Un imens izvor de frumusețe și două mici semne de întrebare

caracal primaria

valorile trecutuluiNu spun vorbe mari, fiindcă aceasta este realitatea: fiecare popas al meu la Caracal – „Oraşul meu natal cu flori în gară,/ Cu chioşc în parc şi festival urmat de bal” (aşa cum atât de frumos spun versurile scrise de Constantin Cârjan pentru melodia pe care i-a dedicat-o inegalabilul Radu Şerban) – este asemenea unei întâlniri a lui Anteu cu pământul. Îmi dă forţe noi şi mă încarcă de un optimism nebănuit. Contribuie la asta, desigur, revedrea unor oameni de excepţie, primul în ordinea sufletească fiind Tavi Tianu, cel mai bun prieten, mai bine spus, fratele meu de suflet de care m-am legat din anii copilăriei. Nu pot, însă, trece mai departe fără a spune că, de fiecare dată când revin pe aceste meleaguri binecuvântate, aici, la Caracal, întâlnesc oameni tineri, entuziaşti şi frumoşi, despre care îmi face plăcere să mai vorbesc, fiindcă sunt convins că ei înşişi îmi vor oferi prilejul. Un asemenea tânăr de toată isprava este Octavian Stănescu, inimosul vice-primar al municipiului Caracal, un entuziast şi dăruit iubitor de Cultură şi care, chiar în aceste zile, a păşit împreună cu Doamna Inimii Sale pe un drum nou de viaţă. Prilej minunat, pentru mine, de a mă alătura celor care le urează din toată inima: „Casă de piatră!” şi, după vorba poetului, „Sănătate, Fericire şi Luceferi în Privire!”

Continuă lectura „Un imens izvor de frumusețe și două mici semne de întrebare”

Muzeul de Artă din Craiova

muzeul de arta craiova

Un eveniment cultural aşteptat cu interes de iubitorii de frumos, români şi străini, a fost redeschiderea Muzeului de Artă din Craiova. Restaurarea palatului care a durat câţiva ani, nu numai că i-a redat acestuia măreţia de odinioară, dar i-a adus şi un suflu nou de viaţă şi tinereţe în hainele pe care le poartă cu mândrie de peste un secol.

imagine din muzeul de arta craiova

Impunătoarea clădire a fost construită între anii 1900–1907, la comanda lui Constantin Dinu Mihail, mare latifundiar şi om politic, pentru a-i servi drept reşedinţă particulară. Bijuteria arhitecturală, realizată într-un stil ce îmbină elemente aparţinând academismului francez cu influenţe ale barocului târziu, poartă amprenta arhitectului  Paul Gottereau.

În anul 1936, Jean Mihail, doctor în drept la Paris, om politic (deputat conservator şi senator liberal), mare iubitor de artă şi filantrop, asemenea tatălui său, latifundiarul Constantin Dinu Mihail, donează prin testament toată averea statului şi prevede înfiinţarea unei fundaţii care să îi poartă numele.

După ce o perioadă de timp palatul a fost sediul mai multor instituţii, din anul 1954 este gazda Muzeului de Artă din Craiova.

Vizita într-un asemenea templu de cultură stârneşte aceeaşi emoţie sufletească – cred eu – atât pentru cei ce îşi dedică viaţa artei, cât şi pentru cei care, fără să cunoască elemente de stil, se lasă purtaţi de sublim într-o călătorie a artei prinsă în penel sau cioplită în daltă.

sarutul de brancusi muzeul de arta craiova

Încă de la intrarea în muzeu atmosfera este una de „bine ai venit în casa mea” şi „vreau să îţi povestesc ce lucruri minunate se întâmplă aici”, în fiecare respiraţie a istoriei româneşti şi universale. Undeva, aproape de uşa principală ne întâmpină în tăcere Constantin Brâncuşi şi ne dă Sărutul primei sculpturi moderne din lume, un fel de binecuvântare care să ne poarte spre următoarea destinaţie.

nicolae grigorescu muzeul de arta craiova

Pictura universală, din şcoala olandeză, franceză, flamandă şi italiană, este un salt peste timp şi spaţiu ce încântă privirea şi pregăteşte vizitatorul pentru întâlnirea cu marii artişti români. O lecţie de istorie şi de viaţă, crâmpeie de lumină adunate pe pânză ori sculptate în piatra ce naşte viaţă. Theodor Aman, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser sunt alături de noi spiritual să ne demonstreze că sublimul nu dispare niciodată.

Nu poţi să cuprinzi totul într-o singură vizită, ai impresia că a mai rămas ceva de văzut, de povestit: poate un tablou pe lângă care ai trecut prea repede, poate o sculptură care ţi-a rămas întipărită în minte fără ca apoi să îţi aminteşti autorul sau dantelăria elementelor ce împodobesc interiorul palatului.

Un loc unde timpul înseamnă iubire şi dăruire, Palatul Jean Mihail –Muzeul de Artă din Craiova – este acum casa valorilor universale, primitoare pentru toţi cei care doresc să îi treacă pragul.

Ana-Maria Bocai

Fotografii de Ana-Maria Bocai

logo liber sa spunVezi: arhiva categoriei Muzee

Cristian Lupeș: „Prin «Requiem», Fauré transmite speranţă şi optimism”

cristian lupes

interviu liber sa spunJoi, 17 aprilie 2014, la ora 19.00, iubitorii muzicii clasice sunt invitaţi la Filarmonica „Oltenia” din Craiova să participe la un concert de gală, ce aduce mai aproape de noi sărbătorile pascale. Din program fac parte piese aparent diferite, dacă se are în vedere perioada în care acestea au fost compuse, însă care sunt strânse legate prin tema acetui concert denumit simplu, Concert de Paşte: Doru Popovici, Poem bizatin, op. 33, nr. 1; Antonio Vivialdi, Concertul în Do major pentru flaut piccolo, RV 443; Gabriel Fauré, Requiem pentru voci soliste, cor şi orchestră, op. 43. Participă Orchestra și Corala Academică ale Filarmonicii „Oltenia” Craiova. Dirijor: Cristian Lupeş. Solişti: Ciprian Ion, flaut piccolo; Cecilia Ganovici, soprană şi Daniel Filipescu, bariton.

Fauré portret de John Singer Sargent 1896

Gabriel Fauré, portret de John Singer Sargent, 1896

Doctor în muzică şi asistent universitar al Catedrei de Muzicologie a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, Cristian Lupeş şi-a început cariera muzicală în anul 1999, după ce cu un an în urmă obţinuse licenţa în fizică şi chimie la Universitatea din Bucureşti. Și-a început studiile muzicale în cadrul Facultătii de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie Muzicală a UNMB, secția de studii teoretice, pentru ca din 2001 să fie student al secției dirijat orchestră, la clasa prof. Cristian Brâncuși.

În perioada studenţiei devine colaborator al Agenției de Impresariat Artistic „Artexim”, pentru Festivalul și Concursul Internațional „George Enescu”, este asistentul maestrului Seiji Ozawa, iar în anul 2003, asistent al maestrului Zubin Mehta. Din anul 2007 colaborează direct cu directorul executiv al Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu”, Mihai Constantinescu.

Debutul dirijoral în ţară a avut loc în anul 2003 la pupitrul Filarmonicii „Ion Dumitrescu” din Râmnicu Vâlcea, primul concert în afara ţării fiind cel din 2011, când l-a înlocuit cu mult succes pe dirijorul Günther Herbig la pupitrul Filarmonicii din Berna.

Se perfecţionează în străinătate urmând cursurile de dirijat orchestră organizate de Universität fur Musik und Darstellende Kunst Wien (Universitatea de Muzică din Viena) în anii 2004 și 2005, cu profesorii Vladimir Kiradjiev și Mark Stringer. A fost dirijor asistent al dirijorilor Jonathan Nott ,Herbert Blomstedt. Împreună cu maestrul Marek Janovski a participat la Berlin la un proiect gigantic, cuprinzând 10 opere de Wagner. A colaborat cu dirijorii David Zinman, Bernard Haitink, Mariss Jansons, Andris Nelsonsetc.

În ţară este invitat să dirijeze la pupitrele orchestrelor Filarmonicilor din Bacău, Timişoara, Braşov, Sibiu, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Galaţi, Bucureşti, Iaşi şi al Orchestrei Radio din Bucureşti, colaborând cu solişti cunoscuți, dintre care îi amintim pe: Elisabeth Leonskaja, Rudolf Fatyol, Horia Mihail, Alexandru Tomescu, Andrei Licareț, Răzvan Suma, Young Hee Lee, Horia Văcărescu, Verona Maier, Asya Sofikanova, Gabriel Croitoru, Horia Maxim, Francesco Ionașcu, Ionuț Pandelescu, Sergiu Cârstea, Mihai Ailenei,Vittorio Ceccanti. În străinătate a colaborat cu orchestrele filarmonice din Berna (Elveţia), Bamberg (Germania), Skopje (Macedonia), Grosseto (Italia).

interviu cu dirijorul cristan lupes ana maria bocai

Cristian Lupeș

Ana-Maria Bocai: Aveţi o biografie cuprinzătoare, din care am reţinut doar câteva aspecte. Aş vrea să ne spuneţi dacă sunteţi pentru prima dată la Filarmonica Oltenia şi cine a avut ideea acestei colaborări.

Cristian Lupeş: E a doua colaborare cu Filarmonica „Oltenia”. Prima dată am venit fiind student într-un concert de tineri muzicieni, în care am împărţit programul cu un alt tânăr dirijor. Atunci am dirijat Simfonia spaniolă de Lalo şi Vltava de Smetana. Îmi aduc aminte bine colaborarea şi mai ales faptul că am fost felicitat şi încurajat foarte calduros de maestrul Sabin Pautza, aflat în sală. Mi-au folosit acel concert şi acele încurajări.

Acum am vorbit cu maestrul Mihai Ungureanu despre această colaborare, care începuse cu o altă piesă de bază, dar din pricini independente de noi nu s-a mai putut concretiza. Acum câteva săptămâni am colaborat cu maestrul Ungureanu dirijând Concertul în sol pentru pian şi orchestră de Ravel şi am stabilit împreună această superbă lucrare, Requiem-ul de Fauré.

A-M. B.: De ce v-aţi oprit asupra acestor lucrări şi ce le caracterizează din punctul dumneavoastră de vedere?

C. L.: Primele două lucrări din program le-am ales în colaborarare cu Filarmonica „Oltenia”. Requiem-ul de Fauré este una dintre lucrările vocal-simfonice preferate. L-am studiat în Elveţia, la Lausanne, fiind asistent la celebra Orchestră de cameră. Nu mă dezic nici de celebrele lucrări ale lui Mozart sau Verdi şi Brahms, dar pe Fauré am început să-l apreciez, apoi să-l îndrăgesc mai târziu. Evoluţia şi finalul luminos, paradisiac se apropie de ceea ce simt şi mai ales se apropie de ceea ce caut în viaţa de zi cu zi. Mă ataşez de ceea ce e frumos, relaxat şi pozitiv. Suntem înconjuraţi din păcate de mult cenuşiu, preocupările generale evită întâlnirea cu frumosul autentic, aşa că încerc să-mi creez un soi de biosferă care să mă protejeze. Fauré reuşeşte să îmi completeze această lume.

michelangelo detaliu fresca

Requiem-ul este privit de la început chiar de către compozitor cu multă speranţă şi nu s-a abţinut să critice intepreţii care nu au înţeles mesajul muzical al lucrării. Şi-a dorit să transmită speranţă şi optimism, de aceea trebuie să ne ferim de încrâncenările cu care suntem de multe ori obişnuiţi în lucrările vocal-simfonice. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu o lucrare superficială. E frumoasă în stilul lui Michelangelo şi nu al lui Goya, făcând astfel o paralelă cu artele vizuale.

Doru Popovici este unul dintre compozitorii cu multă inspiraţie melodică, iar această lucrare este influenţată de spiritul bizantin, fiind aleasă tocmai pentru atmosfera de rugăciune pe care o creează.

Cred că Vivaldi nu are nevoie de prea multe prezentări. Este acelaşi exuberant şi primavăratic pe care-l ştim cu toţii. Mie imi place enorm şi nu cred că există oameni care să nu-l aibă în lista preferinţelor.

Concluzia acestei frumoase prezentări a concertului făcută de dirijorul Cristian Lupeş – aproape poetică aș spune – o veţi asculta joi, 17 aprilie în sala de concerte a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ana-Maria Bocai

„Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva”

ana maria bocai poeme

cronica literara liber sa spunÎţi trebuie, fără îndoială, mult curaj pentru a recunoaşte: „Eu cred că mai există iubire”. Ba, mai mult, de a face din acest credo titlul unui volum de poeme*), aşa cum se încumetă Ana-Maria Bocai.

Spun asta pentru că, pe piaţa mondenă a produselor cu veleităţi artistice, acaparată şi manipulată de manufacturieri de duzină, sinceritatea şi simplitatea cu care un autor îşi recunoşte sentimentele nu par să aibă prea mari şanse de a-și face vad. Fiindcă nu văd cum ar putea înclina balanţa gustului spre siropărie liricoidă sau pe cea a trivialităţii agresive, aceste scrisori către nicăieri pe care le caligrafiază, cu rafinată discreţie, tânăra autoare.

De aici şi ineditul unui asemenea demers liric prin care, dincolo de asemenea covârşitoare canoane demi-mondene, Ana-Maria Bocai alege să se mărturisească. Face acest lucru fără vorbe mari şi fără voltije stilistice de prisos, într-un florilegiu poematic ale cărui caracteristice emblematice sunt simplitatea şi fluiditatea discursului liric. Totul rostuit într-o dureroasă dilemă: „Nu cred că te voi uita vreodată, / Nu cred că te voi întâlni vreodată.”(Fata morgana).

Ana_Maria_Bocai

Ana-Maria Bocai

Poeta se visează pe sine într-un decor străin şi totuşi atât de intim căutărilor sale sortite parcă a rămâne fără speranţă: „Toamnă, suflet pereche ninge frunze peste sufletul meu, / Lasă-mă să dorm lângă copacii tăi răvăşiţi de durere, / Alungă-mi neliniştea ce se odihneşte în mine, / Ia-mi iubirea şi fă din ea bucuria ta.” (Toamnă).

De fapt, cantilenele Anei-Maria Bocai sunt nişte scrisori către un necunoscut fără nume şi, poate, fără o fiinţă anume. Nişte scrisori despre care ea însăşi ştie că s-ar putea să nu-şi atingă ţinta visată: „Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva, / Acum nu te mai doare / Tristeţea, disperarea mea. Şi-mi găsesc alinarea.” (Un cântec străvechi).

Există în poemele îngemănate în cele nici 50 de pagini ale volumului o dureroasă dar statornică aspiraţie către un anume suflet-pereche pe care eroina Anei-Maria Bocai îl caută, îl pierde şi din nou îl regăseşte spre a-l pierde: „Pleacă!…îţi spun / Nu mă turbura! / Mâine vei fi altul şi dacă nu mă mai iubeşti? / Alt cer şi altă nemărginire vor trece pe lângă mine / În starea asta a mea sunt de neatins.” (Iubirea cercului).

claude monet efect de toamna la argenteuil 1873

Claude Monet, Efect de toamnă la Argenteuil, 1873

Şi, tot mereu, aşa, ca prinsă în acest ameţitor carusel al jocurilor unei iubiri fără ecou, visătoarea fără lecuire îşi caută şi îşi trăieşte, deopotrivă, patosul şi disperarea: „În timp ce eu am să ţes povestea dragostei noastre / Tu mă vei veghea pentru ca visul să nu se termine, / Sărută-mi privirea să mă pierd în adâncul ochilor tăi… / Nu mă mai lăsa să plec! te rog! / Fără noi universul ar fi stingher.” (Privirea de smarald).

Captivă şi răzvrătită, cea care scrie asemenea epistole poematice îşi construieşte o imagine în oglinda visului şi se retrăieşte pe sine, visând la un alt suflet pereche, care să sufere şi să spere la fel ca şi ea: „Am luat iubirea în palmă, e simplă şi fragilă / Învăluită într-o dantelă albă… / E asemenea unei balerine care tocmai şi-a încheiat rolul, / Îmi cere să nu o părăsesc şi vrea să o trimit către o altă balerină. / Aş vrea să o ajut şi nu pot… / […] De acolo, de sus, îmi va veghea liniştea, /Şi cine ştie… poate într-o zi voi ajunge şi eu la ea, / Chemată de o altă balerină de pe o altă stea.”(Balerina).

Cu aceste caligrafice şi dureroase poeme despre deznădejde, speranţă şi dor, Ana-Maria Bocai îşi asumă o identitate lirică despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi…

Şerban Cionoff

*) Ana-Maria Bocai, Eu cred că mai există iubire, Caracal, 2013.