Memo

istoria costumului de baie

Istoria costumului de baie

memo pusa roth istoria costumului de baieÎncerc să prefaţez acest demers aşezând la începutul comentariului o superbă poezie dedicată mării: Cum cântă marea, a poetului simbolist Dimitrie Anghel (16 iulie 1872, Corneşti, Iaşi–13 noiembrie 1914, Iaşi), poezie apărută în revista „Sămănătorul” din 24 decembrie 1906, cuprinsă în volumul Fantazii.

„În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare

Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare.

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,

Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,

Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,

Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,

Îşi părăseşte jocul, şi-n larma de trompete

Îşi trâmbiţă mania, iar miile-i de creste

Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare

Ce poate să surprindă din larga ei cântare.”

ivan aivazovski marina curcubeul 1873

Ivan Aivazovski, Curcubeul, 1873

Am ales această poezie pentru frumuseţea ei picturală, vizuală şi auditivă, dar şi pentru faptul că acum nostalgiez după mare. Dacă ar fi să ne exprimăm în termenii zilei, aş spune că virtual eu sunt la mare şi mă străduiesc să-mi găsesc un costum de baie care să fie şi modern, şi frumos, verde sau albastru, şi decent, evident. Mă gândesc la un costum din două piese şi brusc îmi pun fireasca întrebare: când a apărut acest obiect de îmbrăcăminte? Aflu, doamnelor şi domnilor, că în Antichitate se purtau costume de baie din două piese, asemănătoare bikinilor moderni. O demonstrează mozaicurile romane din Sicilia, precum şi desenele greceşti din sudul Turciei. Alte mărturii despre costumele de baie datează din vremea în care oraşul Pompei era înfloritor. Aici, picturile murale întruchipau femeile purtând costume de baie formate din două piese, similare cu cele din anii 1960.

pompei ruine

Pompei

După această perioadă noţiunea de costum de baie a fost dată uitării timp de mai multe secole. De ce? Foarte simplu sau, de ce nu, foarte ciudat, pentru că în Evul Mediu oamenii nu numai că nu purtau costume de baie, dar şi igiena corporală se făcea destul de rar. În prima perioadă a epocii moderne îmbăiatul era făcut în scop terapeutic şi nicidecum de plăcere. Din anul 1687, de la staţiunea englezească Bath, s-a păstrat descrierea unui aşa-zis costum de baie, de fapt o rochie din pânză galbenă care nu se lipea pe corp, udă fiind, iar pentru bărbaţi pantaloni şi vestă din acelaşi material rigid. În secolul al XVIII-lea medicii recomandau băile şi aerul de mare tot în scop terapeutic. Primii care au avut o asemenea iniţiativă au fost aristrocraţii englezi şi francezi. În această perioadă, doamnele purtau „rochii de baie”, nişte rochii lungi, confecţionate din materiale care nu deveneau transparente când se udau şi cu greutăţi cusute în tiv pentru a nu se ridica la suprafaţa apei. Ţinuta era completată de ciorapi închişi la culoare şi bonete pentru a proteja capul şi faţa de soare. Nu-mi pot imagina cum se putea face baie în asemenea costumaţie, dar eu sunt tot un chiriaş pe această planetă, numai că în mileniul trei. Eu, dvs., noi suntem obişnuiţi să vedem pe plajă lume mai mult dezbrăcată, decât echipată cu tot felul de haine, să le zicem, incomode.

rochie baie secolul XIX

Pentru a se ajunge totuşi în mare se foloseau „maşini pentru îmbăiere”: practic, nişte căruţe, cu pereţi şi acoperiş, fie din lemn sau pânză, în care cel ce dorea să facă baie îşi shimba hainele, apoi era tras în apă, la început, cu ajutorul animalelor, apoi, în „epoca industrială”, cu ajutorul unui sistem de cabluri şi motoare cu abur. Zonele de înot erau împărţite, astfel încât bărbaţii şi femeile să nu se poată zări în timpul băii. În secolul al XIX-lea, o dată cu schimbările tehnologice şi economice şi cu dezvoltarea căilor ferate, oamenii încep să se înghesuie în staţiunile de la mare nu doar în scop terapeutic, ci şi recreaţional. Apare şi costumul de baie din două piese, rochie, de regulă din flanel, cu mâneci lungi, eventual bufante, care acoperă corpul de la gât până la genunchi şi pantaloni largi care acoperă piciorul până la glezne, costumul fiind completat de obicei de o pălărioară. Spre sfârşitul acestui secol maşina de îmbăiat dispare, iar femeile şi bărbaţii stau la un loc pe plajă. Se observă acum o notă de emancipare, în sensul că mânecile devin mai scurte iar pantalonii de baie ajung doar până sub genunchi. Să nu vă mire, dar asta era o mică revoluţie în acest secol destul de strict în materie de modă.

costum baie vechi

După primul război mondial, maiourile de baie uni sau în dungi se mulau nu numai pe trupurile bărbaţilor, ci şi pe cele ale femeilor cu forme subţiri, femei care ţineau dietă. Designul unui costum bărbătesc era asemănător unui combinezon cu mâneci şi pantaloni lungi, creat dintr-o ţesătură ce includea un amestec de lână.

Până în 1915 singura distracţie a femeilor pe malul mării era săritul în valuri, ţinându-se de o frânghie legată de mal. Înotul era considerat un sport exclusiv masculin. Începând cu această dată, femeile încep şi ele să înoate şi astfel, pentru lejeritate, costumul de baie coteşte spre cel format dintr-o singură piesă.

Anii 1920 aduc o mare schimbare în costumele de baie. Femeile au obţinut dreptul de vot, nu mai erau arestate pe plajă dacă îşi arătau umerii şi îşi doreau să înoate cu adevărat. Costumul de baie feminin constă acum dintr-o singură piesă, confecţionată din jerseu. În partea de sus, are forma unui maiou, iar în partea de jos pantaloni scurţi, cam până la mijlocul coapselor. Deseori, avea un fel de şorţuleţ sau fustiţă încorporată, pentru mai multă decenţă. În anii ’30 costumul de baie începe să devină piesa pe care o recunoaştem. Confecţionat acum din fibre elastice, este mulat pe corp şi este mai scurt decât cel al anilor ’20, fiind tăiat la începutul coapselor. La începutul anilor ’40, apare costumul de baie în două piese. Încă nu vorbim, practic, de bikini, ci de costumul anilor ’30 tăiat deasupra taliei, lăsând la vedere câţiva centimetri de piele. De asemenea, devin la modă costumele de baie cu fustiţe scurte, evazate. Bikini-ul modern a apărut în 1946. Inginerul Louis Réard l-a denumit astfel după atolul Bikini din Pacific, unde în 1946 tocmai avusese loc testarea unei bombe atomice. El spera ca efectul produs de costumul său de baie să fie la fel de exploziv, dar n-a fost aşa: la început, bikini-ul a cunoscut doar o reacţie moderată în Franţa şi respingere în restul lumii, fiind considerat mult prea provocator. De fapt, Réard n-a reuşit nici măcar să convingă un model respectabil să-i poarte costumul de baie, fiind nevoit s-o angajeze pe dansatoarea exotică Micheline Bernardini. Bikini-ul a venit la modă abia în anii ’50 în Europa şi anii ’60 în SUA.

costum baie stilul anilor 60

Costum de baie în stilul anilor ’60

Anii ’60 aduc costumul de baie modern prin folosirea materialelor sintetice elastice, lycra sau spandex. Fie că e întreg sau din două piese, de-acum costumul de baie este mulat pe corp. Bikini-ul devine şi el foarte popular, mai ales printre vedete şi adolescente. În anii ’80 se creează modelul de slip tanga, inspirat din vestimentaţia tradițională a triburilor din Amazon.

Anii ’90 reprezintă o explozie de diversitate în ceea ce priveşte forma costumului de baie. Sunt abordate cu lejeritate o gamă foarte largă de forme şi culori ce marchează sfârşitul perioadei tabu în ceea ce priveşte costumul de baie. Pe scurt, cam aceasta este istoria costumului de baie, obiect de vestimentaţie care a apărut în antichitate, uitat apoi secole de-a rândul, ca apoi să fie readus în prim-plan. Acum, când în toate magazinele mari şi mici găsim costume de baie simple sau exterm de sofisticate, opere ale marilor creatori, nu ne mai punem problema câte schimbări a suferit acest accesoriu atât de căutat, mai ales vara.

nicolae grigorescu marina femeie la malul marii

Nicolae Grigorescu, Femeie la malul mării

În costum de baie sau într-o rochie de vară (pentru doamne), sau într-o vestimentaţie lejeră (pentru domni), oricum am fi îmbrăcaţi, lângă mare sau departe de mare, eu spun că e vreme de poezie. Aşa că, în final, vă propun spre lectură o poezie interesantă, intitulată Cântec de Rafael Alberti, traducere de Dan Costinaş.

„Dacă vocea mea va muri pe ţărm,

coborâţi-o la nivelul mării

şi lăsaţi-o pe plajă.

Coborâţi-o la nivelul mării

şi daţi-i grad de căpitan

de fregată.

O, vocea mea decorată

cu medalia «Onoare Maritimă»:

deasupra inimii o ancoră

şi peste ancoră o stea

şi deasupra stelei vântul

şi peste vânt o pânză de corabie!”

Pușa Roth

*) Aşezare aflată în apropierea orașului Napoli, în regiunea Campania din Italia, care în urma erupției vulcanului Vezuviu din anul 79 d. Hr., a fost distrusă și acoperită de un strat gros de cenușă şi lavă. Abia în anul 1748 Pompei a fost redescoperit întâmplător, după ce mai întâi Herculaneum, o altă localitate distrusă de aceeași erupție a Vezuviului, fusese descoperită în 1738. Cercetările arheologice au scos la iveală o imensă cantitate de informații detaliate despre viața citadină în Imperiul Roman, în perioada de vârf a dezvoltării sale. În prezent, Pompei este una dintre cele mai importante atracții turistice ale Italiei.

Fiziologia gustului: Pepenele

pepenele istoric

Este adevărat că prin marile magazine am zărit mereu pepeni în toate anotimpurile, pepeni verzi, pepeni galbeni, diverse soiuri, dar ne apropiem cu paşi repezi de perioada pepenilor româneşti care sunt mai dulci parcă decât ceilalţi, aduşi din alte părţi ale lumii. Recunosc, îmi place pepenele, dar nepoţelului meu, Eric, îi place în mod deosebit, motiv pentru care am fiziologia gustului pepene rosudorit să aflu cât mai multe detalii despre acest fruct, despre originea lui şi, de ce nu, despre legendele legate de istoria pepenelui.

Voi începe cu pepenele verde (Citrullus lanatus) care face parte din familia Cucurbitaceae. Se crede că pepenele verde este originar din Sudul Africii, fiind întâlnit şi în flora spontană şi este una dintre cele mai populare specii de pepeni. O altă sursă afirmă că pepenele este originar din Persia (Iran) şi din ariile adiacente din est şi vest.

Cea mai veche înregistrare a pepenelui datează din jurul anului 2400 î. H. şi este de fapt o pictură egipteană care reprezintă darurile funerare, printre acestea fiind găsit şi pepenele. Începând cu secolul al X-lea, pepenele verde a început să fie pepene fructe salata varacultivat în China, care este astăzi cel mai mare producător de pepeni. Există o legendă vietnameză din care aflăm că pepenele a fost descoperit acolo cu mult timp înainte de a fi descoperit în China. Conform legendei, pepenele a fost descoperit de prinţul Mai An Tiem, fiul adoptiv al Regelui Hung. Atunci când prinţul a fost exilat pe o insulă, i s-a spus că dacă va reuşi să supravieţuiască timp de şase luni, va fi lăsat să se întoarcă acasă. Prinţul s-a rugat la divinităţi pentru a-l ajuta. La un moment dat a trecut o pasăre în zbor, care a scăpat o sămânţă din cioc. Prinţul a plantat sămânţa, iar din ea a răsărit pepenele.

Trecem în Europa şi din documente aflăm că grecii cunoşteau pepenele iar doctorul Galen galen medic antichitatescria în secolul al II-lea despre calităţile medicinale ale pepenelui. Scriitorii romani ai secolului al III-lea ofereau indicaţii despre cultivarea şi prepararea sa cu diferite condimente.

Cultivarea pepenelui s-a răspândit spre vest, spre zona mediteraneană, abia în Evul Mediu, în secolul al XV-lea fiind destul de cunoscut în Spania. În anul 1494, în cea de-a doua sa călătorie, Cristofor Columb a luat cu el seminţe de pepene şi le-a plantat pe insula Isabela. Aceasta a fost prima cultură de pepene din Lumea Nouă. Cam în aceeaşi perioadă, Charles al VIII-lea al Franţei a introdus pepenele în Europa Centrală şi de Nord. Sigur, există mai multe surse, tot atâtea teorii, darpepene flori camp am ales ceea ce mi s-a părut verosimil şi demn de prezentat.

Noi, oamenii obişnuiţi, când spunem pepene verde ne gândim la uriaşul cu miez roşu, dulce şi seminţe negre, însă specialiştii ne informează că acesta este doar unul dintre multele soiuri de pepene.

Miezul pepenelui poate fi alb, roşu, galben sau portocaliu. Câteva varietăţi de pepene roşu au seminţe diferit colorate, inclusiv seminţe verzi şi roşii. Există şi specii de pepene „fără seminţe” (cu seminţe mici şi albe). Seminţele de pepene roşu sunt foarte apreciate în unele ţări, fiind incluse în diferite feluri de mâncare, iar coaja este şi ea folosită ca ingredient la mai multe tipuri de prăjituri.

pepene copilarie

Recunosc, mie-mi place pepenele murat, pe care-l consider o delicatesă, dar fiecare om are plăcerile lui culinare! Însă cel mai bun este miezul roşu sau galben, dulce, răcoritor şi hrănitor. Mi-aduc aminte că tata tăia pepenele şi lăsa miezul, „cocoşul”, pentru mine. Copil fiind, aş fi vrut să primesc o bucată, să o mănânc şi să mă umplu de zeama şi de aroma fructului roşu, dar eram privilegiată primind „cocoşul roşu”.

Pușa Roth

Fiziologia gustului: Varza

Am învăţat de la bunica, de la mama, de la mătuşi, dar şi de la vecinii părinţilor mei că varza se pune la murat imediat după Sfântul Dumitru, ca să fie gata taman de Crăciun pentru delicioasele şi mult aşteptatele sarmale servite cu mămăliguţă, ardei iute etc. Recunosc, am păstrat tradiţia şi am pus varza la murat cu sare, apă, gutuie, hrean, mărar, porumb şi am mai scăpat şi o vărzuţă roşie pentru culoarea rozalie pe care o va căpăta varza. La fel ca mine au procedat mii de oameni pentru că n-a fost zi, şi mă refer la această perioadă, să nu văd cum se cară varza cu sacii, cu trolerul, cu sacoşa sau chiar cu cârca pentru a fi aşezată în butoaiele care au fost, evident, spălate, curăţate şi puse la loc de iernat. Urmează apoi „suflatul verzei” ca zeama să fie clară, ca şampania, cum spun împătimiţii de varză acră, căci fiecare legumă are fanii ei.

Curioasă din fire, m-am aşezat la calculator să aflu de câtă vreme consumă omenirea această legumă, considerată aproape un panaceu universal. Ei bine, am aflat că cea mai veche legumă folosită de om, cultivată încă de la sfârşitul epocii de piatră (de peste 4.000 de ani), varza, are numeroase varietăţi: albă, roşie, creaţă, chinezească, de Bruxelles, de Milano, conopidă, gulie, de frunze. În Europa, este cunoscută de mai bine de 3000 de ani, iar calităţile terapeutice au fost recunoscute încă din antichitate de către Plinius cel Bătrân, Galen, Hipocrate, care recomandă varza cardiacilor, dar şi în dezinterie, precum şi în combaterea ciumei.

Timp de şase secole romanii au folosit-o intern şi extern în tratamentul tuturor bolilor, ca purgativ, depurativ, în cataplasme. Soldaţii îşi pansau rănile cu frunze de varză. Şi astăzi, pe la sate mai ales, se foloseşte frunza de varză drept cataplasmă la genunchi, încheieturi sau chiar la şale, „muiată” cu sucitorul şi stropită cu spirt sau cu oţet.

Rembert Dodens, medicul lui Maximillian al II-lea şi al lui Rudolf, împăraţi ai Germaniei, afirma în lucrarea Istoria plantelor (1557) că „zeama de varză are rol purgativ, sucul proaspăt de varză vindecă ulcerele vechi, frunzele proaspete pisate bine vindecă tumorile…”

Gaspard Bahrein din Bale (1550–1624) scrie în Istoria plantelor că varza are acţiune binefăcătoare asupra „tremurăturilor nervoase ale membrelor” (boala lui Parkinson), curăţă organismul de toxine.

Benedictinul Nicolas Alexandre (1654–1728) menţionează frunzele de varză ca disicative şi vindecătoare ale rănilor şi plăgilor, sucul fiind foarte bun în plăgi şi ulcere. În Evul Mediu, varza era prima legumă plantată în grădina mirilor pentru a face ca iubirea lor să prindă rădăcini.

Procesul de fermentare a verzei în apă şi sare era cunoscut încă din timpurile preistorice, dar a fost descris pentru prima dată în primul secol după Hristos, de către Plinius cel Bătrân. Tehnica de conservare întâlnită astăzi începe să fie aplicată mult mai târziu, între anii 1550–1750, din motive practice. Navigatorii în special au găsit-o extrem de potrivită să le asigure hrana pentru o perioadă mai lungă în peregrinările lor. Cu timpul aceştia aveau să se convingă şi de beneficiile aduse, dintre care cel mai important pentru marinari era protecţia împotriva scorbutului (boala cauzată de lipsa vitaminei C).

Zeama de varză murată este indicată în arsuri, iar seminţele sunt recomandate ca remediu contra viermilor intestinali. De la anul 1700 încoace, medicii, dr. Lemery, dr. Gilbert, dr. Channel, dr. Merat, dr. Lens, dr. Rogues, dr. Blanc etc., pun mare bază pe această plantă în tratarea multor afecţiuni. În România, varza are utilizări terapeutice în medicina umană şi veterinară. Varza intră şi în dieta doamnelor şi domnişoaelor care doresc să-şi păstreze silueta. Cât despre zeama de varză, ea este ideală pentu ciorba de potroace, dar şi pentru a îndepărta mahmureala.

Revenind la prezentul meu, am fost uimită să văd cum o femeie cumpără peste o sută de verze şi am întrebat-o dacă nu i se par prea multe. Mi-a răspuns fără ezitare că iarna e lungă şi că dacă omul sărac nu are varză, fasole, cartofi şi mălai, nu poate trece iarna cu una cu două. Suntem în milenul trei, dar omul de la ţară a rămas cu obiceiurile de acum o sută de ani. Nu ştiu dacă e vorba de bani sau şi de bani, cert este că pe timpul iernii alimentaţia se reduce cam la produsele mai sus enumerate. Sărbătorile de iarnă trec repede şi odată cu ele şi carnea de porc. Rămâne fasolea, rămân cartofii, rămâne varza. Pare o poveste, dar nu e.

Vă propun, doamnelor şi domnilor, să terminăm într-o notă romantică povestea verzei pentru că am ales poezia Supa de zarzavat de Otilia Cazimir. Cu bine şi cu bucurie.

Supa de zarzavat

S-a dus gospodina să ia zarzavat,

Şi vine acasă cu coşu-ncărcat

Cu morcovi,

Cu varză,

Cartofi,

Pătrunjel,

Cu sfeclă,

Cu ceapă,

Că toate-s la fel!

Şi toate încep să se certe pe masă:

– Ba, eu sunt mai dulce! – Ba, eu mai frumoasă!

Dar morcov

Sau varză,

Cartof,

Pătrunjel,

Ori sfeclă,

Ori ceapă, –

Nu-s toate la fel?

Le ia gospodina pe rând să le spele,

Pe urmă le taie bucăţi-bucăţele:

Şi morcov,

Şi varză,

Cartof, Pătrunjel,

Şi sfeclă,

Şi ceapă, –

Pe toate la fel!

Pe oala în clocot capacul tresaltă,

Şi fierb sărăcuţele, fierb laolaltă:

Şi morcov,

Şi varză,

Cartof, Pătrunjel,

Şi sfeclă,

Şi ceapă, –

Fierb, toate la fel!

Pe urmă, tac toate… Ce vreţi să mai spună?

Căci supa-i pe masa, şi-i straşnic de bună!

Pușa Roth

Memo

Mă uitam pe internet la săpunuri şi aş fi vrut să cumpăr cât mai multe, cu diverse mirosuri, săpunuri naturale cu scorţişoară, cimbru, merişor, lămâie, cocos, levănţică şi câte şi mai câte amestecuri, că nu ştii cu ce să te speli ca să miroşi cât mai frumos. Mi-am adus aminte cum făcea bunica săpun, apoi mama care preluase şi ea obiceiul de a face săpun de casă. Nu am putut rezista tentaţiei şi am încercat şi eu să fac săpun la fel ca bunica şi ca mama, deşi am folosit cantităţi mici, de teamă că o să ratez produsul final. Grăsime, sodă caustică, apă şi… pelin. Am mai pus câteva flori, aşa de răsfăţ, şi am făcut săpun. Nu arăta grozav, dar mirosea a proaspăt, ceea ce m-a determinat să uit uneori de maşina de spălat şi să trec la tehnica veche: cea a spălatului cu mâna. Asta de dragul săpunului făcut de mine!

Gândindu-mă la vrute şi nevrute, încercând să-mi aduc aminte de vreo istorioară legătă de săpun, „am dat” peste o poezie superbă, scrisă de Tudor Arghezi, pe care a intiulat-o Băşica de săpun și pe care am să v-o „povestesc” şi dvs., aşa, ca să ne aducem aminte de copilărie şi de baloanele de săpun cu care ne jucam.

„O să-ţi povestesc din cer”,

Zise umbrela din cuier.

– „Eu aş vrea ceva să spun

Din azur”, zise băşica de săpun.

– „Am şi eu un cuvânt, –

Zise răzătoarea de ciubote, – despre pământ.

– „Despre lumină n-am isprăvit”,

Zise dintr-o cutie un chibrit.

– „Când o să vorbesc şi eu, –

Zise tigrul de cârpă, – tremură cerul cu Dumnezeu.”

A făcut bunica săpun, a făcut şi mama, am încercat şi eu, dar cine oare a inventat acest minunat ingredient, atât de necesar în viaţa de zi cu zi? Se spune că cea mai veche atestare documentară despre fabricarea săpunului datează din anul 2800 î. Hr. şi provine din vechiul Babilon. Această afirmaţie se bazează pe faptul că a fost găsit un cilindru ceramic îngropat în pământ, inscripţionat cu detalii despre fierberea grăsimii şi a cenuşii, care conţinea o substanţă similară săpunului. Un document egiptean din domeniul medicinii, datând din 1500 î. Hr., cunoscut sub numele de Papirusul lui Ebers, descrie o substanţă asemănătoare săpunului, realizată prin combinarea uleiurilor cu anumite săruri alcaline şi folosită pentru spălat şi tratarea unor boli ale pielii.

Legenda spune că denumirea de „săpun” provine de la locul numit Muntele Sapo din vechea Romă, unde grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu, atunci când ploua. Femeile care spălau rufe în râul Tibru au observat că acest amestec le curăţa rufele mult mai bine decât numai cu apă.

Pliniu cel Bătrân

Din însemnările lăsate de istoricul roman Pliniu cel Bătrân*), reiese că în secolul I d. Hr. săpunul era cunoscut, fiind preparat din sodă şi grăsimi animale. Acest săpun nu avea însă un miros plăcut, iar pentru a estompa acest miros romanii care îşi permiteau utilizau apa de flori, care imprima un miros plăcut corpului.

Romanii aveau cunoştinţe despre fabricarea săpunului, confirmate pe de o parte prin descoperirile de la Pompei, iar pe de altă parte prin prima menţionare documentară despre spălarea corpului cu săpun, datorată doctorului Galenus**), în secolul al II-lea d. Hr.

Galenus

Alt medic al timpului, Priscianus, a menţionat pentru prima oară termenul de „saponarius” („manufacturier de săpun”), pentru a denumi o nouă meserie. Deşi băile publice din Roma antică erau foarte populare, romanii foloseau la început, pentru a-şi curăţa corpul, un amestec de ulei de măsline şi nisip foarte fin, care se îndepărta apoi de pe corp cu un instrument special, numit strigil. Săpunul a început să fie popular în Roma numai în secolele următoare.

Dintre popoarele antice, romanii şi egiptenii erau cei mai pretenţioşi cu igiena corporală, la egipteni existând şi o motivaţie religioasă. Ei considerau că un corp murdar exprimă lipsa de smerenie în faţa zeului, chiar dacă sufletul este curat. Se spălau cu săpunuri din argilă amestecată cu cenuşă, care avea o putere mare de curăţare a pielii, iar pentru un miros plăcut, după spălare, foloseau uleiuri cu diferite arome. Herodot spunea despre egipteni că dădeau mai multă importanţă igienei decât aspectului exterior. Săpăturile arheologice atestă că mijloacele de încălzire a apei precum şi instalaţii pentru duşuri se foloseau cu un secol î. Hr.

Baie romană

Trecem de la antici la contemporani şi am să vă povestesc o întâmplare destul de tristă, în opinia mea, care arată că şi în mileniul trei săpunul poate fi un lux pentru unii oameni. Pe scurt. Cu ceva timp în urmă, am intrat într-o farmacie din Târgovişte să cumpăr nişte medicamente. În faţa mea era o doamnă care voia să cumpere tot nişte medicamente şi farmacista i-a spus că are un bonus din partea farmaciei, nu mai ştiu contextul, punând-o să aleagă între o pastă de dinţi şi un săpun. Pe chipul femeii a apărut un zâmbet larg la auzul veştii şi a cerut imediat săpunul. A simţit că o privesc, s-a întors şi mi-a spus: „Pasta de dinţi e un lux pentru mine, săpunul e necesar. Îmi prinde bine că nu mai aveam, dar nici bani să cumpăr.” Pasta de dinţi era ceva mai scumpă decât săpunul, dar femeia nu s-a gândit la asta, ci la simplul fapt că va avea săpun la baie. Poate că n-ar fi lipsit de sens, să reamintesc că bunica a făcut săpun de casă, la fel şi mama, apoi am încercat şi eu o dată, aromându-l cu pelin.

Pușa Roth

*) Pliniu cel Bătrân (în latină: Gaius Plinius Secundus sau Plinius Maior) s-a născut în anul 23 d. Hr. la Novum Comum (Como, Italia) și a murit la data de 24 august 79 în Stabies (în latină: Stabiae). Singura operă care s-a păstrat este Istoria Naturală (în latină: Naturalis Historiae), o enciclopedie alcătuită din 37 de volume, de neprețuită valoare, cu detalii despre ştiinţele naturale, antropologice, artă, medicină, cosmologie, botanică, prelucrarea metalelor, fiziologie, zoologie și mineralogie din acea perioadă.

**) Claudius Galenus din Pergam, sau Galen, altă variantă: Galenos (129–200 sau 216) a fost ultimul mare medic al antichității. Considerat unul dintre fondatorii anatomiei și farmacologiei moderne, Galen a efectuat mai multe operații îndrăznețe, cum ar fi cele asupra ochiului și creierului, operații ce vor fi reluate abia în zilele noastre, deci două milenii mai târziu!

Astfel, în cazul cataractei, el introducea, în spatele cristalinului, un fel de seringă, pe care o retrăgea ușor pentru a îndepărta opacitatea acestuia. Cea mai mică eroare ar fi condus la orbirea pacientului.

Ajuns la maturitate, datorită reputației câștigate, i se permitea să efectueze testări pe animale vii (vivisecții) sau pe cadavre (disecții). Printre obiectivele urmărite, putem aminti: studiul măduvei spinării și a funcționării rinichilor. Unul din animalele folosite cu predilecție era macacul (Macaca sylvanus, o maimuță specifică Gibraltarului). Dintre descoperirile sale, putem enumera: a demonstrat că urina se formează în rinichi, nu în vezica urinară, cum se credea până atunci. A identificat corect 7 din cei 12 nervi cranieni. A descoperit valvele inimii. A observat faptul că tuberculoza este o boală contagioasă. A observat că turbarea poate fi transmisă prin intermediul câinilor. A dovedit că prin artere și vene circulă sânge, nu aer. În ceea ce privește concepțiile sale, Galenus a încercat să se situeze deasupra tuturor școlilor și teoriilor medicale, criticând multe din erorile acestora: „Îi consider sclavi pe cei care își zic hipocratici sau praxagoreici sau se consideră că aparțin vreunei alte autorități, dar am ales tot ce era mai bun din fiecare școală.” Galenus a fost unul dintre promotorii metodei experimentale în cadrul investigației medicale. El recomandă tuturor medicilor să practice disecția, atât ca modalitate de a face noi descoperiri, cât și în vederea îmbunătățirii abilităților chirurgicale. Totuși, rămâne tributar teoriei celor patru umori: sânge, bilă, limfă și splină. Le considera influențate de cele patru elemente: aer, pământ, foc, apă. Omul ar avea patru temperamente, iar boala ar fi cauzată de dezechilibrul celor patru.

Memo

Pentru că lumea evoluează, obiceiurile se schimbă şi ele, la fel şi obiectele de îmbrăcăminte care s-au reinventat de-a lungul secolelor. Mă uit la TV şi aproape pe fiecare canal apar domnişoare numite vedete (unele nici nu ştiu de ce sunt numite aşa, că mare lucru nu prea au făcut, dar asta e altă poveste!) care poartă nişte costume de baie ce nu acoperă… mai nimic… şi mă refer la chiloţii tanga. Am căutat prin istoria vestimentaţiei şi am aflat că gladiatorii au fost printre primii care au purtat chiloţi tanga. Vă imaginaţi de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns!? Oare mândrele purtătoare contemporane ştiu acest lucru? Ei, şi ce dacă nu ştiu? Gladiatorii se acopereau, pe când distinsele…! Să ne amintim, doamnelor şi domnilor, că acest accesoriu, se pare cel mai vechi obiect de îmbrăcăminte, datează, potrivit Bibliei, de pe vremea primilor oameni plecaţi din Raiul etern, Adam şi Eva. Ei sunt reprezentaţi acoperindu-şi intimitatea doar cu o frunză! De-a lungul istoriei, acest obiect a cunoscut diverse forme. Să revenim la gladiatori, reamintind că celebra piesă de lenjerie intimă purta pe atunci numele de subligaculum şi era făcută dintr o fâşie din lână albă care acoperea partea de jos a corpului şi era petrecută, în faţă şi în spate, pe sub centură.

Atleţii şi actorii greci, ca şi romanii de altfel, purtau chiloţi (perizoma) pentru a nu apărea goi. Dar, atât timpurile cât şi moravurile s-au schimat, şi în timpul celei de-a 15-a olimpiade (720–716 î. Hr.) apare conceptul de nuditate eroică. Sportivii se puteau întrece fără a avea intimităţile acoperite, ei renunţând astfel la perizoma. Schimbarea a fost atât de radicală încât a fost consemnată de istorici. Nu numai atleţii sau actorii purtau acest obiect de lenjerie, ci şi nobilii îl purtau pe sub togă. Vă imaginaţi cum ar fi fost fără!? Acum să nu vă imaginaţi că numai bărbaţii purtau acest obiect atât de necesar, ci şi femeile romane purtau sub robe un fel de chiloţi în formă triunghiulară, cu partea din spate ceva mai lată şi fixată de o centură. Obiectul de lenjerie era prins cu ace de siguranţă sau fibule.

Dacă ne întoarcem pe firul istoriei, aflăm că popoarele antice purtau un fel de perizoma. Către mijlocul secolului al VI-lea î. Hr., etruscii sunt reprezentaţi, de obicei, cu pantaloni scurţi sau chiloţi scurţi sau până la genunchi. Cuvântul chiloţi (culottes) are origini franţuzeşti. Din Evul Mediu şi Renaştere până la începuturile secolului al XIX-lea, aristocraţii francezi purtau chiloţi, adică un fel de ciorapi pantalon strânşi pe picior, a căror lungime varia, de la genunchi până la glezne. În timpul Revoluţiei Franceze, revoluţionarii erau cunoscuţi ca „fără chiloţi“ („sans-culottes”), cunoscută fiind preferinţa lor pentru pantaloni.

Sans-culottes

În Ţările Române, pantalonii scurţi până la genunchi se numeau cioareci şi, deseori, erau împodobiţi cu găitane. Erau confecţionaţi din pănură albă şi groasă de dimie.

Nicolae Tonitza, Nud

Acum cei care nu poartă chiloţi şi mă refer doar la cei de pe plajă se numesc nudişti, dar nu vorbim de nuditate eroică ci, poate, doar de îndrăzneală, pur şi simplu. Inexprimabilii sau, mai simplu, chiloţii se vând astăzi la tarabe, prin pieţe, la rând cu legumele şi fructele. De, poate că sunt cuprinşi la categoria consumabile. Hei, dar inexprimabilii se găsesc şi în magazine, să nu fim răutăcioşi, că existe raioane de lenjerie foarte bine asortate, pentru toate gusturile şi buzunarele. Sigur, nu am vorbit de cei de lux, exclusiv pentru vedetele care îi folosesc uneori ca obiect unic de îmbrăcăminte. Moda e modă, doamnelor şi domnilor, şi e necesar să fii în pas cu ea, mai ales dacă ţi se spune că eşti vedetă. Pentru utilizatorii internetului, există şi posibilităţi online. De cumpărare, se înţelege. Dacă nu, nu!

Pușa Roth