Criticul Cutărică

criticul cutarica tableta liber sa spun

tableta liber sa spunSă mai vorbim despre ignoranţă şi ignoranţi? Ştiu eu, nu ne pierdem timpul? Nu, atâta vreme cât ignoranţii sunt activi. Nimic nu e mai înspăimântător, după Goethe, decăt ignoranţa activă. O descoperi cu amărăciune acolo unde te-ai aştepta mai puţin, inclusiv în domenii care presupun o migăloasă specializare, ani întregi petrecuţi în bibliotecă.

O cunoscută actriţă îmi povestea deunăzi o întâmplare. Juca în rolul principal dintr-o piesă aflată printre capodoperele dramaturgiei româneşti, unul dintre acele texte intrate în manualele şcolare. Rolul însemna un examen pretenţios. În el apăruseră de-a lungul timpului nume mari ale scenei româneşti. Teatrul din oraşul de provincie păstra în arhivă semnele trecerii dramaturgului care, cu câteva decenii în urmă, îşi desfăşurase acolo activitatea regizorală, montând printre altele şi propria piesă. Argumente, aşadar, pentru a face ca emoţia să sporească.

În seara premierei, după spectacol, la capătul plăcut istovitoarelor felicitări, apăru în cabină un tânăr. Înăltuţ, îmbrăcat în blugi, cu părul tuns sever. Deloc timid. După un cuvânt de circumstanţă, îi spuse sec actriţei: „Aţi jucat destul de bine! Şi vreau să vă spun că nici piesa nu e proastă…” La urma urmei, nu era nici un motiv de stupefacţie, gândi cunoscuta actriţă. Omul era sincer, vorbea foarte serios. Şi tot atât de serios adăugă în loc de la revedere: „Sunt criticul Cutărică de la gazeta Cutare.” Şi chiar era. Critic, bineînţeles. Doar critica în gazetă!

Costin Tuchilă

Din Bucureștiul de altădată: Istoria Primăriei Capitalei (2)

Bogdan Calciu, Primăria Municipiului București, desen în tuș

Aşa cum am promis, doamnelor şi domnilor, vom continua povestea prrimăriei din cea mai mare urbe a ţării: Bucureştiul.

Crescând oraşul, au fost necesare şi legi noi. Pentru că prevederile Legii Comunale din 1866 nu mai erau în concordanţă cu Constituţia din 1866 şi cu Legea electorală, au fost necesare o serie de modificări (în anii 1871, 1874) şi promulgarea Legii pentru organizarea Comunelor urbane din 1894. Legea pentru unificarea administrativă din 1925 a reprezentat un progres faţă de legile comunale anterioare, stabilind principii mai largi de autogospodărire a oraşelor. Legea pentru organizarea administraţiei comunale a oraşului Bucureşti din 1926 şi cea din 1929 conferă Capitalei României statutul de municipiu. La 10 februarie 1949 a fost creată Comisia de stat pentru aplicarea Legii sfaturilor populare. Nefiind realizată raionarea administrativ-economică a teritoriului şi statornicirea normelor pentru alegerea deputaţilor în sfaturile populare, s-au instituit Comitetele provizorii care au funcţionat în perioada 10 aprilie 1949–decembrie 1950, fiind investite cu exercitarea atribuţiilor organelor locale ale puterii de stat. Comitetul provizoriu al oraşului Bucureşti era numit şi revocat de către Consiliul de Miniştri.

Ulița Colței

Prin alegerile de la 3 decembrie 1950 a fost ales Sfatul Popular al Capitalei. „Bucureştii n-au avut, în veacurile trecute o casă a oraşului, care să fie o podoabă şi o mândrie a lui, aşa cum sunt frumoasele Hôtel de ville în oraşele franceze sau Rathaus în cele germane”, scria istoricul C. C. Giurescu. În anul 1842, arhitectul Xavier Vilacrosse a construit o clădire destinată adăpostirii „Sfatului” şi care era amplasată în zona străzii Bazaca (perimetrul Unirii de azi) dar „marele foc” din 1847 a distrus-o. O perioadă „Sfatul” s-a mutat într-o clădire de pe uliţa „Magistratului” (primarului) revenind la capătul străzii Bazaca, lângă malul Dâmboviţei. Această casă veche este însă atacată în 1865 de precupeţii revoltaţi, care au distrus arhiva, aruncând-o. În anul 1882, în timpul primariatului lui Dimitrie Cariagdi, s-a cumpărat una dintre cele mai mari clădiri ale oraşului, o veche casă boierească ridicată după 1810 de vistiernicul Ion Hagi Moscu. Casa era situată pe „Uliţa Colţii” nr. 40. Primăria a funcţionat în acest imobil din mijlocul oraşului, în „Văpseaua de roşu” până în 1912 când a fost dărâmat. Serviciile Primăriei au fost mutate în clădirea din Calea Călăraşi colţ cu Calea Văcăreşti, iar sub primariatul lui Dem I. Dobrescu (1929–1934), în una din Casele Assan, cea aflată în str. N. Filipescu.

Palatul Șuțu, scara interioară

Tot în perioada interbelică, o parte a serviciilor Primăriei au funcţionat în Palatul Șuţu. După primul război mondial, când s-au înfiinţat primăriile de sector în imobilul din Calea Călăraşi a rămas Primăria de Negru, cea de Galben şi-a construit un impunător sediu în Piaţa Amzei (1935–1936), cea verde şi-a ridicat în B-dul Banu Manta un edificiu cu o campanilă (în acest adevărat palat a fost instalat în 1939 pentru un timp Ministerul de Interne). Primăria de Albastru s-a aflat într-un local mai modest din Calea Rahovei. În timpul primariatului lui Nicolae Filipescu, s-a organizat un concurs (1895–1896) pentru ridicarea unui Palat al Primăriei ,care a fost câştigat de arh. Ion Mincu, ideea a fost reluată în 1899, când primar era Barbu Ştefănescu Delavrancea, perioadă în care s-a şi încheiat contractul cu arhitectul Ion Mincu, care însă nu a fost realizat.

Primăria sectorului 1 București

Un nou proiect a fost întocmit de arhitectul Petre Antonescu în 1913, care însă n-a putut fi pus în operă, datorită izbucnirii primei conflagraţii mondiale. Aceluiaşi talentat arhitect Petre Antonescu i-a fost solicitat un nou proiect, care a fost selecţionat la concursul din 1935–1936. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a zădărnicit şi de data aceasta ridicarea unei clădiri proprii pentru administraţia bucureşteană. Fostul sediu al Ministerul Lucrărilor Publice (arhitect Petre Antonescu) a devenit Sediul Primăriei Generale a Capitalei. Primăria Capitalei s-a mutat, în 22 martie 2010, în noul sediu de pe Splaiul Independenţei, unde funcţionează şi Biroul unic pentru cetăţeni. Mutarea a fost determinată de faptul că la vechiul sediu, aflat pe bulevardul Regina Elisabeta, se fac lucrări de consolidare.

Trebuie să recunoaşteţi, doamnelor şi domnilor, că Primăria Capitalei are o istorie interesantă, care merită readusă în atenţia bucureştenilor. Privită din Cişmigiu, clădirea are un farmec aparte în peisajul bucureştean. Vom continua să vorbim despre această instituţie, prezentând primarii care au condus-o de la înfiinţare şi până azi. Se spune că omul sfinţeşte locul, dar şi în cazul de faţă nu întotdeauna a fost cazul. Aşa e viaţa şi aşa suntem şi noi, oamenii!

Pușa Roth

TIFF 2012

În perioada 1–10 iunie 2012, la Cluj se va desfăşura a XI-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), organizat de Asociaţia Pentru Promovarea Filmului Românesc. Înfiinţat în 2002, acesta este primul festival internaţional de film de lung-metraj din România. În cei zece ani de existenţă, TIFF a devenit un brand recunoscut în România nu numai pentru calitatea programelor prezentate, ci şi pentru organizarea excelentă, atmosfera efervescentă şi multitudinea de evenimente, de la seminarii şi workshopuri până la concerte şi petreceri până în zori de zi.

Ediţia din 2007 a festivalului a fost prima organizată simultan la Cluj şi Sibiu, Capitală Culturală Europeană în acel an.

Ultimele două ediţii ale TIFF au fost pe cât de spectaculoase, pe atât de bogate şi diverse în oferta de filme şi de evenimente de senzaţie. Ediţia din 2010 a adunat nu mai puţin de 240 de filme din 47 de ţări, care au fost proiectate pe cele 13 ecrane ale festivalului, atrăgând peste 55.000 de spectatori în cele zece zile de festival. În 2011, 70.000 de spectatori s-au putut bucura de 220 de filme provenite din 45 de țări.

De-a lungul celor 10 ediţii, TIFF s-a putut mândri şi cu prezenţa a numeroase personalităţi de marcă ale cinematografiei mondiale, pe care le-a onorat cu premiul pentru întreaga carieră. Printre acestea, se numără Julie Delpy, Michael Radford, Annie Girardot, Udo Kier, Vanessa Redgrave, Franco Nero, Nicolas Roeg, Catherine Deneuve, Claudia Cardinale, Wim Wenders sau Jacqueline Bisset. TIFF a devenit locul unde sunt difuzate în premieră naţională cele mai importante producţii autohtone.

Astfel, aici au fost văzute pentru prima dată în România filmele care au marcat boom-ul filmului românesc din ultimii ani: Occident (regia Cristian Mungiu), Moartea domnului Lăzărescu (regia Cristi Puiu), A fost sau n-a fost (regia Corneliu Porumboiu), Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (regia Cătălin Mitulescu), Hârtia va fi albastră (regia Radu Muntean), Legături bolnăvicioase (regia Tudor Giurgiu), California Dreamin’ (nesfârşit) (regia Cristian Nemescu), pelicula lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, câştigătorul Palme D’Or în 2007, Amintiri din epoca de aur (regia Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Constantin Popescu Jr, Răzvan Mărculescu şi Hanno Hofer), Poliţist, adjectiv (regia Corneliu Porumboiu), Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (regia Andrei Ujică), Marţi, după Crăciun (regia Radu Muntean), filme prezentate în programul Festivalului de la Cannes 2010, Principii de viață (regia Constantin Popescu), Loverboy (regia Cătălin Mitulescu), Morgen (regia Marian Crișan) sau Periferic (regia Bogdan George Apetri).

În continuare, Festivalul Internaţional de Film Transilvania îşi propune promovarea artei cinematografice, prezentarea celor mai importante filme ale momentului, după criterii ce ţin de originalitatea subiectelor şi forţa imaginilor. Este un festival al viziunilor proaspete şi pline de imaginaţie, din care organizatorii au reuşit să facă un eveniment cultural de ţinută.

Amănunte despre ediția a XI-a a festivalului la linkurile de mai jos:

Program

Echipa

Juriu

Premii

Locuri de desfășurare

Tiff Club

Info Festival

Arhiva

 

Regina Maria – ultima romantică, prima femeie modernă

Joi, 9 februarie 2012, începând cu ora 18.00, în cadrul Cinematecii Astra Film, iubitorii de gen vor putea viziona la Sala Studio (Piața Huet nr. 12, Sibiu), filmul Regina Maria – ultima romantică, prima femeie modernă, o producţie românească în regia lui Sorin Ilieşiu.

„Aveam şaptesprezece ani când am plecat spre tine”, mărturisea Regina Maria. „Eram tânără şi ignorantă, dar foarte mândră de ţara mea natală – chiar şi acum, sunt mândră că m-am născut englezoaică. Dar te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriei şi a durerii mele, minunata patrie care locuieşti în inima mea.”

Filmul este conceput ca o mărturisire la persoana întâi. Fragmente din biografia Reginei sunt redate în interpretarea actriței Maia Morgenstern, al cărei profil apare pe fundalul imaginilor de arhivă.

Lansare de carte: „Șapte variațiuni pentru flautul fermecat” de Adrian Majuru


Joi 19 mai 2011, la ora 18.30, în Salonul de protocol al Palatului Cercului Militar Național din București (intrarea din str. Constantin Mille nr. 2), Editura Oscar Print și Cercul Militar Național vor lansa volumul lui Adrian Majuru, Șapte variațiuni pentru flautul fermecat. Cartea va fi prezentată de Georgeta Dimisianu, redactor șef al revistei „Istorie și Civilizație” și Adrian Naidin, compozitor și violoncelist.


Absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București în 1997, doctor în geografie umană al aceleiași universități cu o teză despre Periferia Bucureştilor: habitat şi mentalităţi (1900–1950), Adrian Majuru a obținut masteratul în istorie cu lucrarea Regele Carol al II-lea, mitul omului politic vs. mitul „României Veşnice”. Istoric foarte apreciat, Adrian Majuru este unul dintre cei mai buni specialiști în istoria Bucureștiului, tratată deopotrivă din perspectiva omului de știință, dar și a scriitorului. A publicat volumele: Bucureştiul Albanez, Editura Ararat, Bucureşti, 2002; Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003; Destinul din oglindă, micro-roman-fantastic-ilustrat, Editura Paralela 45, 2005; Familia Minovici – univers spiritual, Editura Institutului Cultural Roman, 2005; Copilăria la români (1850-1950), Editura Compania, 2006; Prin Bucureştiul albanez / Nëpër Bukureshtin Shqiptar, ediţie bilingvă română şi albaneză, Editura Privirea, Bucureşti, 2006; Legenda Khazară, povestire fantastică ilustrată, Editura Caligraf, Bucureşti, 2007; Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Editura Institutului Cultural Român, Bucuresti, 2007; Destin valah în ilustraţii şi 101 texticuleţe, Editura Paralela 45, Piteşti & Bucureşti, 2009.

„În acest oraş sunt asemenea unei vechi clădiri ruinate, cu miezul prăbuşit, hrănind câte un oţetar singuratic din zeama cărămizilor şi praful zidăriei pulverizate de ploi şi vremuri. Un suflet vegetal, vertical şi neaşteptat într-o lume obişnuită să agreseze frumosul.

Aş vrea să scriu despre vremuri când ar fi putut să fie altfel, despre destine meteorice, mizere şi fragile, geniale, marginalizate, aruncate în groapa comună a întârziaţilor prin viaţă. Dacă ai întârziat în propria ta viaţă întinzi mâna ca un orb pe străzile înţesate de mulţime, cautând un peisaj pe care percepţiile tale îl decupează dintr-un cândva.

Oraşul ăsta, simt eu adeseori, este plin de vieţi neconsumate la timp. Destine lăsate de izbelişte pentru că trupurile lor au fugit neasumându-şi povara până la capăt. Au fugit de cum au dat de greu.

În oraşul ăsta mai sunt răzvrătiri de trunchiuri fragede cu rădăcini încăpăţânate ce se prind de ziduri sparte, devenind acoperişuri ce stau să crească în locul celor prăbuşite. Tot aşa şi sufletul ocroteşte ceea ce peisajul uman nu digeră.

Am multe întrebări rămase fără răspuns pentru aceşti 40 de ani de viaţă. Sunt întrebările copilăriei pe care adolescenţa le-a îngreunat cu alte neîmpliniri lăsate anilor din urmă povară spre desluşire. Numai că limpezirea sufletului meu nu pare să ţină de prezentul insipid al acestei lumi. Ce fel de cuvinte să folosesc pentru a povesti despre această lume? Şi dacă le găsesc, oare tot acest adevăr care mă macină, odată rostit, va ajuta pe careva? Vor fi de folos cuvintele unui însingurat proptit în mijlocul vieţii şi zecile de întrebări fără de răspuns? Vă invit să visaţi în acest oraş. Să porniţi de la întâmplări vechi, aproape reale legate de case, oameni. Asta dacă vă este uneori greu să trăiţi în prezentul acestui oraş. Asta încerc şi eu… Mereu alături de alt destin, apropiat cu al meu, dintr-un alt trecut, rătăcit şi el, atomizat de plictis şi ratare.

Undeva pe străzile acestui oraş-copil, mare şi naiv, prea încrezător cu toţi aceia care-i mărşăluiesc prin vintre, am văzut cele dintâi umbre de poveste. Acolo, mai ales noaptea, prin zidurile caselor împodobite de îndrăzneala şi credinţa oţetarilor, încă mai foşnesc vieţi venite din trecut.” – Adrian Majuru.

Costin Tuchilă

Citește una dintre Variațiuni