Poezia săptămânii: ”Confesiune” de Mariana Moga

Henri Matisse Meditație Portretul Laurettei 1916–1917

Confesiunepoezia saptamanii rubrica liber sa spun

Au trecut anii peste mine
cum au trecut peste râul din spatele grădinii,
peste sălciile umilite de singurătate,
peste trifoiul înflorit…
Iar eu m-am aflat
în fiecare zi,
în fiecare anotimp
şi m-am trezit
în fiecare dimineaţă
pentru mai târziu,
în fiecare săptămână
pentru luna următoare
şi în fiecare an
pentru un nou început.
Atunci,
de ce în toate trecerile eu nu apar?

Mariana Moga

Mariana Moga
Mariana Moga

rubrica-poezia-saptamanii-liber-sa-spun

logo-liber-sa-spunVezi: arhiva rubricii Poezia săptămânii

Marcel

portrete de pusa roth

portrete rubrica liber sa spunDupă Marcel poţi să „potriveşti ceasul”, pentru că, în fiecare dimineaţă pleacă de acasă la aceeaşi oră şi merge la muncă, nu prea repede, dar apăsat şi un pic legănat, asta dimineaţa, oră la care mănâncă şi bea cafeaua. E tractorist priceput, dar e atent la evenimentele lumii, pe care le comentează pertinent. Marcel lucrează la Porumbel, un om înstărit şi cu grijă ca personajul nostru să nu arunce banii pe băutură. Da, Marcel bea, dar numai seara, după ce a coborât de pe tractor, sau în zilele în care nu lucrează. Când se întoarce de la muncă, ai impresia că vezi un matelot pe o corabie în furtună. Are mersul legănat, inegal, se opreşte din când în când şi se uită lung la buzunar. Atunci când mă vede la poartă, mă salută, scoţându-şi fesul sau şapca – în funcţie de anotimp– se apropie zâmbind, gata să se prăvălească, zic eu, şi începe discuţia, supărat pe Porumbel care i-a dat doar pachetul de ţigări şi ţuica de rigoare. Porumbel duce banii nevestei lui Marcel, cea care ţine gospodăria, o femeie vrednică şi tăcută. Marcel e supărat foc, doar seara, că dimineaţa o ia de la capăt, fără să-i poarte ranchiună şefului său.

– Ce faci, dom’ Marcel? îl întreb eu, uneori pentru a-l provoca la discuţie.

– Săru’ mâna, doamnă, sunt nervos p-ăstă, că mi-a luat alte ţigări decât fumez eu. Spunând asta, Marcel se apropie vertiginos de mine, de parcă-l împinge cineva de la spate, dar se opreşte politicos, parcă punând frână. Scoate fesul sau şapca, se scarpină în cap şi-mi spune, încet, că el munceşte şi banii se duc, ştiu eu unde.

– Dar de ce să nu am eu banii mei, că vreau să fac ceva cu ei? Adică nu muncesc? Muncesc. Spuneţi dvs., dacă eu nu muncesc? Stau toată ziua pe tractor sau pe combină, semănătoare, sau unde mă pune ăsta să lucrez. E adevărat ce spun eu?

– E adevărat, dar poate că nu a avut bani în seara asta, zic eu, să-l mai potolesc.

Marcel scoate fesul, dă cu el de pământ, îl ridică, îl pune pe cap, într-o parte şi zice cu obidă:

– Las’, că-l ştiu eu, m-am prins de mult, dar îl las în pace. Îl prind eu. Mă supăr pe el şi nu mă mai duc.

Uneori Marcel se supără, bea de dimineaţă, dar nu prea mult, ci aşa, ca o ameninţare, face pe nebunul şi atunci primeşte o sumă mică pe care seara o cheltuieşte cu bucurie.

grafica satirica

Serile trecute îl văd pe Marcel cu un sac în mână, plin cu paie, de care se sprijinea fără succes. Era un adevărat spectacol: omul şi sacul într-un balans continuu. Era abţiguit şi vesel că nu a uitat de paiele pe care i le-a cerut nevasta.

– Am luat un sac de paie, să pună nevasta cloşti, n-am uitat ce m-a rugat de dimineaţă, îmi spune el râzând în barbă. Păi, dacă uit, se supără şi nu e bine! Femeia nu trebuie să fie supărată din pricini d-astea!

– Dar nu se supără că aţi băut?

– Ba da, dar îi trece, că eu nu-i zic nimic. Nu co-men-tez. Punct.

– Ce părere aveţi, dom’ Marcel, de politicienii ăştia care se ceartă tot timpul? Îl provoc pe Marcel.

– Doamnă, zice el scărpinându-se în cap, dacă aş avea putere, i-aş pune pe tractor, să vadă şi ei ce înseamnă munca. Eu nu vorbesc cu nimeni şi nu mor. Da’ ei, toată ziua bla, bla, bla, şi treabă puţină, iar unii mai şi fură. Păi, dacă toată lumea ar munci, am avea mâncare şi băutură pe toate drumurile. Aşa!? Nu vedeţi cum stă treaba?

Marcel tace o clipă, priveşte în gol, se scarpină în cap, semn că e nedumerit, se uită spre casă şi dacă vede că nevasta e la poartă şi-l aşteaptă, pleacă glonţ, tot legănat, dar nu se mai opreşte la discuţii cu nimeni. Lumea satului are ritmul ei, drumul ei, deşi la câţiva kilometri de oraş, satul şi-a schimbat faţa, fiindcă mulţi orăşeni s-au mutat pe aici. Dar şi aşa, oameni ca Marcel, Gigi, Burtă, Becu, Ochilă, Pantazică, Oaie, Strugure şi alţii colorează această lume pestriţă a satului de lângă oraş.

Pușa Roth

„Rătăcite anotimpuri” de Georgeta Resteman

Cartea Georgetei Resteman, Rătăcite anotimpuri, apărută în această lună la Editura Armonii culturale din Adjud are filele strânse într-o copertă sugestivă şi o prefaţă convingătoare Scrisă de Mihai Batog-Bujeniţă, care-i atribuie poetei rangul de „prinţesă în regatul poeziei”! Este un volum de versuri  apărut după „descătuşările” şi „fărâmele de azimă” ce ni le dăruise la începutul acestui an (volumul Descătuşări – Fărâme de azimă, ianuarie 2012).

Autoarea scrie în dulcele stil clasic versuri cu rimă şi ritm, cu acea simplitate care trece dincolo de frumuseţe, oprindu-se la limita dintre vizibil şi invizibil, în ideea de a netezi uşor strălucirea. Metafora e simplă ca o strângere sinceră de mână sau ca un cald sărut prietenesc. Versul său de iubire luminează sufletul. Poeta se remarcă, deci, ca o neobosită căutătoare de comori spirituale. Citește continuarea pe site-ul Clubul Presei Transatlantice.

Octavian D. Curpaș, Phoenix, Arizona, SUA