„Cultura de sâmbătă”, nr. 9 (78), noiembrie 2016

cultura-de-sambata1

sigla-revista-revistelor-culturale-liber-sa-spun1Ca de obicei, bogat, variat, atrăgător este sumarul revistei „Cultura de sâmbătă”, nr. 9 (78), noiembrie 2016. Director: Ionuț Cristache; redactor șef: Daniel Tache; secretar general de redacție: Adrian Chifu.

În editorialul de noiembrie, Paiaţa, barbarul şi Noua Ordine Mondială, după o trecere în revistă a lungului șir de înfățișări ale paiaței („umbră pe care haosul a proiectat-o asupra lumii doar pentru a ne feri de procesele anchilozante la care ordinea este predispusă”), din Antichitate până în epoca mai recentă, Daniel Tache avertizează: „De fapt, chiar şi hotărâtă să facă istorie, paiaţa îşi îndeplineşte menirea, grăbind dispariţia acestei lumi pe care o vedem astăzi zvârcolindu-se şi agăţându-se de istorie cu ultimele ei puteri. Atât doar că, grăbind sfârşitul lumii ei, paiaţa transformă o tranziţie care se putea derula lin într-un proces dureros. Sau, cine ştie, poate că aşa trebuie să fie toate morţile şi toate naşterile, nişte procese neapărat dureroase. Cert este că Noua Ordine Mondială pe care şi-o dorea Papa Benedict al XVI-lea mai are de aşteptat câteva decenii. Deocamdată ne îndreptăm cu paşi repezi către Noua Barbarie Mondială.” Continuă lectura „„Cultura de sâmbătă”, nr. 9 (78), noiembrie 2016”

Léo Ferré

leo ferre portret de annie musca

calendarLéo Ferré, celebru compozitor francez și poet, interpret și pianist, cu mai mult de 40 de albume în cei peste 40 de ani de carieră, s-a născut la 24 august 1916 la Monaco.

Cel care în 1970 înregistra tragicul Avec le temps avea o cultură muzicală clasică. A dirijat în mai multe rânduri orchestre simfonice în Montreux, Montréal sau Barcelona, deși unele spectacole-hibrid au fost puse la zid de lumea specialiștilor.

Muzica lui Léo Ferré este dură, nu mângâie, strigă, are sarcasm, dar devine pe alocuri și romantică și tandră, în toată tristețea ei. Iar poemele pe care le-a publicat i-au adus un loc favorabil în literatura franceză.

„J’avais la phrase dans les mains, comme une grenade avant l’éclatement. Eh bien, je lancerai des mots dans la foule, au hasard, et les livres ne seront plus de mise.” (Léo Ferré, L’édition du Livre de Poche, 1995).

poezie si muzica franceza secolul XX leo ferre

Léo Ferré

Pasaje din biografie

Fiu al lui Joseph Ferré, director de personal la Cazinoul din Monte Carlo, și al Mariei Scotto, croitoreasă de origine italiană, Léo cântă de la 7 ani în corul Catedralei din Monaco. Descoperă polifonia venind în contact cu operele lui Palestrina și ale lui Tomás Luis de Victoria. Unchiul său, Albert Scotto, fost violonist în orchestra din Monte Carlo și director la Théâtre au Casino, îl invită la spectacole și chiar repetiții la Opera din Monte Carlo, loc de cinste al vieții muzicale internaționale.

Léo Ferré îl descoperă devreme pe Beethoven, dar va rămâne profund atașat de Ravel și compozițiile sale Copilul și vrăjitoriile, Daphnis și Chloe, Concertul pentru mâna stângă, Bolero și Pavană pentru o infantă defunctă.

La 9 ani, intră la Colegiul Saint-Charles de Bordighera în Italia, la internatul căruia va rămâne nu mai puțin de opt ani, perioadă despre austeritatea căreia va povesti în romanul său autobiografic. Între timp își aprofundează cunoștințele despre solfegiu, iar la 14 ani compune o rugăciune la mesă pe trei voci și o melodie pe versurile lui Paul Verlaine, din poemul Soleils couchants. Începe să citească din Voltaire, Baudelaire, Rimbaud și Mallarmé, pe versurile cărora va compune melodii peste ani.

leo ferre in oglinda

Autodidact în muzică

Revine la Monaco pentru bacalaureat și începe să scrie pentru publicația „Le Petit Niçois” articole de critică muzicală, ceea ce îi permite să se apropie de dirijori prestigioși ai vremii, Antal Dorati și Dimitrie Mitropoulos. Își ia bacalaureatul în filozofie, dar tatăl refuză să-l înscrie la Conservatorul de muzică. În 1935, Léo pleacă la Paris unde urmează studii de drept. Autodidact în studiul pianului, cel care-și obținuse licența în științe politice, este mobilizat, dar la revenire începe să-și exprime în forță vocația de compozitor. În 1940, pentru nunta surorii sale, compune o Ave Maria pentru orgă și violoncel, iar prima apariție în public va fi la 26 februarie 1941 la Théâtre des Beaux-arts din Monte Carlo, sub numele de Forlane.

La sfârșitul unui concert al lui Charles Trenet, de la Montpellier, Léo Ferré îi prezintă acestuia trei cântece, dar este sfătuit să compună doar pentru alții, ceea ce și-ar fi dorit el însuși.

leo ferre poet muzician interpret muzica franceza

Întâlnirea cu Edith Piaf și semnarea primului contract cu o casă de discuri

1945 este anul întâlnirii cu Édith Piaf care îl încurajează să-și încerce norocul la Paris și care în 1948 va cânta una dintre melodiile lui, Les amants de Paris. Ferré se instalează așadar în capitala franceză și obține un contract de trei luni la Cabaretul „Le Bœuf sur le toit”, unde cântă voce și pian. După prietenia cu Jean-Roger Caussimon și câteva melodii împreună în aprilie 1947, Ferré pleacă în turneu în Martinica, iar la întoarcere se pare că începe să frecventeze cercurile anarhiștilor spanioli, ceea ce îl determină să compună romanticele Le Bateau espagnol, Le Flamenco de Paris, Les anarchistes.

Anul 1947 va fi și cel al semnării primului contract cu o casă de discuri, „Le Chant du Monde”, care din anii ’50 va fi reprezentantă a firmei sovietice „Melodia”. Forțat să câștige un ban, își cântă melodiile. Începând cu sfârșitul anului 1947, când are ocazia să dirijeze pentru prima oară o orchestră simfonică, Léo Ferré produce și moderează pe canalul Paris Inter un ciclu de emisiuni consacrate muzicii clasice.

bustul lui leo ferre

Bustul lui Léo Ferré

Mariajele lui Léo

În 1943 se căsătorește cu Odette Shunck și se instalează într-o fermă, la Beausoleil, aproape de Monaco. Mariajul lor avea să dureze șapte ani, timp în care Léo a scris printre altele și La vie d’artiste. În 1950, o întâlnește pe Madeleine Rabereau, cu 13 ani mai tânără și cu o fetiță de 5 ani, Annie Butor. Până în 1968, Madeleine îi va fi nu doar soție, dar și muză. Ea îl va determina să devină artist pe scenă și îi va împărtăși preocupările, inclusiv dragostea pentru maimuța Pépée, așa cum artistul are o afecțiune deosebită față de Annie, cea care, după anii petrecuți alături de Léo și mama sa, va scrie o carte intitulată Comment voulez-vous que j’oublie…, apărută în 2013 la Phébus.

monografii leo ferre

În martie 1974, Léo se va căsători cu Marie-Christine Diaz, fiica unor refugiați spanioli. El avea aproape 58 de ani, iar ea împlinea curând 27. Cu Marie-Christine, tânăra pe care o cunoscuse în 1967, în Toscana, Léo va avea trei copii: Mathieu, Marie-Cécile și Manuella.

Ani de glorie

În 1950, Léo Ferré pleacă pentru scurt timp în Anglia, unde Basil Dearden îi oferă rolul unui pianist în filmul Colivia de aur. Un an mai târziu înregistrează pentru radio De sac et de cordes, un recital pe versuri rostite de Jean Gabin.

Anii ̓50 sunt ani de glorie. Încheie contracte cu Odéon, cântă L’Arlequin în fața Prințului Rainer de Monaco, cel care îi pune la dispoziție în 1954 Opera din Monte Carlo și orchestra sa, pentru creația lui Apollinaire, La Chanson du mal-aimé. Fotografiile din timpul spectacolului au fost făcute de cunoscutul său artist-fotograf André Villers. Léo Ferré înregistrează succes după succes la Olympia, apoi la sala Bobino, și începe romanul autobiografic Benoît Misère, publicat în 1970 la Robert Laffont.

În 1960, Léo Ferré începe colaborarea cu Georges Brassens și Jacques Brel, alături de producătorul Eddie Barclay. Acum apare celebra melodie Jolie môme, interpretată mai ales de Juliette Greco. Leo începe să-și atragă admiratorii la Alhambra.

leo ferre la Theatre des Champs Elysees 1984

La Théâtre des Champs Elysées în 1984

Ultimul turneu-maraton al celui care a semnat printre altele À Saint-Germain des Près, cântând cartierul unde își începuse viața de artist, Paris canaille, interpretată de fermecătoarea Catherine Sauvage, C’est extra, La solitude, pe care o iubise atât, Le Quartier latin, Ni Dieu ni Maître, a fost în 1987. Franța, Germania, Austria, Italia și Belgia, Canada și Japonia. În iunie 1991 concertează la Palais des Sports, iar în septembrie sărbătorește apariția ultimului său album: Une saison en enfer. Turneul din 1992 este întrerupt deoarece artistul este supus unei intervenții chirurgicale. La 14 juillet 1993, Léo Ferré moare la Castellina in Chianti, în Toscana, în mijlocul întinderilor de vii și măslini, unde locuia cu soția și copiii. Este înmormântat la Monaco, unde astăzi există și o superbă sală de spectacole care îi poartă numele.

espace leo ferre monaco

Espace Léo Ferré, sala de spectacole din Monaco

„Ne chantez pas la Mort, c’est un sujet morbide

Le mot seul jette un froid, aussitôt qu’il est dit

Les gens du show-business vous prédiront le bide

C’est un sujet tabou… Pour poète maudit

La Mort… La Mort…”

(Ne chantez pas la Mort! muzica: Léo Ferré; versuri: Jean-Roger Caussimon)

Annie Muscă

scuarul leo ferre paris

 Scuarul Léo Ferré

leo ferre annie musca

Ilustrație de Annie Muscă

Ascultă

Paris canaille

Jolie môme

Ni Dieu ni Maître

La solitude

Ne chantez pas la mort!

Les anarchistes

Recital Léo Ferré la Théâtre des Champs Elysées, 1984, partea I

Recital Léo Ferré la Théâtre des Champs Elysées, 1984, partea a II-a

Recital Léo Ferré la Téâtre des Champs Elysées, 1984, partea a III-a

Calendar: Furtul Giocondei

Expresia „furt de opere de artă” a intrat în vocabularul curent odată cu episodul suficient de enigmatic al furtului tabloului lui Leonardo da Vinci de la Luvru, în 21 august 1911. După un secol, furtul celebrului tablou al lui Leonardo da Vinci, Gioconda, rămâne învăluit în mister. Par neverosimile relativa uşurinţă cu care hoţul a sustras tabloul de la Luvru, cei peste doi ani în care nu s-a ştiut nimic, circumstanţele în care el a fost recuperat, mai exact felul în care enigmaticul personaj a predat tabloul, cel puţin prin comparaţie cu desfăşurarea de astăzi a unor evenimente similare. Practic, de la cartea lui Winfried Löschburg, Răpirea Giocondei (1966), nu s-a mai adăugat nimic acestui episod.

Întâmplarea din anii premergători primului război mondial creează încă perplexitate, fiind un amestec teribil de şiretenie şi prostie, de indiferenţă şi indecizie. Hoţul era un zugrav italian, Vincenzo Perugia, născut la Dumenza, în regiunea Como. În 1913, când a fost recuperat de la el fascinantul tablou, avea 32 de ani. Îşi dăduse o identitate falsă, spunând că se numeşte Leonardi, probabil pentru a sugera apropierea de numele maestrului şi se autointitula pictor decorator. Se mândrea cu unele încercări de pictură. După o şedere la Milano, ajunsese la Paris, împreună cu alţi italieni. Locuia într-o colonie italiană din Rue de l’Hôpital Saint-Louis şi lucra ca zugrav la Luvru. Din ancheta făcută după reţinerea lui, s-a aflat că era un om liniştit, retras, conştiincios. Nimeni nu l-ar fi putut bănui de o asemenea faptă care, oricum, pentru responsabilii Muzeului, părea imposibilă. S-a dovedit însă că, în 1911, când a fost furată Mona Lisa, lucrurile erau departe de a fi puse la punct în privinţa siguranţei exponatelor.

Muzeul Luvru era închis lunea, zi rezervată curăţeniei. Aveau acces doar personalul de serviciu, fotografii cu autorizaţie specială, cercetătorii de artă, restauratorii. Suprafaţa enormă a Muzeului şi a curţilor, peste 200 000 de metri pătraţi, făcea destul de dificil controlul persoanelor care lucrau la curăţenie. Pentru pază, Luvrul avea angajaţi 120 de paznici şi supraveghetori. Noaptea era păzit de gardieni înarmaţi, între posturile lor existând legături telefonice. Ziua însă, din cauza mulţimii de vizitatori, supravegherea se făcea cu dificultate. La acestea se adăugau dispunerea propriu-zisă a saloanelor, lungimea unora dintre ele, numeroasele scări, pivniţe, magazii, încăperile laterale din care se putea ieşi în curte sau direct în stradă. Şi mai ales o anume atmosferă de relaxare care domnea lunea şi de care hoţul Giocondei a profitat din plin.

Luni 21 august 1911, bărbatul nu prea înalt, cu mustaţă neagră, îmbrăcat în halat, a venit la serviciu la ora 7, odată cu ceilalţi muncitori. După un scurt dialog cu câţiva decoratori, a urcat la etajul I, a străbătut Marea Galerie, care are o lungime de 350 de metri, şi a intrat în Sala Pătrată, în care este expusă Gioconda. Sala era goală, personalul de întreţinere aflându-se într-o cameră unde primea instrucţiuni. Cât despre supraveghetori, muzeul fiind închis şi ora atât de matinală, nici nu se punea problema. Aşa încât Perugia nu a avut nici o dificultate în a desprinde tabloul de pe perete, din suporturile de fier forjat pe care era fixat atunci. E drept că, datorită ramei masive, Gioconda cântărea 40 de kilograme, dar cum galeriile erau goale, a avut timp să desfacă rama în bucăţi pe care le-a ascuns sub o scară mică, puţin folosită, din spatele Sălii primitivilor italieni. Acolo se ajungea pe o uşă tapetată. Casa scării avea ieşire direct în curte. Cele trei zăvoare erau uşor de tras. Mai rămânea doar încuietoarea, pe care a încercat să o forţeze cu briceagul. Ţinea tabloul sub halatul alb. Auzind paşi în curte, a avut prezenţă de spirit, cerând cu candoare să i se deschidă uşa. Un tinichigiu s-a executat rapid şi l-a lăsat să treacă văzând că poartă halat alb, ca al paznicilor. Din curtea Sfinxului, hoţul a ajuns rapid la poarta de pe Cheiul Luvrului, larg deschisă în ziua de curăţenie. A profitat de lipsa paznicului de la poartă, care se dusese în curtea învecinată să aducă apă. În stradă, a învelit tabloul în halat şi a dispărut în mulţime.

Dar lanţul de neglijenţe care au făcut posibil, cu atâta uşurinţă, furtul, nu se opreşte aici. Nimeni din personalul de serviciu nu s-a impacientat că Gioconda lipseşte de la locul ei. Au crezut că tabloul a fost luat de vreun editor de artă pentru a fi fotografiat, conform obişnuinţei şi cum nu e bine să-i deranjezi pe şefi, n-au spus nimic. Marţi 22 august, Muzeul s-a deschis ca de obicei. Abia pe la ora 13, au fost descoperite bucăţile de ramă şi s-a dat alarma. Muzeul a fost golit în mare grabă de vizitatori, intrigaţi că sunt scoşi afară fără explicaţii. A fost anunţată Poliţia. Era însă târziu, trecuseră aproape 30 de ore, interval enorm, în avantajul hoţului, într-un furnicar ca Parisul. Aşa că nu s-a mai putut face nimic.

Presa a explodat. Ancheta Poliţiei a demonstrat gravele lacune în supravegherea sălilor muzeului, făcând şi un experiment, o simulare care a dovedit o dată în plus felul în care se poate scoate un tablou din Luvru. Un colaborator puţin cunoscut al Luvrului a fost pus să ia un tablou din cadrul său şi să plece cu el din muzeu. Simularea a reuşit de minune.

Mai mult decât această dovadă clară, în redacţia „Paris Journal” s-a prezentat un parizian care a declarat că, în ultimii ani, a sustras din muzeu mai multe obiecte mici. După semnalarea faptului în ziar, s-a făcut inventarul mai multor colecţii. Din ele lipseau într-adevăr diverse piese.

Marţi 22 august, ziarele pariziene anunţau în ediţii speciale sustragerea tabloului din muzeu. Poliţia nu avea nici o urmă, dată fiind reacţia tardivă a administraţiei muzeului care nu constatase nejustificata lipsă a tabloului decât după multe ore de la producerea furtului. „L’Illustration” instituie un premiu de 10 000 de franci pentru persoana care ar furniza informaţii, 50 000 de franci pentru readucerea tabloului, la care s-ar adăuga 5 000 de franci ca bonus dacă tabloul va fi recuperat până la 1 septembrie. Revista se obliga să nu divulge poliţiei numele hoţului. Oferta era tentantă dar de zece ori mai mică decât suma care va fi cerută de hoţ în negocierile ce au avut loc după mai bine de doi ani. E greu de ştiut cum a fost considerat efectul anunţului. Probabil a produs multă iritare, pentru că redacţia a primit peste 5 000 de scrisori şi a fost vizitată de 100 de persoane care se întreceau în a da amănunte. Nici unul însă real. Toate s-au dovedit, dacă nu neserioase, piste false.

Poliţia arestează mai mulţi suspecţi. Printre cei anchetaţi s-a aflat şi Picasso, nevoit să dea o declaraţie în faţa judecătorului de instrucţie. El primise în urmă cu doi ani două măşti de piatră, sustrase de la Luvru împreună cu câteva statuete de un prieten al lui Apollinaire. Se lăudase cu ele într-un ziar. Pista a fost abandonată, căci tânărul pictor era complet străin de furtul Giocondei. În schimb, după ce i-a fost percheziţionată locuinţa, Guillaume Apollinaire a fost arestat. Multă vreme cei doi au rămas în atenţia poliţiei. Simţindu-se urmăriţi, vroiau să pună obiectele într-un cufăr pe care să-l arunce apoi în Sena. Speriaţi că vor da iarăşi de bănuit, au predat statuetele şi măştile redacţiei „Paris Journal” sub consemnul de a păstra secretul.

În Portugalia sunt semnalaţi doi indivizi care duceau într-un automobil o Giocondă, evident o copie a tabloului lui Leonardo. Cum circulau multe copii ale portretului, alarmele se înmulţesc, ca de altfel şi cacialmalele trimise telegrafic ziarelor, de genul: „Dacă vreţi să recuperaţi Gioconda, luaţi legătura cu noi.” Poliţia nu are nici un indiciu. Comite un lanţ de erori, foloseşte metode de lucru învechite, întârzie nepermis. De pildă, probele prelevate de pe bucăţile de ramă şi de pe geamul de protecţie al tabloului sunt trimise târziu serviciului de identificări. Şi chiar dacă se identifică paternitatea unei amprente, e deja târziu pentru a mai găsi hoţul, care poate fi departe. Oricum el părăsise definitiv locul de muncă de la muzeu odată cu furtul tabloului, ceea ce era deja un indiciu. Sunt anchetaţi 257 de angajaţi ai Luvrului, printre care se află şi directorii. Unul singur, un casier, declară că luni 21 august ar fi văzut pe chei un bărbat care păşea grăbit. Mai dă şi alte detalii care vor dovedi că într-adevăr acest Bouquet, casierul, deţinea informaţii preţioase, coroborate cu cele apărute în presă. Din nou, inutil. Directorul Luvrului, Homolle, e destituit, ca şi şeful paznicilor.

Se avansează presupuneri hilare care ajung până la relaţiile franco-germane legate de problema Marocului. Doi germani care vagabondează sunt arestaţi la Monthieu şi se crede un moment că ei sunt hoţii Giocondei, pe care ar oferi-o Kaizerului în schimbul Marocului. Apar desene umoristice pe această temă, publicaţiile satirice lansează caricaturi, anecdote, la un cabaret parizian se joacă o scenetă care înfăţişează furtul tabloului pentru 100 de franci. De la îngrijorare maximă la derizoriu nu e, iată, decât un pas şi după un timp se aşterne tăcerea.

Unde s-a aflat în această perioadă hoţul, e greu de ştiut. De ce a aşteptat doi ani şi trei luni pentru a da un semn referitor la vinderea tabloului, iarăşi e un mister. El nu pare însă un declasat, dar nici nu se dovedeşte foarte abil în desfăşurarea finală a evenimentelor. De altfel, nu prea avea de ales: ori ar fi stat cu tabloul ascuns, ori ar fi încercat să obţină pe el o sumă considerabilă. În 2 decembrie 1913, negustorul de artă Alfredo Geri din Florenţa organizează o licitaţie la Galleria d’Arte Antica e Moderna, al cărei proprietar este. Cu puţin timp înaintea licitaţiei, primise o scrisoare din Franţa prin care un anume Vincenzo Leonardi îi oferea spre cumpărare Gioconda, spunându-i că e italian şi că dragostea de patrie îl face să restituie Italiei preţioasa capodoperă. Geri nu ia foarte în serios scrisoarea, asemenea glume proaste erau curente. O arată totuşi directorului Galeriilor Uffizi, Giovanni Poggi şi hotărăsc să-i răspundă respectivului, fixând până la urmă o întâlnire la Milano şi nu în Franţa, cum dorea hoţul. Leonardi acceptă dar mută locul şi vine la Florenţa în mare grabă, în 10 decembrie. Se prezintă la biroul lui Geri, spune din nou că vrea să înapoieze Italiei tabloul, fixează preţul la 500 000 de franci. Atât costă gestul său „patriotic”. A doua zi, 11 decembrie, la ora 15, urmează să vină din nou la birou şi să-l ducă pe Geri la locul unde e ascuns tabloul. Negustorul pune o condiţie: va fi însoţit de un expert care să analizeze tabloul. Vincenzo întârzie un sfert de oră, care pare o veşnicie. Geri nu anunţă poliţia. Împreună cu expertul sunt duşi într-un mic hotel, Tripoli-Italia. În camera 20 de la mansardă, pe care o închiriase, Vincenzo le arată tabloul, ascuns în fundul dublu al unui mic cufăr alb. Pleacă toţi trei din hotel cu Gioconda învelită într-o catifea roşie, pentru a o duce la Galeriile Uffizi, unde urma să fie analizată. Portarul hotelului cere să i se arate tabloul, ca nu cumva să fie furat din hotel. Cum nu era, îi lasă să treacă.

Geri fixează o nouă întâlnire pentru ziua următoare, când ar urma să-i aducă banii. Directorul general al Artelor şi Antichităţilor, Corrado Ricci, soseşte de la Roma. Gioconda se află în siguranţă la Galeriile Uffizi. Este anunţată Poliţia care îl arestează în aceeaşi seară pe Vincenzo. Hoţul nu opune nici o rezistenţă. La anchetă povesteşte tot şi insistă, ca şi la procesul care începe în 4 iunie 1914, asupra faptului că Luvrul e plin de picturi furate din Italia şi că gestul său a fost unul eminamente patriotic. Un expert medical îl declară nebun inofensiv, complet iresponsabil. Tribunalul îl condamnă la pedeapsa minimă, 1 an şi 15 zile de închisoare, dar la apel pedeapsa i se reduce la 7 luni, făcute în arest şi astfel Vincenzo Perugia e pus în libertate. Nebun inofensiv, iresponsabil sau nu, naiv sau dimpotrivă – probabil nimic din toate acestea… Vârtejul evenimentelor, atentatul de la Sarajevo şi începutul primului război mondial şterg complet interesul pentru deznodământul unui proces care, altfel, ar fi făcut multă vâlvă.

Costin Tuchilă

Calendar: Giorgio de Chirico

Pe 10 iulie 1888 s-a născut la Volos (Grecia), oraş din Tessalia, pictorul Giorgio de Chirico, fondatorul Şcolii metafizice, considerat de mulţi cel mai enigmatic exponent al artei figurative din secolul al XX-lea. A murit la 20 noiembrie 1978.

Mama lui De Chirico era grecoaică. Tatăl, sicilian, era inginer şi lucra la construcţia liniilor de cale ferată. Tânărul urmează cursurile de desen ale Politehnicii din Atena, Secţia de Belle-Arte, începe să picteze în ulei peisaje după natură în împrejurimile Atenei. După moartea tatălui său, în 1906, Giorgio de Chirico se stabileşte împreună cu fratele său, Andrea (viitorul muzician Alberto Savinio) la München, înscriindu-se la Academia de Arte Frumoase.

Pictura simbolistului Böcklin şi gravurile lui Max Linger îi reţin în mod deosebit atenţia. Primele sale lucrări vor fi influenţate de Böcklin. Familia De Chirico se mută la Milano în 1908 iar după război, din 1918, va locui la Florenţa, apoi la Roma. Prima perioadă în care lucrează la Paris, 1911–1915, îi va aduce pictorului italian consacrarea în cercurile avangardiste. Influenţat de filosofia lui Nietzsche, De Chirico îşi construieşte fără ezitare un univers personal în care figuri, obiecte juxtapuse, elemente arhitecturale, reminiscenţe mitologice par încremenite într-o lumină puternică, nefirească, accentuate prin jocul umbrelor şi mai ales desprinse de orice urmă de contingent. O neliniște, care poate deveni angoasă ori formă de trăire extatică a sentimentului, transpare din pânzele sale, de o originalitate care a fost rapid remarcată. În această fază a creației sale, Giorgio de Chirico nu seamănă, într-adevăr, cu nimeni. Spațiile sale sunt goale, străzi, piețe, intersecții, clădiri care par nepopulate. Când apare un personaj nu e decât o formă de a accentua singurătatea. De aici sentimentul special pe care îl creează tablourile sale, această impresie de așteptare absurdă, de frică, într-o lumină și ea parcă venită din altă lume, contrastând puternic cu umbra, totul într-un spațiu care interzice orice speranță. Umbrele din tablourile lui De Chirico sunt, de altfel, întotdeauna terifiante.

Când artistul pictează o imagine de interior, „regula” este aceeaşi, a combinaţiei nu neapărat stranii dar generatoare de nelinişte, un fel de perspectivă spre nicăieri, ca în Interior metafizic (1917).

În 1912, Giorgio de Chirico expune trei lucrări la Salonul de Toamnă, apoi devine un familiar al Salonului Artiştilor Independenţi. Va fi revendicat mai târziu de suprarealişti, care vor vedea în arta lui o posibilă expresie vizuală a teoriei lor. Cel care a caracterizat însă cel mai bine arta lui De Chirico este Guillaume Apollinaire, primul care a numit aceste lucrări „pictură metafizică”. Portret premonitoriu al lui Apollinaire, în tonuri de verde şi griuri închise, nu e un titlu ales întâmplător. Chipul ca de statuie, cu ochi ascunşi de ochelari negri, profilul schiţat în negru în plan secund, raporturile figurative create astfel sunt genul de imagini şi mai ales de sugestii care, într-o formă sau alta, vor domina pictura lui De Chirico. Din această perioadă, 1910–1917, datează lucrările care impun aşa-zisa „pictură metafizică”, în care titlul exprimă de obicei tema de meditaţie: Enigma orei, Nostalgia infinitului, Turnul Roşu, Piaţă cu Ariadna (Ariadna), Călătoria plină de nelinişte, Melancolia unei după-amieze, Visul transformat, Enigma unei zile, Misterul şi melancolia unei străzi, Timpul fatal, Destinul poetului, Gara Montparnasse, Hector şi Andromaca, Muzele tulburătoare etc.

Mobilizat la Ferrara, în timpul războiului, corespondează cu Tristan Tzara. După război pictează portrete, autoportrete, naturi moarte, face decoruri şi costume pentru spectacole de balet. Abia în 1919 deschide la Paris prima sa expoziţie personală. În 1922, o mare expoziţie personală din capitala Franţei îi este prefaţată de André Breton.

După Manechine stând jos, Gladiatori, Cai antici (1925), Giorgio de Chirico renunţă la pictura metafizică şi se întoarce, absolut surprinzător, la un academism prin care îi venerează pe marii maeştri de altădată. Abordează teme tradiționale, ca „baigneusele”. Timp de 18 luni, începând din 1935, lucrează la New York, în 1939 îl găsim ca scenograf la Covent Garden, revine la Florenţa în 1942, pictează în stil realist, se întoarce apoi la pictura metafizică (Piazza d’Italia, în mai multe variante, Orfeu, trubadur ostenit ș.a.), face decoruri pentru Opera din Roma, Teatro Communale din Florenţa, Scala din Milano. Se stinge din viaţă, nonagenar, la Roma.

Poate mai semnificativă decât multe exegeze, definitorie pentru mecanismul imaginar al pictorului, este poezia lui Paul Eluard, Giorgio de Chirico, pe care o transcriem în original: „Un mur dénonce un autre mur / Et l’ombre me défend de mon ombre peureuse, / O tour de mon amour autour de mon amour, / Tous les murs filaient blanc autour de mon silence. // Toi, que défendais-tu? Ciel insensible et pur / Tremblant tu m’abritais. La lumière en relief / Sur le ciel qui n’est plus le miroir du soleil, / Les étoiles de jour parmi les feuilles vertes, // Le souvenir de ceux qui parlaient sans savoir, / Maîtres de ma faiblesse et je suis à leur place / Avec des yeux d’amour et des mains trop fidèles / Pour dépeupler un monde dont je suis absent.”

Costin Tuchilă