Un italian la București: Riccardo C. Raimondi

O fostă colegă de liceu, care locuieşte în Italia de mulţi ani, mi-a povestit că a cunoscut un tânăr artist plastic care a ajuns în România pentru o scurtă perioadă, dar ca mulţi alţi călători, s-a îndrăgostit de ţara noastră. Tânărul va reveni în România în această toamnă, încercând să prezinte publicului român câteva dintre lucrările sale. Înainte de acest eveniment, eu cred că este necesar să deschidem „uşa” spre universul artistic al lui Riccardo C. Raimondi.

Riccardo C. Raimondi, Șemineu

Artistul plastic Riccardo C. Raimondi s-a născut la 24 decembrie 1981, în oraşul San Cataldo de lângă Caltanissetta (Sicilia). Copil fiind, este atras mai mult de desen şi de pictură decât de jocurile copilăriei, pasiune moştenită de la tatăl său care este pictor şi decorator. Artistul lucrează cu materiale diverse ca argila, lemnul, piatra, plasticul şi ipsosul. În anul 2000 a absolvit Liceul de Artă Aplicată „Filippo Juvara” din oraşul natal San Cataldo, urmând apoi cursurile Facultăţii „Belle Arti” din Catania (Sicilia).

În anul 2004, tânărul Raimondi îl cunoaşte pe marele sculptor Giuliano Vangi, care îi insuflă pasiunea pentru sculptură. Peste doi ani, în 2006 îşi ia licenţa cu specializarea în sculptură. Între anii 2006–2008 este masterand la Facultatea „Belle Arti” din Reggio Calabria. După această perioadă, devine profesor la Institutul Statal de Artă „Bernardino di Betto” din Perugia, iar din anul 2011 predă cursul despre sculptură a lemnului (ebanisteria).

Riccardo C. Raimondi, Timp, 2005, ipsos patinat

***

Expoziţii personale şi de grup:

• aprilie 2005, expoziţie de pictură, Enna, Sicilia.

• septembrie 2005, expoziţia „Talente ascunse”, Caltanissetta, Sicilia.

• februarie 2007, expoziţie de artă în domeniul reciclării la Facultatea „Belle Arti”, Reggio Calabria, Sicilia.

• martie 2007, expoziţia „Sperietoarea”, Artă şi Riciclare „Sculptura Polimateriche”, Reggio Calabria, Sicilia.

• octombrie 2007, expoziţie colectivă de sculptură şi pictură, San Cataldo, Sicilia.

• mai 2008, a participat la concursul pentru premiul Nascimben,Treviso.

• iulie 2008, expoziţia „Metamorfoza Artei”, patru secole de atestare documentară a oraşului San Cataldo (1607–2007).

• 8 martie 2010, expoziţia „Pasiunea Femeilor”, Caltanissetta, Sicilia.

•19–20 martie 2011, expoziţia de artă figurativă „Spice de Artă”, San Cataldo, Sicilia.

• În 2012 a deschis o expoziţie permanentă la Biserica Maria din Nazareth din oraşul San Cataldo,Sicilia.

• 21 aprilie–13 mai 2012, expoziţia colectivă de pictură şi sculptură la Studio Art Nouveau „Liberty”, Angera (Varese).

Pușa Roth

 

Catedrală, 2012, tehnică mixtă pe carton vegetal

Venus, 2012, tehnică mixtă pe carton vegetal

Soarele și luna, 2010, relief în ipsos și praf de marmură, culori de apă

Studiu de texturi și relief, 2010, relief în ipsos și praf de marmură

Vânt, 2011

Memorie pierdută, 2004, argilă smălțuită

Diptic Adam și Eva, 2009, tehnică mixtă, colaj pe pânză

Coșmar, 2011

Anxietate, 2000

Calendar: Giorgio de Chirico

Pe 10 iulie 1888 s-a născut la Volos (Grecia), oraş din Tessalia, pictorul Giorgio de Chirico, fondatorul Şcolii metafizice, considerat de mulţi cel mai enigmatic exponent al artei figurative din secolul al XX-lea. A murit la 20 noiembrie 1978.

Mama lui De Chirico era grecoaică. Tatăl, sicilian, era inginer şi lucra la construcţia liniilor de cale ferată. Tânărul urmează cursurile de desen ale Politehnicii din Atena, Secţia de Belle-Arte, începe să picteze în ulei peisaje după natură în împrejurimile Atenei. După moartea tatălui său, în 1906, Giorgio de Chirico se stabileşte împreună cu fratele său, Andrea (viitorul muzician Alberto Savinio) la München, înscriindu-se la Academia de Arte Frumoase.

Pictura simbolistului Böcklin şi gravurile lui Max Linger îi reţin în mod deosebit atenţia. Primele sale lucrări vor fi influenţate de Böcklin. Familia De Chirico se mută la Milano în 1908 iar după război, din 1918, va locui la Florenţa, apoi la Roma. Prima perioadă în care lucrează la Paris, 1911–1915, îi va aduce pictorului italian consacrarea în cercurile avangardiste. Influenţat de filosofia lui Nietzsche, De Chirico îşi construieşte fără ezitare un univers personal în care figuri, obiecte juxtapuse, elemente arhitecturale, reminiscenţe mitologice par încremenite într-o lumină puternică, nefirească, accentuate prin jocul umbrelor şi mai ales desprinse de orice urmă de contingent. O neliniște, care poate deveni angoasă ori formă de trăire extatică a sentimentului, transpare din pânzele sale, de o originalitate care a fost rapid remarcată. În această fază a creației sale, Giorgio de Chirico nu seamănă, într-adevăr, cu nimeni. Spațiile sale sunt goale, străzi, piețe, intersecții, clădiri care par nepopulate. Când apare un personaj nu e decât o formă de a accentua singurătatea. De aici sentimentul special pe care îl creează tablourile sale, această impresie de așteptare absurdă, de frică, într-o lumină și ea parcă venită din altă lume, contrastând puternic cu umbra, totul într-un spațiu care interzice orice speranță. Umbrele din tablourile lui De Chirico sunt, de altfel, întotdeauna terifiante.

Când artistul pictează o imagine de interior, „regula” este aceeaşi, a combinaţiei nu neapărat stranii dar generatoare de nelinişte, un fel de perspectivă spre nicăieri, ca în Interior metafizic (1917).

În 1912, Giorgio de Chirico expune trei lucrări la Salonul de Toamnă, apoi devine un familiar al Salonului Artiştilor Independenţi. Va fi revendicat mai târziu de suprarealişti, care vor vedea în arta lui o posibilă expresie vizuală a teoriei lor. Cel care a caracterizat însă cel mai bine arta lui De Chirico este Guillaume Apollinaire, primul care a numit aceste lucrări „pictură metafizică”. Portret premonitoriu al lui Apollinaire, în tonuri de verde şi griuri închise, nu e un titlu ales întâmplător. Chipul ca de statuie, cu ochi ascunşi de ochelari negri, profilul schiţat în negru în plan secund, raporturile figurative create astfel sunt genul de imagini şi mai ales de sugestii care, într-o formă sau alta, vor domina pictura lui De Chirico. Din această perioadă, 1910–1917, datează lucrările care impun aşa-zisa „pictură metafizică”, în care titlul exprimă de obicei tema de meditaţie: Enigma orei, Nostalgia infinitului, Turnul Roşu, Piaţă cu Ariadna (Ariadna), Călătoria plină de nelinişte, Melancolia unei după-amieze, Visul transformat, Enigma unei zile, Misterul şi melancolia unei străzi, Timpul fatal, Destinul poetului, Gara Montparnasse, Hector şi Andromaca, Muzele tulburătoare etc.

Mobilizat la Ferrara, în timpul războiului, corespondează cu Tristan Tzara. După război pictează portrete, autoportrete, naturi moarte, face decoruri şi costume pentru spectacole de balet. Abia în 1919 deschide la Paris prima sa expoziţie personală. În 1922, o mare expoziţie personală din capitala Franţei îi este prefaţată de André Breton.

După Manechine stând jos, Gladiatori, Cai antici (1925), Giorgio de Chirico renunţă la pictura metafizică şi se întoarce, absolut surprinzător, la un academism prin care îi venerează pe marii maeştri de altădată. Abordează teme tradiționale, ca „baigneusele”. Timp de 18 luni, începând din 1935, lucrează la New York, în 1939 îl găsim ca scenograf la Covent Garden, revine la Florenţa în 1942, pictează în stil realist, se întoarce apoi la pictura metafizică (Piazza d’Italia, în mai multe variante, Orfeu, trubadur ostenit ș.a.), face decoruri pentru Opera din Roma, Teatro Communale din Florenţa, Scala din Milano. Se stinge din viaţă, nonagenar, la Roma.

Poate mai semnificativă decât multe exegeze, definitorie pentru mecanismul imaginar al pictorului, este poezia lui Paul Eluard, Giorgio de Chirico, pe care o transcriem în original: „Un mur dénonce un autre mur / Et l’ombre me défend de mon ombre peureuse, / O tour de mon amour autour de mon amour, / Tous les murs filaient blanc autour de mon silence. // Toi, que défendais-tu? Ciel insensible et pur / Tremblant tu m’abritais. La lumière en relief / Sur le ciel qui n’est plus le miroir du soleil, / Les étoiles de jour parmi les feuilles vertes, // Le souvenir de ceux qui parlaient sans savoir, / Maîtres de ma faiblesse et je suis à leur place / Avec des yeux d’amour et des mains trop fidèles / Pour dépeupler un monde dont je suis absent.”

Costin Tuchilă