nu, nu. De-aia nici nu dau aici nume, cum că cine s-a ocupat, ce-a făcut, şcl. Vreau să spun numai că prilejul a destupat parcă ceva în ce mă priveşte. Am participat cu ardoare şi fervoare, având eu motiv mult mai profund poate decât alţii s-o fac. Anume, cei cinci ani din viaţă, scurşi la facultate, în acel timp şi loc, mi-au ordonat trăirile, sublimând un caracter care, chiar dacă altfel a rămas necizelat pentru că nu aparţine unei caste anume, a devenit un spirit universal. Ştiam asta, am realizat-o încă de-atunci, de demult, de-aia multe amintiri de-atunci îmi sunt foarte detaliate, chiar periculos de detaliate, cum se exprima unul dintre colegi. Dar cu prilejul primei noastre producţii ele mi-au răsărit într-o nouă lumină. Şi-am socotit eu, în mine, că acel timp, cu oamenii în idee sau fiinţă care l-au făcut posibil, merită mult mai mult decât un onorabil anonimat social. Că, adică, acei oameni pot servi de exemplu, pentru mulţi destul de negativ, respingător chiar că la ce oare serveşte să mai înveţi şi carte azi?! însă pentru unii poate fi foarte pozitiv, îndemnându-i la străduinţă pe potriva putinţei. Şi ăstora le dedic amintirile de-aici… Dintr-un atare motiv, cititorul va găsi aici numai schiţe ce cuprind, într-un fel sau altul, numele acelora, dintre oamenii minunaţi, întâlniţi în fiinţă. Există chiar şi schiţe care poartă ca motto cuvintele lor, experienţa lor.”

ars-longa-sigla-col-ridentem-dicere-verumVolumul Câinind printr-o viaţă de pât de Nicolae Mazilu a apărut în colecţia „Ridentem dicere verum” (Râzând spunem adevărul), colecție a cunoscutei edituri Ars Longa, al cărei titlu este un vers celebru aparținând lui Horațiu şi cuprinde scrieri satirice, semnate de scriitori contemporani.

Pușa Roth

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Cronica literară

Arhiva categoriei Carte

Lucian Avramescu, la aniversară

lucian avramescu portret de serban cionoff

„Poete, să ne trăiești, fiindcă ne trebuiești!”

calendarMare noroc am mai avut că inimoasa noastră colegă de breaslă, Ramona Vintilă, de la „Jurnalul Naţional”, mi-a amintit într-o sensibilă tabletă că astăzi este ziua de naştere a lui Lucian Avramescu! Altminteri, luat cu trebile noastre de fiecare zi, adică tot sfătuindu-mă cu Lucică despre ce aş vreau eu să postez în spaţiul de pagină pe care mi-l pune cu amabilitate necondiţionată la dispoziţie la el acasă, adică la A. M. PRESS, pur şi simplu uitasem că azi prietenarul meu de peste patru decenii împlineşte o anumită vârstă. Şi încă ce vârstă?! Cică 66 de ani, cei mulţi şi luminoşi de-acum înainte!

Dar cum 66 este, zice-se, o cifră a dracului, îmi iau revanşa şi scriu apăsat, cu subiect şi predicat, cum că Lucian Avramescu este, el însuşi, unul dat dracului. Al dracului de talentat, vreau să spun. Ba, pe deasupra, şi al dracului de devotat ideii de prietenie. Care idee, dimpreună cu cea de artă, a suferit, de ceva vreme încoace, o dureroasă pierdere a identităţii. Mai direct spus: s-a alienat, s-a înstrăinat de propria-i menire.

lucian avramescu

Lucian Avramescu

M-am împrietenit cu Lucian Avramescu pe la cea de a doua jumătate a anilor ’70 în redacţia „Scânteii tineretului”. El venise de la gazeta de la Râmnicu Vâlcea, unde fusese coleg de plaivaz şi de coloană editorială cu fratele meu de boemă studenţească şi, mai apoi, de boemă de presă, neuitatul George Ţărnea – binecuvântată fie-i amintirea! Şi, ca să fiu sincer până la capăt, George a fost şi cel care mi-a spus despre Lucică foarte pe scurt şi foarte cu miez: „E poet de vână şi băiat de toată isprava!”

Mi-a plăcut, încă de pe atunci (şi nu am niciun motiv să nu îmi mai placă azi), sinceritatea sa, plăcerea şi curajul lui de a spune lucrurilor pe nume. În egală măsură, mi-a plăcut şi atunci (şi, la fel de mult, îmi place şi acum) faptul că Lucian nu aştepta să îl rogi de două ori atunci când era vorba să îţi dea o mână de ajutor.

aniversare lucian avramescu

Iar, dacă tot am luat-o pe panta amintirilor haideţi să o spun şi pe cea dreaptă: Lucian Avramescu este unul dintre cei care au avut curajul să îmi dea recomandarea de „membru de partid”, fără de care tot pălmaş redacţional rămâneam. Nu de alta, dar mulţi au fost cei care, ştiute fiind isprăvile mele de împătimit boem, atunci când i-am rugat aşa ceva s-au făcut că nu au înţeles despre ce e vorba în ultima propoziţie…

Şi nu numai că mi-a dat-o, recomandarea, dar, după şedinţă, de faţă fiind toată suflarea redacţională, m-a bătut „foarte tovărăşeşte” (sic!) pe umăr şi mi-a zis: „Mă băiatule, după luptele fracţioniste din anii ’30, asta este cea mai grea lovitură pe care o primeşte partidul din interiorul său!”

În plus, am destule motive să spun că Lucian Avramescu se numără printre acei (nu puţini!) colegi de la „Scânteia tineretului” care – în anii în care, în presa de partid şi de stat, autocenzura luase locul cenzurii – aveau curajul să trimită la tipar texte „cu apropont”, cu „şopârle şi fitile”. Şi, la fel de bine, să publice în „Suplimentul literar artistic” („SLAST”), a cărui coordonare o preluase după plecarea din redacţie a lui Ion Cristoiu, poezii de dragoste. Adică fără nimic politic în ele, poezii pur şi simplu.

Acelaşi gust sigur al valorii l-a avut şi atunci când a fost organizator şi catalizator al „Serbărilor Scânteii tineretului”. Spaţiul incandescent unde s-au putut afirma talente autentice, care şi azi sunt nume de referinţă în muzică sau în actorie. Iar, dacă mi s-ar cere o secvenţă emblematică a „Serbărilor…”, aş spune fără ezitare: Bună seara, iubito, melodia scrisă de Adrian Enescu pe versurile lui Lucian Avramescu. O adevărată bijuterie, rămasă iremediabil legată în memoria noastră afectivă în interpretarea duetului Loredana Groza–Ion Caramitru.

poeti de azi lucian avramescu

Şi iată că, după atâţia ani, îl regăsesc pe Lucian Avramescu neschimbat. Acum el fiind spiritul viu, mentorul şi emblema Agenţiei A. M. PRESS, ea însăşi o entitate simbolică, de referinţă a presei noastre profesioniste, curajoase şi, deloc în ultimul rând, făcută cu har. Cât priveşte comentariile sale despre actualitatea, cu precădere despre actualitatea noastră politică, nu aş avea decât să mai spun aceste două vorbe şi ceva: „Poţi să nu fii de acord cu tot ceea ce susţine Lucian Avramescu, dar nu poţi să îi ignori opiniile.”

Nu aş putea, totuşi, să închei aceste câteva rânduri fără să cer scuze tuturor celor care, la acest ceas aniversar, aşteptau de la subsemnatul un eseu despre poetul Lucian Avramescu. O voi face, promit, cât mai curând, poate chiar în acest generos spaţiu girat cu mână sigură de un alt împătimit al culturii, Costin Tuchilă.

Până atunci, după străvechea datină oltenească, îl îmbrăţişez frăţeşte pe Lucian Avramescu şi i-o spun verde-n faţă: „La mulţi an poete! Să ne trăieşti, fiindcă ne trebuie!”

Şerban Cionoff

Ascultă

Bună seara, iubito!

Editura Casa Radio, în finala celei de-a III-a ediţii a Galei Industriei de Carte din România „Bun de Tipar”

gala-bun-de-tipar

eveniment liber sa spunPentru al treilea an consecutiv, Editura Casa Radio se află în finala Galei Industriei de Carte din România „Bun de Tipar”, eveniment dedicat excelenţei editoriale şi promovării celor mai importante proiecte anuale ale pieţei de carte româneşti. Aşteptând ceasul amintirilor de Dinu Pillat şi Cartea cu Apolodor (în lectura Alexandrinei Halic) de Gellu Naum au fost nominalizate la categoria „Cea mai bună carte netipărită: Audiobook”, de către juriul Galei „Bun de Tipar”, prezidat anul acesta de criticul şi teoreticanul literar Mircea Martin.

Dinu Pillat - Asteptand ceasul amintirilor

Aşteptând ceasul amintirilor, audiobook apărut în colecţia „Vocile memoriei”, reprezintă un important gest cultural de restituire a personalităţii şi operei scriitorului şi istoricului literar Dinu Pillat. Realizat de Anca Mateescu, audiobook-ul conţine înregistrări din Arhivele Radio România: Dinu Pillat la Radio: 1967–1970 şi Amintiri despre Dinu Pillat: 1991–2000. Alături de vocea lui Dinu Pillat, îi putem asculta pe Theodor Enescu, Virgil Ierunca, Cornelia Pillat sau Alexandru Paleologu. Proiectul grafic al albumului este semnat de artistul Daniel Ivaşcu.

gellu naum cartea cu apollodor alexandrina halic

Cartea cu Apolodor de Gellu Naum a apărut într-o colecţie deja consacrată a Editurii, „Noapte bună, copii!” – o ediţie specială de poezie, realizată grafic de artistul Alexandru Ciubotariu. Audiobook-ul vă invită la o săptămână de poezie cu Gellu Naum, în lectura actriţei Alexandrina Halic, o voce inconfundabilă a teatrului radiofonic pentru copii şi o prezenţă importantă a scenelor de teatru dedicate celor mai tineri spectatori. Înregistrările au fost realizate pentru emisiunea „Poezie românească” (realizator: Ioana Diaconescu), în anii 1998 şi 2013.

editura casa radio

În 2013, Editura Casa Radio a fost răsplătită la aceeaşi Gală cu cea mai importantă distincţie, la categoria „Cea mai bună carte netipărită – Audiobook”: „Diploma de excelenţă pentru cel mai bun proiect de audiobook al anului 2012: I. L. Caragiale, „Mofturi” (1877–1902). În timp ce în anul 2012, Colecţia „Lecturi pe întuneric” a Editurii Casa Radio a obţinut Menţiunea specială a Juriului, la categoria „Cea mai bună carte netipărită – Audiobook”, pentru titlurile apărute în 2011: Mircea Horia Simionescu citeşte din Ingeniosul bine temperat; Mircea Nedelciu citeşte Ora spre zero şi alte proze; Emil Botta recită …de la Dante la Eminescu… .

La cea de a III-a ediţie a Galei Industriei de Carte din România „Bun de tipar“ au fost înscrise peste 120 de instituţii şi peste 700 de proiecte.

Anunţarea câştigătorilor va avea loc joi, 15 mai 2014, începând cu ora 18.00, în Aula Bibliotecii Naţionale a României.

Gala Industriei de carte din România „Bun de Tipar” este organizată de Federaţia Editorilor din România şi Headsome Communication, în parteneriat cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România şi Asociaţia Română de Relaţii Publice.

Mai multe detalii: www.galabundetipar.ro

Site-ul Editurii Casa Radio

Carol Roman, acel gazetar care a crezut și crede în ceva…

Carol-Roman-Debut-in-ceata-coperta

cronica de carteEra, la vremea când (cum vreo cinci decenii în urmă) m-am încumetat şi eu să fac primii paşi în gazetărie, bunul obicei ca, înainte de a bate la uşa publicaţiei la care vroiai să scrii, să citeşti din scoarţă în scoarţă mai multe numere la rând, aşa încât nu doar titluiri-şablon sau sloganuri îndelung repetate îţi rămâneau în minte, ci, mai ales, nişte semnături care desemnau personaje pe care, odată ajuns în redacţie, trebuia neapărat să le cunoşti. Astăzi, desigur, treaba asta nu se mai poartă, iar dacă, totuşi, se mai poartă, pe ici pe acolo, se face mai degrabă cu ţâfna ifosată a lui „Ok! ia să le arăt eu la fosilele astea cum se scrie «super-cool»”.

Aşa s-a întâmplat şi atunci când, prin 1967, am luat eu calea „Scânteii tineretului”. Odată ajuns aici, m-am dus aţă (vorba olteanului) la secţia de Morală-reportaj. Ce-i drept, nu m-am dus chiar de capul meu, ci bine îndrumat de prietenul mai vârstnic Ion Victor Bibicioiu, care îi ştia bine pe Vartan Arachelian, pe Vasile Răvescu şi pe Ştefan Gănescu, trei dintre numele pe care le întâlneam cel mai des în reportajele vii şi spumoase despre realitatea străzii. Drept pentru care gazda, Vartan Archelian, nu numai că mi-a citit compunerea cu care venisem înarmat dar, după ce a dat-o la secţia Dactilo cu indicaţia precisă „vă rog să fie bătută cât mai rapid”, m-a luat de mână şi m-a dus – tot aţă, fireşte! –, la bufetul redacţiei. Unde printre primii pe care a ţinut să mi-i arate a fost un bărbat cu ochelari, potrivit de statură, despre care mi-a spus că este Carol Roman, un ziarist de mâna întâi de la secţia externă a ziarului. De fapt, era un „fost ziarist de la secţia externă”, pentru că acesta plecase din redacţie dar prezenţa sa era printre colegi era de nedezminţit. Cum, bineînţeles că citiesm şi eu, în timp, articole iscălite de Carol Roman nu am putut decât să fiu bucuros atunci când i-am fost prezentat. Aşa a început relaţia de constantă prețuire şi încredere între Carol Roman şi subsemnatul, relaţie în temeiul căreia şi aştern, aici, câteva gânduri iscate de lectura celei mai noi cărţi dintre cele cu care Carol Roman şi-a asigurat nu doar un raft select de bibliotecă, dar mai cu seamă un public al său. Adică un public fidel, care îl caută pentru scrisul său frumos –  şi când spun „ scrisul său frumos”, am mai multe temeiuri.

carol roman

Carol Roman

Primul temei, pe care, de fapt, ni-l certifică şi nouă sa carte, Amintiri despre timpuri şi oameni. „Scânteia tineretului”. Debut în ceaţă (Editura Balcanii și Europa, 2014) este curajul de a scrie despre o anume perioadă din istoria presei româneşti şi a României moderne. Şi de a nu face asta neapărat în tuşe negre şi numai cu un ton resentimentar, vindicativ. Cititorul a înţeles, desigur, că este vorba despre perioada neagră a începutului anilor ’50, când elita intelectuală şi politică a României era supusă unor dramatice tentative de distrugere nu doar morală ci de-a dreptul psihologică şi fizică. Nu a scăpat acestei cavalcade a stihiilor răului nici presa, aşa încât atunci când corifeii condeiului românesc luau calea temniţelor iar alţii, puţini, pe cea a exilului, a fost nevoie ca paginile de ziar să fie scrise de către alţii. Aici intervine, cred eu, nevoia unei distincţii clare şi categorice între cei care, foarte tineri fiind, redactau „cu bună credinţă , fiecare pe măsura lui”, cotidianul tineretului –  despre care, simplu şi meritat, Carol Roman spune: „Acei oameni credeau în ceva…” – şi cei care, din exces sluganic de zel sau din alte considerente umorale şi degradante nu erau decât nişte satrapi şi vânzători de neadevăruri. Nişte „manipulatori”, cum le zicem noi, azi. De aici, tâlcul titlul cărţii: Debut în ceaţă.

Şi tot de aici se naşte şi frumoasa ei tensiune ideatică, iar cititorul, în primul rând cititorul tânăr, va şti cu siguranţă să aleagă între „ce e viu şi ce e mort” în acea perioadă din istoria „Scânteii tineretului” pe care a trăit-o, intens şi sincer, Carol Roman şi despre care tot Carol Roman scrie acum. Adăugând, astfel, pagini alese unor alte volume de evocări şi portrete despre anii petrecuţi în această redacţie de excepţie, cum ar fi cele semnate de Nicolae Dan Fruntelată sau Ovidiu Marian.

Aşa se şi explică de ce pagina de carte conţine amintiri de o rară putere emoţională despre colegii săi de generaţie: Ion Brad, Teodor Mazilu, Emil Mandric, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Vasile Ranga, Lucian Rolea şi, bineîneţeles, Nicolae Labiş, „buzduganul unei generaţii”, aşa după cum a fost numit pe drept cuvânt poetul Luptei cu inerţia. După cum nu sunt uitaţi nici cei care, având „funcţii de răspundere” mai mari sau mai mici, i-au ajutat şi susţinut pe mai tinerii gazetari, printre numele cele mai des evocate cu sinceră recunoştinţă de către Carol Roman fiind Fred Mahler, Ion Mihăileanu şi (chiar!) Virgil Trofin, la acea vreme prim- secretar al UTM-ului.

Sunt istorisite întâmplări care, citite cu ochiul minţii şi al sufletului, pot spune multe despre cum se făcea pe atunci gazetăria şi despre cum reuşeau cei mai pricepuţi să se strecoare printre furcile caudine ale dogmatismului ideologic şi ale inculturii agresive. Iată-l, de pildă, pe Ion Băieşu, pe post de reporter frenetic, scriind adevărul-adevărat despre un satrap politic şi impostor sadea, adică un fost practicat declarat al hortysmului convertit în „inchizitor comunist” fără mamă, fără tată. Lucru despre care Ion (Guţă) Băieşu nu a povestit, după câte ştiu eu, şi pe care nici faimoasa lui rubrică „De la om la om” nu îl prea arăta a fi fiind el, Ion Băieşu, aşa de tare combatant. Rubrica „De la om la om” fiind şi cea de unde a pornit, Carol Roman ne-o spune acum pentru prima oară, şi ideea faimosului serial de televiziune despre Tanţa şi Costel, adică de la scrisoarea unei tinere cititoare de loc din Medgidia. Că serialul a avut un succes enorm, ăsta este un lucru de-acum bine ştiut, dar trebuie spus că un merit excepţional a revenit şi celor doi mari actori, Coca Andronescu şi Octavian Cotescu, aceia care au dat savoarea terbilă a poveştilor despre „Iubirea e un lucru foarte mare”. Fapt care l-a şi făcut pe Nea Fănuş Neagu să îi spună, verde-n faţă, autorului: „Mă, tu de-acum înainte poţi să scrii şi Hamlet, că lumea pe stradă tot pentru Tanţa şi Costel o să te salute!”

Nu aş vrea să se înţeleagă de-aici că avem în cartea lui Carol Roman doar o suită de balade şi idile; dimpotrivă, când citit despre caznele sufleteşti la care a fost supus rebelul neîmpăcat, Radu Cosaşu sau despre linşajul politic al profesorului Egon Weigl, un eminent pedagog devenit „proscrisul” pentru că avusese cutezanţa să se îndoiască de supremaţia universală a celor edictate de către „Komsomol”, atunci vom înţelege mai corect şi mai bine perioada. Aşa după cum vom înţelege şi sensul real al limitatei dar realei perioade de deschidere de după 1965, pe care, definitiv, aveau să o facă una cu pământul funestele Teze din iulie 1971.

Nu aş putea încheia aceste notaţii despre cartea lui Carol Roman fără a face măcar o sumară trimitere la portretele unor magiştri ai spiritualităţii româneşti pe care autorul a avut şansa de a-i cunoaşte şi norocul de a colabora: Tudor Arghezi, G. Călinescu, Victor Eftimiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Zaharia Stancu, Ion Popescu-Gopo sau Neagu Rădulescu sunt doar câteva nume care îmi vin acum în minte dar, cu siguranţă, cititorul va descoperi alte şi alte asemenea întâlniri memorabile.

În finalul cărţii, Carol Roman face o promisiune şi anume că va scrie ceva aparte despre perioada ce a urmat plecării sale de la „Scânteia tineretului”, perioadă în care el a rămas un statornic, fidel colaborator al ziarului care l-a consacrat. Şi cum titlul recidivei editoriale este ispititor foc, Amintiri despre timpuri şi oameni. „Scânteia tineretului”. În balansul amintirilor…, aştept ca autorul să îşi onoreze promisiunea, promiţând, la rândul meu, să fiu primul care să scrie despre cartea sa. Asta fireşte, cu condiţia să nu îmi fure cineva… startul!

Şerban Cionoff

Ştefan Iordache – lecţia despre simplitate şi firesc

stefan iordache portret de pusa roth

amintiriPe la mijlocul anilor ’90, atunci când lucram la Antena Bucureştilor (azi Radio Bucureşti), aveam o emisiune de două ore la care invitam cu precădere artişti, pentru că erau, sunt şi vor mai fi „modele şi eroi”. Împreună cu regretata mea prietenă, Viorica Ghiţă Teodorescu, am plănuit ca la început de februarie să-l invităm pe Ştefan Iordache, ceea ce s-a şi întâmplat, venind la emisiune pe 4 februarie.

Mă pregătisem cu zeci de întrebări, cu fragmente din piesele în care jucase la Teatrul Radiofonic şi cu muzica pe care aflasem că o iubea. Ştefan Iordache a venit cu o oră mai devreme, era îmbrăcat într- un pulover bleu, era destul de tăcut, s-a aşezat pe un scaun, i-am spus, în mare, ce am ales şi am vrut să-i dau şi întrebările să se uite peste ele, că timp aveam suficient. Mi-a spus că nu vrea să se gândească la întrebări, fiindcă sunt convinsă de asta, Ştefan Iordache avea răspuns la toate. Emisiunea era în direct şi publicul putea să pună întrebări, să discute cu invitatul, numai dacă se dorea acest lucru. Ştefan Iordache a fost de acord să vorbească cu oamenii, ştia că este iubit de public şi acest gest de a vorbi cu ei era omagiul său adus celor care-l aplaudau cu admiraţie. Am început emisiunea, dar când ascultătorii s-au convins că e chiar Ştefan Iordache în studio, au început telefoanele să sune. A sunat atât de multă lume că aş fi avut nevoie de zece ore de emisie şi nu de două! Era fericit să vorbească cu oamenii, aşa că eu am rărit seria întrebărilor, ascultându-l cum conversează cu fiecare om în parte, de parcă se cunoşteau de când lumea. Cei din Rahova erau „comahalagiii” săi, cuvânt spus cu atâta tandreţe, că aproape îţi dădeau lacrimile. La un moment dat, cineva l-a întrebat dacă a dansat de ziua lui, atunci s-a ridicat, m-a invitat la dans şi am făcut câţiva paşi împreună, atât cât ne permitea studioul. La final a întrebat – era bucuros – dacă a fost bine. I-am zâmbit, nu i-am răspuns, pentru că ştia răspunsul. Ei, Doamne, a fost o sărbătoare şi pentru mine, dar şi pentru publicul care-l adora, am spus-o şi atunci şi o repet şi acum, după atâţia ani.

stefan iordache evocare de pusa roth

Ultima dată l-am văzut pe scena Naţionalului, în rolul Prințului Potemkin din Ecaterina cea Mare de G. B. Shaw, în regia lui Cornel Todea, alături de Maia Morgenstern. Cele două ore petrecute alături de Ştefan Iordache mi s-au părut minute, atât de repede a trecut timpul. În acea zi de 4 februarie am învăţat de la acest uriaş actor lecţia despre simplitate şi firesc.

Puşa Roth

4 februarie 2014

„Povestea vieții mele” de Ecaterina Chele

ecaterina chele amintiri

La inițiativa Institutului Cultural Român de la Chișinău, a apărut caietul de amintiri al Ecaterinei Chele, Povestea vieții mele, ediție îngrijită de Valeriu Matei. Fotografiile și documentele reproduse în volum au fost puse la dispoziție de fiica acesteia, Lidia Dohotaru.

„Ceea ce impresionează în cel mai înalt grad la lectura acestei mărturisiri – așternută pe hârtie cu mult har și sinceritate de Ecaterina Chele, învățătoarea din Basarabia, fostă deportată de regimul bolșevic în iunie 1941 în Siberia – este marea forță de rezistență în fața răului și extraordinarul sentiment al demnității de care a dat dovadă în condiții inumane, infernale.

Ridicată în toi de noapte, cu pruncul de numai 11 luni în brațe, îmbarcată într-un vagon pentru vite, împreună cu alte zeci și sute de mii de oameni nevinovați, separată de soț, Ecaterina Chele, muncind ca un sclav, departe de locurile natale, a răzbit după ani lungi de chin și a revenit la baștină…

Ecaterina Chele a scris pentru noi, cei care am venit după acele negre valuri ale urii față de om, generate de regimul comunist totalitar, pentru a cunoaște adevărul și a face tot ce e în puterile noastre ca asemenea crime să nu se mai întâmple.” – Vladimir Beșleagă.

Amintiri în buzunarul inimii: 84 de ani de teatru radiofonic românesc

teatrul national radiofonic 84 de ani

Joi, 21 februarie 2013, de la ora 21.00, emisiunea Amintiri în buzunarul inimii, de la Radio 3Net „Florian Pittiș” va fi dedicată teatrului radiofonic românesc, care a împlinit luni, 18 februarie 84 de ani. Invitați: Vasile Manta și Costin Tuchilă. Realizator: Mădălina Ion.

În 18 februarie 1929, Radio București difuza pentru prima dată un spectacol de teatru radiofonic, Ce știa satul de V. Al. Jan, cu Maria Filotti și Romald Bulfinski. Timp de două ore, în emisiunea de joi veți afla amănunte despre începuturile și evoluția teatrului la microfon la Radio România în cele aproape opt decenii și jumătate de existență, despre repertoriul, programele și realizările din ultimii ani ale Teatrului Național Radiofonic, cu fragmente din înregistrări de referință, în interpretarea unor mari actori.

Șerban Cionoff: Doi ani şi zece luni care au ucis speranţa României

lichidatorii dinu c giurescu romania 1947

Cu această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii sale Lichidatorii. România în 1947*), academicianul profesor Dinu C. Giurescu încheie tripticul consacrat vieţii politice a României din perioada 6 martie 1945–30 decembrie 1947. O dureroasă acoladă, care începe cu instaurarea, cu pumnul în masă al lui Andrei Ianuarievici Vâşinski, a guvernului Petru Groza şi se încheie cu abdicarea, sub ameninţările lui Gheorghiu Dej şi a lui Petru Groza, a Regelui Mihai.

Avem – prin Uzurpatorii, Falsificatorii şi, acum, prin Lichidatorii – o cuprinzătoare lucrare purtând emblema gândului şi a slovei profesorului Dinu C. Giurescu, autor înzestrat cu o eminentă descendenţă de familie, domnia sa fiind un temeinic cercetător şi cunoscător al dinu-c-giurescuarhivelor istorice încă multă vreme straşnic ferecate şi, în acelaşi timp, un om care a trăit, la vârsta tinereţii, evenimente care au marcat, deopotrivă, destinele României şi ale mai multor generaţii. Pentru profesorul Dinu C. Giurescu, lecţia Istoriei cercetate se îmbină firesc şi fericit cu lecţia Istoriei trăite şi înţelese în profunzimile sale, definind, în acest fel, o personalitate emblematică a culturii româneşti, cu generoase deschideri spre marile orizonturi ale universalului.

Evenimentele cercetate, azi, de către istoric şi trăite, cu mai bine de şase decenii în urmă, de către adolescentul Dinu C. Giurescu, sunt evocate în cuvinte simple, potrivite cu multă ştiinţă anume pentru a exprima dramatismul reverberaţiilor morale, al trăirilor sufleteşti pe care acestea le stârneau: „În oraş nu se ştia nimic către orele 17.00 [despre abdicarea Regelui, n.n]. Era o zi frumoasă, caldă, de toamnă târzie, nu de ajun de an nou. Ne adunasem la o colegă, Odette Pătraşcu, în casa familiei ei, în Piaţa Romană, colţ cu strada I. G. Duca (ulterior Căderea Bastiliei!). Eram în vacanţă în anul III de facultate. […] Pusesem muzica (gramofon cu plăci), ne pregăteam pentru o seară plăcută. Către ora 18.00 cineva ne spune că la radio se anunţă repetat că se va difuza o ştire importantă. Ştirea vine într-adevăr. […] Ascultam şi nu ne venea să credem. […] În aceeaşi seară şi a doua zi, actul de abdicare era lipit pe toate zidurile caselor de locuit. Nu ştiam nimic de felul cum fusese semnat de Rege.” Citește cronica integral pe Jurnalul.ro, 8 ianuarie 2013.

*) Dinu C. Giurescu, Lichidatorii. România în 1947, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, colecţia „Biblioteca de istorie a României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012.

ART-EMIS, decembrie 2012

A apărut numărul pe decembrie al publicaţiei ART-EMIS Academy, magazin artistic-literar şi de opinie din Stuttgart, Germania.

Selectăm din cuprins:

Impasul de Acad. Dan Berindei

În lunga mea viaţă, am întâlnit nu rareori momente de cumpănă în mersul ţării. Dar, ca niciodată, astăzi sunt martorul unor grave poticniri, care afectează ceea ce pentru mine va fi totdeauna patria şi viitorul ei. Parcă s-a ieşit dintr-o ordine firească, parcă am fost scoşi de pe lungimile de undă ale comportării şi dezvoltării noastre.

Greutăţile sunt mari şi nu numai pentru noi, căci întreaga lume este în frământare şi într-un proces de mutaţii. Pretutindeni, se constată complicaţii şi se încearcă ieşirile din impas. În mod firesc, reacţiile sunt colective, nu sunt simple acţiuni individuale, ci implică solidaritate, colaborare. Sunt înregistrate reacţii spontane, care nu reflectă doar nemulţumiri împotriva unor stări de lucru, ci exprimă şi un mod anume de a percepe şi de a reacţiona asemănător. Fiecare colectivitate umană în cauză este însufleţită de convingeri fundamentale comune, care sunt rezultatul unei lungi vieţuiri, a păstrării tradiţiilor şi a cultivării unor reacţii menite s-o apere ca un puternic scut şi să-i păstreze trăsăturile fundamentale, specificul. Fără îndoială că, la un moment dat, va avea loc un proces din ce în ce mai profund de apropiere între popoare, dar acesta nu poate fi decât rezultatul unei evoluţii, fireşti, neforţate, neinteresate şi nu doar de însuşire mecanică, comandată şi oportunistă a unor atitudini. Citește mai departe.

Alex Vâlcu între realism jurnalier şi metonimie lăuntrică de Maria Diana Popescu

Fantastic surprinzător al realului, scriitorul Alex Vâlcu consemnează împrejurări şi tipologii dintre cele mai diverse şi le trimite la Editura Amurg Sentimental, cu titlul Amintiri din mileniul II. Aşezată de la prima pagină sub semnul declamaţiilor memorialistice, cartea străpunge coaja întîmplărilor, amintirilor şi lăuntrului, conducînd cititorul înspre nucleul lor esenţial, în acelaşi timp oferindu-i o viziune din interior asupra unor teme inteligibil alese. Amintiri din mileniul II, izvorâtă dintr-o puternică afectivitate, îi oferă posibilitatea să construiască liber acea psihologie alimentată de francheţea simţirii, de dezmorţirea ironiei, de acţiunea plină de tonalităţi ludice şi de modalităţi originale de colportaj. Animaţia narativă, dialogul şi fermitatea discursului epic, în toate modurile de expunere, creează o anume deschidere între realismul jurnalier şi metonimia sufletească.

Interesul pentru lectura cărţii se dilată pe parcurs, precum mişcarea punctului pe traiectoria spiralei căutându-şi centrul, în speţă, relatările pline de savoare, izbutind evidenta atingere a centrului. Una dintre temele clasice, care vine în epica sa împreună cu o astfel de tipologie, este tema raţiunii ca o constrângere, căreia îi adaugă, la antipod, comicul drastic sau emoţionant, nuanţarea plasticităţii, subiectivismul, jocul arbitrar cu forma şi limbajul, cu idei, digresiuni şi imagini. Această scindare a eului în viaţă şi în cuprinderea ei, în fiinţarea reală şi în jucarea fiinţării ca dorinţă şi crez, în simţire şi în intelect analitic, construiesc de fapt experienţa sa creatoare. Alex Vâlcu nu numai că a trăit într-o lume dublă, dar a trăit dublu în simţire, oglindindu-şi permanent eul în alt eu, cu tot ceea ce regretă, ironizează sau binecuvântă. Citește mai departe.

Carmen Simon Flack, Melancolie

Uităm prea des de Remus Tănasă

Vorbeam cu un prieten despre unele lucruri ale vremii de azi și-am rămas întru totul în uimire când el nu putea pricepe și nici nu admitea că noi, mai înainte de orice, suntem un popor de țărani. România este, în genere, un sat mare, cum spunea într-o zi la Radio un scriitor, pentru că singura celulă vie pe care rezidă țara este, mai presus de orice, satul. Orașele noastre, în marea lor majoritate sunt niște sate camuflate – și de aceea ele se zbat într-o totală neputință de creare de valori sociale. N-avem decât să privim viața trândavă a orașului românesc pentru a ne da seama că el nefiind încă „oraș” în concepția largă apuseană, și, din nefericire, nemaifiind nici vechiul sat patriarhal, această viață este mai dinainte condamnată la o tristă sterilitate. Așa că, atât societatea, cât și Statul, nu-și pot pompa seva de viață decât din rețeaua de celule sociale, împânzite peste fața țării, satele. O cuminte și înțeleaptă sociologie de acolo ar trebui necontenit să pornească, o pricepută administrație ar trebui să se așeze pe această temelie, iar acțiunea ei de organizare și de conducere acest obiectiv mai ales ar trebui să-l aibă, o serioasă legiferare acolo ar trebui să-și exercite acțiunea, căutând ca, prin o cunoaștere cât mai aprofundată a nevoilor de acolo, să le canalizeze și să le satisfacă cât mai integral, prin dispozițiuni legale care să meargă direct la ținta urmărită, școala ar trebui să aibă cât mai îndeaproape în vedere viața satului, biserica, nici vorbă, același lucru, literatura și arta de acolo ar trebui să-și pompeze vlaga și sensul, într-un cuvânt, sângele trebuitor existenței noastre naționale de nicăieri nu trebuie așteptat să vie decât din marele și nesecătuitul rezervor obștesc, pentru ca din nou, îmbogățit cu ceea ce fiecare aduce de la sine în același sens, să se reîntoarcă în aceeași inimă, într-o nesfârșită pompare, care înzdrăvenește și ține viu întregul organism. Citește mai departe.

Sistemul bancar și crizele capitalismului de Vasile Balboja

Principalii piloni ai capitalismului, în fază incipientă, au fost proprietatea privată şi libertatea de acţiune (iniţiativă). Era liberalismul pur teoretizat de renumiţii economişti englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Piloni care, pe lângă alţii, i-au asigurat prosperitatea o perioadă destul de lungă. Dar după ultimul război mondial lumea s-a schimbat radical. Încet, încet locul capitalismului clasic (care includea şi colonialismul) a fost luat de dominaţia capitalului, chipurile, investit în alte ţări (exportul de capital). S-a zis „un capitalism cu faţa (mai) umană”, fără sclavi, fără colonii, dar cu metropole financiar-bancare. Tot bogate. Un astfel de capitalism care pompează fonduri uriaşe în întreaga lume presupune dominaţia băncilor. Şi astfel sistemul bancar mondial a devinit atotdominator (prin intrumentele sale F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D. şi altele). Sincron şi sisteme bancare naţionale. Factorul decisiv în dezvoltarea şi echilibrul unei ţări nu îl mai constituie industria, agricultura, comerţul ci stabilitatea şi potenţa sistemului bancar. Atotputernicia sistemului bancar cvasimondial părea inexpugnabilă. Camăta, cămătari dar mai ales bancheri păreau noţiunile cheie ale neocapitalismului. Citește mai departe.

http://www.art-emis.ro/