Vise care trăiesc și oameni care mor

filosof de ocazie de a c pahomi cronica de serban cionoff

Motto: – …Dar tu din ce trăieşti?

– Din vise.

cronica literara liber sa spunCine este, de fapt, personajul-cheie al tutror întâmplărilor ce s-au petrecut pe o străduţă patriarhală cu şapte case boiereşti, din centrul Bucureştilor? Naratorul care se numeşte pe sine „filosof de ocazie” şi care se caută pe sine în lungi dizertaţii despre viaţă şi despre moarte? Sculptorul Baltazar, cel care lucrează cu patimă şi îndârjire la opera vieţii sale: un cal de marmură ce trebuie să atingă perfecţiunea? Sau este un „ceva” misterios, care depăşeşte spaţiul realului şi care scapă puterii noastre de a înţelege şi dorinţei de a ordona mersul lucrurilor? Cum se numşte acest „ceva”: Moartea? Nemurirea?

Iată câteva întrebări, mai bine zis provocări în faţa cărora ne pune A. C. Pahomi în noua sa carte, Filosof de ocazie, apărută recent la Editura Cartea Românească.

La prima vedere lucrurile curg simplu şi firesc. Doi prieteni, care se ceartă spre a se împăca şi se împacă spre a se certa din nou, filosoful şi sculptorul, sunt angrenaţi în lungi şi încinse discuţii despre viaţă şi moarte, despre rosturile existenţei şi despre condiţia efemeră a fiinţei. Având, fireşte, fiecare o viziune care o contrazice şi o completează pe a celuilalt. Ceea ce sporeşte tensiunea confruntării, dând suflu şi sens dialogului. „Vezi tu, dragul meu – îi explică Baltazar filosofului –, aici începe diferenţa dintre noi doi. Tu iei forma lumii folosindu-ţi ochii minţii, unduind idei pe trupul femeii ori pe scoarţa de copac, eu pun mâna, mângâi, pipăi, iau forma lor reală, după care deschid ochii minţii şi o redau în piatră.” Cu un alt prilej, acelaşi Baltazar reia şi dezvoltă crezul său despre modul în care piatra poate primi harul de a exprima sensul vieţii: „Cine-mi spune că pietrele sunt neînsufleţite face o mare greşeală. Iată, mie acum, acest colos îmi spune ceva. Îmi transmite prin vibraţii imperceptibile, forma pe care doreşte să o primească.” Şi ceva mai departe: „Piatra îţi vorbeşte prin şoapte reci… Dacă n-o asculţi, se va sfărâma, prefăcându-se într-un morman de bucăţi colţuroase şi supărate.”

sculptura relief

De fapt, întreaga naraţiune se ordonează pe polaritatea real-imaginar, iar de aici inevitabil se ajunge la binomul Moarte-Nemurire. Pentru a-şi ordona meditaţiile, filosoful (fie el şi… de ocazie) merge la cartea lui Anton Dumitriu, Philosophia mirabilis şi de aici ajunge la întrebarea lui Aristotel: „Dar când este vorba despre lucruri necompuse, ce înseamnă Fiinţă şi Nefiinţă, ce însemnă adevăr şi neadevăr?” Întrebare care va reveni, semnificativ, în termeni mai categorici, abia spre finalul naraţiunii, adică tocmai atunci când filosoful va discuta, faţă în faţă, cu enigmatica şi fascinanta Cristina:

„– Baltazar caută moartea, începu Cristina, iar tu cauţi prin iubire nemurirea.

– Greşit! Baltazar caută nemurirea, iar eu doar iubirea, am intervenit ferm.”

Am spus că este semnificativă împrejurarea că această revenire a temei dialogurilor şi a încleştărilor celor doi prieteni se va face abia în dialogul cu Cristina pentru că, de fapt, această Cristina este cheia întregii poveşti. Atunci când apare în peisaj, Cristina este doar o nouă prezenţă pe strada boierească unde oamenii se cunosc, se întâlnesc, discută, ştiind fiecare câte ceva despre celălalt. Cu timpul, însă, identitatea Cristinei devine subiect de căutări şi iscodiri, aşa încât, prin însăşi prezenţa ei atât de învăluită în incertitudini, presupuneri sau simple fabulaţii, ea va deveni un simbol al dramaticelor căutări existenţiale. Mai ales pentru filosof a cărui imaginaţie îi conferă femeii o identitate numai de el ştiută şi numai de el descifrată: „Acum, pentru că îi puteam rosti numele în gând, o simţeam mult mai aproape în misterul ei, îndepărtându-se lin, lăsa locul unei făpturi din ce în ce mai conturate. Cristina, sufletul meu… Stăpâna… Cea care a început să domnească peste haosul meu existenţial, liniştindu-l şi ordonându-l, alungându-mi confuziile şi mângâindu-mi speranţele.”

cap de femeie

Aici aş vedea şi cheia romanului. Cu nedezminţita-i vocaţie şi cu ştiinţa de a-şi conduce personajele, A. C. Pahomi nu lasă lucrurile să alunece într-un lirism siropos de dramoletă telenovelistă. Întâlnirea folosofului cu Cristina nu va lămuri mai nimic din întreaga ţesătură de mistere, iar, pentru că aşa este scris în legea firii, până la urmă Cristina va pleca, luând cu ea amintiri, întrebări şi aşteptări. A plecat sau a simţit chemarea de a pleca aşa după cum a venit? Aşa ar putea lăsa să se înţeleagă Isolda, singura fiinţă care pare că ar avea acces la codul enogmaticei femei. După spusele Isoldei, Cristina venise din Egipt aducând nişte documente tainice, misterioase, iar plecare sa, la fel de intempestivă ca şi venirea, s-ar putea să aibă ca temei căutarea adevărului: „Ea trebuie să pornească în căutarea adevărului.” Adevăr care, de bună seamă, nu poate fi altul decât secretul morţii.

La rândul său, Baltazar, după ce va termina capodopera plănuită, un uriaş armăsar dăltuit în marmură – calul fiind „piatra de încercare” pentru sculptor –, dar va avea un şoc fatal atunci când va vedea că din burta spartă a statuii iese o mână fină dar inertă de femeie. Femeie care ar putea să fie însăşi Cristina. Dar care anume Cristina? Cea din realitate sau cea din proiecţiile imaginare ale căutătorilor de sensuri oculte?

rudy roth vise abandonate

Rudy Roth, Vise abandonate, 2008

Mai târziu, filosoful va încerca să pună ordine în gânduri şi inevitabil va ajunge la singura întrebare care l-ar mai putea ajuta: „Un vis?… Asta fusese totul?” Iar, după o confruntare cu Aristotel şi cu sine însuşi va răspunde. „Dar, mi-e teamă că nu voi afla niciodată. Oare eu am vizitat realitatea alături de Cristina, lăsându-i pe ceilalţi în somnul unui vis sau doar visul meu, nevisat până acum de nimeni?” Şi, după ce va recita în şoaptă din Esenin („Te-am trăit, te-am visat doar, viaţă?”) va conchide cu amară înţelepciune: „Suferiţi cu filosofie nenorocirea…”

Nenorocirea de a trăi? Nenorocirea de a visa? Sau, mai degrabă, nenorocirea de a vedea că visele nu vor să se transforme în realitate?

Iată întrebarea deschisă şi, de fapt, cea mai incitantă provocare pe care ne-o lasă lectura acestei cărţi palpitante care confirmă în A. C. Pahomi nu doar o semnătură, ci o identitate inconfundabilă în proza românească de azi.

Şerban Cionoff