Femeia și copacul: „Așteptarea, alt anotimp al vieții” de Pușa Roth

femeia si copacul pusa roth proza scurta liber sa spun

proza scurta rubrica liber sa spunSe spune că „în viaţă nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături”, adică familia şi prietenii devotaţi. Per­fect adevărată maxima lui Aristotel, în sensul că „nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii”. Între naştere şi moarte, cele două mari evenimente ale vieţii pământene, omul este înconjurat de oameni, de familie, de prieteni şi de duşmani, pentru că aşa este construită fiinţa aceasta, zămislită din trup, suflet şi sentimente. Nu ne putem lepăda de propria noastră identi­tate, pentru că nu ne putem depărta de noi înşine. Continuă lectura „Femeia și copacul: „Așteptarea, alt anotimp al vieții” de Pușa Roth”

„Istoria teatrului universal”, debut de bun augur

istoria teatrului universal conferinte pusa roth

Biblioteca Metropolitană Bucureşti, tradiţională şi mereu înnoită gazdă a unor manifestări culturale cu superioară vocaţie formatoare, educativă şi-a adăugat, începând de luni, 11 noiembrie 2013, un nou şi preţios titlu de palmares. Este vorba despre ciclul de conferinţe Istoria teatrului universal, gândită şi pusă în fapt ca o suită de prelegeri despre momente şi personalităţi de referinţă ale teatrului şi artei dramatice din România şi din lume.

originile tragediei dionysos

Iniţiatoarea acestui ambiţios proiect este Puşa Roth, binecunoscut susţinător şi promotor al artelor, omul pentru care Radioul a devenit nu doar un mediu anume al activităţilor sale susţinute, dar şi o componentă esenţială, vitală a fiinţei sale generoase şi iscoditoare.

aristotel nasterea tragedieiŞi, trebuie să o spun fără înconjor, acest ciclu de activităţi a debutat cu dreptul, din toate punctele de vedere. Axul ordonator al primei runde de dialog cu faptul istoric şi cultural l-a reprezentat, după cum era de aşteptat, prelegerea inaugurală: Originile tragediei: naşterea tragediei în Grecia Antică, concentrată pe analiza genezei şi a sensurilor esenţiale ale concepţiei artistotelice despre naşterea tragediei din ditiramb în cadrul serbărilor dionisiace. Pe parcursul expunerii, auditoriul a avut prilejul să se confrunte cu o largă varietate de ipoteze, de aserţiuni, de concepte dinamice, deschise, care au relevat, atent şi convingător, adevărul de netrecut al spuselor înţeleptului Seneca: „Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat.”

 teatru-grec-teatrul-din-odeo

Teatrul din Odeon

Desăvârşit cunoscător al tezaurului teatrului anticei Elade şi, în egală măsură, al filosofiei lui Aristotel, Puşa Roth nu s-a mărginit la o simplă expunere a ideilor-forţă care au conferit sens şi trăinicie acestor opere; dimpotrivă, excursul său a făcut numeroase şi substanţiale referiri la gândirea modernă, de la Edélestand Duméril la Octave Navarre şi de la Raffaele Cantarella la Martin P. Nilsson. Textul expunerii fiind condus, cu siguranţă şi cu fineţe, spre încheierea pe deplin întemeiată: „Dincolo de toate aceste componente ale montărilor scenice, suficient de misterioase astăzi, elementul fundamental al spectacolului de teatru antic rămâne însă textul. Nimic nu ar fi putut suplini calităţile textului dramatic: nici atmosfera de incantaţie realizată prin rostirea actorilor, prin părţile cântate şi prin muzică, nici dansul cu trimitere ritualică, nici pantomima.”

cristian munteanu orestia eschil teatru radiofonic

Au completat în chip fericit şi inspirat expunerea Puşei Roth bogate secvenţe imagistice în măsură să releve sonorităţi nebănuite, chipuri inedite şi înţelesuri de o nouă deschidere tragediei Greciei antice şi marilor sale repere. Dar, fără doar şi poate, punctul culminant al acestul florilegiu l-a reprezentat un fragment de-a dreptul antologic din Orestia lui Eschil, din înregistrarea radio difuzată în premieră în 28 aprilie 1966. Sub bagheta inegalabilui regizor care a fost şi va rămâne, cu siguranţă, Cristian Munteanu, am avut prilejul de a ne reîntâlni cu vocile unor nume de referinţă ale artei scenice româneşti: Olga Tudorache, Vasile Gheorghiu, Ileana Predescu, Mircea Albulescu, Gilda Marinescu, Dan Nasta, Lucia Mureşan sau Sorin Gabor.

Aşadar, un debut de bun augur care îndeptăţeşte noi şi încrezătoare aşteptări pentru viitoarele noastre întâlniri cu Puşa Roth şi captivantele sale prelegeri despre istoria teatrului universal.

Şerban Cionoff

Adevărata istorie a filosofului Mon-ciu

amintiri studentie 1967 sociologie bucuresti poante

amintiriComentariile favorabile de care s-au bucurat cele câteva rememorări din vremile romantice ale boemei noastre studenţeşti, din anii 1965–1971, mă îndeamnă să recidivez. (Fireşte, până la proba contrarie…) În plus, un serios motiv ar fi şi faptul că vreo câteva dintre aceste întâmplări au intrat, de-acum, în folclor, dar în variante mult modificate, aşa încât mi-a fost dat să aud sau să citesc felurite isnoave cu totul diferite de ceea ce s-a petrecut cu adevărat.

Una dintre aceste păţănii care au cunoscut o incontestabilă vogă este, fără doar şi poate, cea despre „filosoful Mon-Ciu”. Fiind unul dintre cei care a participat, direct, la urzirea întregii poveşti, m-am simţit dator să o re-scriu aşa cum a fost. Ce-i drept, am mai povestit-o într-o pagină de gazetă, dar, dat fiind (ca să zic aşa) succesul de public al naraţiunii, am socotit de datoria mea să o reiau, mai ales spre ştiinţa mai tinerilor cetitori.

Ne aflăm, aşadar, în iarna lui 1966–1967, iar prima promoţie (de după 1947) a secţiei de sociologie din Facultatea bucureşteană de filosofie se pregătea să intre în prima sesiune de examene. Întâmplător sau nu, primul era cel la filosofie antică şi medievală, curs al cărui titular era profesorul Ion Banu, un adevărat spirit academic şi un cărturar de elită, căruia multe generaţii studioase ale acelor vremuri îi datorează bagajul spiritual cu care au intrat în viaţă. Asistent fiind Gheorghe Vlăduţescu, azi distins profesor universitar şi membru al Academiei Române.

Date fiind ţinută intelectuală de excepţie a cursului, ca şi renumita exigenţă a profesorului Ion Banu, erau lesne de bănuit emoţiile care îi încercau pe mai tinerii noştri colegi de facultate. Drept pentru care, ca mai vârstnici colegi – adică din anul II, secţia de filozofie generală (cu „z” pentru că aşa se caligrafia… oficial!) – nu ne-am lăsat prea mult rugaţi să intervenim. Aşa după cum nici nu am aşteptat prea mult SOS-ul unui naufragiat pe banchizele bibliotecii pentru a-i întinde colacul de salvare.

biblioteca-publica

„Salvabilul de serviciu” s-a numit Florian C., un ardelean blajin şi cuviincios, dar şi credul nevoie mare. Drept pentru care, văzându-l prăbuşit sub apăsarea fascicolelor de curs, Cezar Mititelu l-a abordat frontal:

– Măi băiatule, tu cursurile de la bibliotecă văd că le-ai tocit până le-ai rupt, dar tu ştii că profesorul Banu are mania cursurilor facultative?

Convins că l-a aruncat pe Florian în ghearele disperării, a apăsat acceleratorul:

– Cum, nu ştiai? Păi sunt nişte cursuri pe care nu le pune la bibliotecă, fiindcă Banu le distribuie numai studenţilor care au dat dovadă de interes pentru materia lui. Cum să-ţi spun eu, sunt nişte cursuri… mai speciale.

Imediat după asta, i-a aplicat şi lovitura de graţie:

– Fiindcă te văd băiat cuminte şi modest, am să te ajut. Tu îl ştii pe Cionoff? (adică pe mine, n.n.) Ei, ăsta se cunoaşte bine cu Vlăduţescu, asistentul profesorului Banu. Roagă-l pe el să îţi facă rost de un curs. Dar, ai grijă cum îl stimulezi, că e oltean al dracului, nu face nimic pe degeaba.

Toate astea fiind făcute, iar eu prevenit, urma să îi fac lui Florian rost de curs! Ne-am întrunit, deci, în conclav, grosul Toscanezilor (derivat din numele cafenelei studenţeşti „Tosca”, aflătoare peste drum de Facultatea de drept) şi am purces la treabă. Nu ştiu precis cine a fost cu ideea filosofului Mon-Ciu, dar, cu siguranţă, textul a fost dactilografiat de George Ţărnea la maşina de scris a lui Morel Zelţer. A fost, mai degrabă, o creaţie colectivă, la care au mai participat Olimpiu Naicu, Dan Petrache, subsemnatul şi, fireşte, Sandu Monciu (pe atunci încă nu şi Sudinski!). I-am zis „creaţie colectivă” fiindcă pe atunci era în mare vogă, în matematică, grupul Bourbaki!

facultatea de drept

Textul, compus după toate canoanele epocii, dar câtuşi de puţin pe potriva spiritului academic al profesorului Ion Banu, suna (cam) aşa: „Părinţii voştri, care au învăţat istoria filozofiei după canoanele idealismului subiectiv, înhămat la carul de război al imperialismului anglo-american, nu au învăţat despre tânărul folozof premarxist Mon-Ciu, care a trăit în secolul al IV-lea înaintea erei noastre. Acesta a murit la numai 16 ani şi a lăsat un singur text: «O femeie este însărcinată. În burta femeii este un copil, în burta copilului este o tenie, iar în burta teniei este un atom. Deci, materia este infinită în timp şi spaţiu.»” Odată săvârşit, textul a fost livrat credulului Florian, contra a 200 de lei, sumă nu chiar de ici de colo, dacă ne gândim că la „Tosca” un coniac mare costa 8 lei, o cafea – 2,40 şi o citronadă – 4 lei.

A venit şi ziua examenului! Intră Florian al nostru şi trage un bilet pe care se aflau două subiecte pe potriva inimii profesorului Banu: 1) Dialectica la Heraclit din Efes; 2) Argumentele anti-platonice ale lui Aristotel.

Ţanţoş şi înfipt, aşa cum îi şade bine unui bărbat care este călare pe situaţie!, Florian trâneşte biletul pe catedră:

– Eu nu ştiu subiectele astea. Eu am învăţat doar cursurile facultative!

Depăşind cu calm şi cu abilitate momentul psihologic, profesorul Banu îl întreabă părinteşte:

– De exemplu, care anume curs, copilul meu?

Neabătut şi dârz, Florian recită:

– Cursul despre filozoful chinez Mon-Ciu!

– Vrei să îmi spui şi mie ce anume scrie în acel curs, dragul meu?, îl ia cu binişorul profesorul.

Iar Florian recită. Nelăsând o clipă să i se vadă mirarea, profesorul marşează:

– Vrei să îmi arăţi şi mie cursul acesta?carti vechi

După ce parcurge singura pagină a fascicolului, întreabă cu aceeaşi voce părintească, ocrotitoare şi calmă:

– De unde ai cursul?

Tot neabătut şi tot dârz, Florian dă totul din casă:

– De la Mititelu, de la Ţărnea, de la Zelţer, de la Cionoff şi de la… Monciu!

După care, realizând, în fine, în ce a intrat, izbucneşte în hohote amarnice, de neoprit.

În secunda următoare, pe uşa sălii 208, în care se ţinea examenul, a ieşit domnul (fiindcă un domn a a fost şi un domn a rămas!) Gheorghe Vlăduţescu:

– Plecaţi de-aici! ne-a strigat nouă, celor care aşteptam pe hol să ne savurăm opera, Banu e Dunăre de furios, merge la rectorat cu isprava voastră!…

Dădea bruma toamnei lui ’67 peste copacii din curtea facultăţii şi Florian tot nu reuşea să treacă re-re-re-examinarea la examenul de istorie a filosofiei antice şi medievale. A fost nevoie de marea pricepere diplomatică a domnului Gheorghe Vlăduţescu, dar şi de înţelepciunea profesorului Ion Banu, pentru ca, până la urmă, Florian să treacă examenul. Şi, fireşte, să promoveze în anul II!…

Şerban Cionoff

Fiziologia gustului: Aristotel şi raţele

Bună ziua, dragii mei prieteni! Ce mai faceţi, cum o mai duceţi? Vă plângeţi de vreme sau staţi şi cugetaţi cum o să ajungeţi acasă şi o să daţi iama prin frigider? Remarcaţi domniile voastre că pe orice vreme, fie cald, ploaie sau chiar frig, eu am chef de glumă. Fiecare cu bucuria pe care şi-o gândeşte, o socoteşte şi o aşteaptă la fiecare colţ de clipă. E şi acesta un mod de a exista! Pentru că am adus-o uşurel din condei, ce-ar fi să căutăm un reper al mentalităţilor unei epoci? Dragii mei, în cazul de faţă acesta ar putea fi socotit reperul, căci despre el este vorba, fiziologia gustului, istorie a spiritului şi a atitudinii faţă de faptele existenţei individului şi a societăţii.

De această dată vă propun să facem un popas pe la anul 1841, la Iaşi, unde a apărut o carte scoasă cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc. Noi am mai răsfoit această carte, dar fiecare pagină are un farmec aparte de care noi, oamenii mileniului trei ne-am putea bucura. Prin urmare, vă reamintim că autorii ei erau doi tineri moldoveni, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi. Divinul critic, George Călinescu, spunea despre Mihail Kogălniceanu că în timpul studiilor din Franţa ,,prinsese spiritul de savoir-vivre al lui Brillat-Savarin”, autorul Fiziologiei gustului. Această afirmaţie este atestată de traducerea Aforismelor profesorului pe care a realizat-o Kogălniceanu în Almanahul de învăţătură şi petrecere, să tot fi fost pe la anul 1842 sub titlul Aforisme pentru cei ce iubesc a mânca bine. Acum, între noi fie spus, cine nu doreşte să mănânce bine, deşi cum am mai spus-o de nenumărate ori gusturile nu se discută. În original, într-unul dintre aforisme se afirmă că ,,un desert fără brânză este ca o fată frumoasă cu un ochi lipsă”. Vi-i imaginaţi pe francezi fără brânză la desert?! La Kogălniceanu, aforismul a exprimat obiceiul moldovenesc: ,,o masă fără mezelicuri este ca o femeie căreia îi lipseşte un ochi.” Cele 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti stau mărturie a evoluţiei bucătăriei româneşti, a schimburilor gastronomice şi, uneori, de ce nu, a egalizării gusturilor. Cine ştie ce a fost şi ce mai va să fie?

Eu am a vă oferi o mică poveste, poate chiar ca o sugestie şi m-am gândit la raţă pe varză dar şi la Aristotel. Ce legătură se poate face între şi între? Ei bine, fiți atenți. După Aristotel, raţele domestice sunt raţe de origine marină iar acestea, raţele, evident, iau naştere din ghindele stejarilor căzute în mare. Călugării din Evul Mediu, când mâncau, în timpul postului, sus-numita pasăre, argumentau că raţa este născută din ghindă, prin urmare este de origine vegetală. Parcă mai pot adăuga altceva? Doar atât: cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth

În premieră, la Teatrul Național Radiofonic: „De la serbările dionisiace la comedie”

Clasicii dramaturgiei universale


Duminică 29 mai 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Pușa Roth și Costin Tuchilă vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: De la serbările dionisiace la comedie.

Vorbind de comedia antică, toate drumurile duc la Aristofan. Dar a fost oare Aristofan primul comediograf al lumii antice? Evident, nu. Autorul Norilor a avut capacitatea de a sintetiza, mai mult decât predecesorii săi, elementele comice răspândite în alte genuri literare dar şi în manifestările populare, atât de apreciate de toate categoriile sociale. Personaje ridicole, scene comice, asemănătoare farselor populare şi reprezentaţiilor de mim, întâlnim chiar şi în epopeile homerice. Pocitul Tersit din Iliada, guraliv fără măsură, este strămoşul tuturor bufonilor din teatrul medieval. În Cântul al XVIII-lea din Odiseea, memorabil rămâne episodul înfruntării cerşetorilor la banchetul peţitorilor. În străvechile reprezentaţii de pantomimă, cunoscute în întreaga Eladă, actorii imitau defectele fizice şi psihice, batjocorindu-le. Poeţii comici din Atica inventau alegorii, utopii, fantezii muzicale în care satirizau întâmplări cotidiene. Ca structură, vechea comedie atică era asemănătoare tragediei, având în plus cuplete satirice care se împleteau cu episoadele propriu-zise ale acţiunii. Ca elemente de originalitate erau părţile cântate în care actorii îşi scoteau costumele şi măştile, ceea ce nu se întâmpla în tragedie. Probabil că la originea acestui obicei se aflau cântecele de lume care apăreau în cadrul kómos-urilor, procesiuni ritualice ale oamenilor beţi, în timpul Dionisiilor mici (câmpeneşti), sărbători ocazionate de terminarea culesului viilor, unde era invocat Bacchus, numele dat de romani zeului, reutilizat însă şi de greci încă din secolul al V-lea î. Hr. (Bákhos, Bakhios, Bakheus ş.a.). Beţia, cântecul, dansul se reuneau în manifestări paroxistice din care nu lipseau simbolurile falice. Aceste procesiuni se terminau cu glume grosolane la adresa spectatorilor. Dacă acceptăm explicaţia ariostotelică a naşterii tragediei din cântul ditirambic, cultul lui Dionysos se află aşadar şi la baza comediei, mai târzie cu aproximativ o jumătate de secol faţă de tragedie. Etimologia susţine naşterea speciei din kómos, odé însemnând cântec, deşi nici în această privinţă opiniile cercetătorilor nu sunt unanime. Unii preferă să-i identifice originea în cuvântul komé (sat), preluând astfel apropierea pe care o făcea Aristotel. În această accepţie, susţinută de Bernhardy şi Wilamowitz, comedia s-ar apropia mai mult de serbările ţărăneşti şi cântecele falice, acestea din urmă lipsite însă de elemente dramatice. Mai probabil este că specia a preluat sugestii din ambele tipuri de reprezentaţii, cele mai multe provenind cu siguranţă din cultul dionisiac. „Datorită lui, scrie Karl Otfried Müller, imaginaţia a dobândit această emancipare îndrăzneaţă prin care am explicat naşterea dramei în general. Cu cât comedia atică este mai aproape de originile sale, cu atât ea îşi abrogă această singulară beţie intelectuală, care, la greci, se manifestă în tot ce se leagă de Dionysos, în dans şi în cântec, ca şi în pantomimă şi în arta plastică. Veselia şi aspectul licenţios al serbărilor bachice ofereau comediei o anumită îndrăzneală grotescă, ceva, în genul său, grandios, care înnobila chiar şi vulgaritatea tablourilor, dându-le o conotaţie poetică. Această voioşie nebunească a petrecerii elibera totodată complet comedia de constrângerile impuse de legile decenţei şi ale demnităţii, încă foarte severe în epocă.”

Dionysos era „o divinitate a beţiei cu semnificaţie dublă: beţia vulgară (produsă de vin) şi beţia mistică (sau iniţiatică, ducând la starea de transă), în înţelesul extazului mistic”, afirmă Victor Kernbach în Dicţionar de mitologie generală, 1989. Aceste două ipostaze ale celebrării dionisiace, din care nu lipseau componentele oraculare, zeul având şi harul profeţiei, de importanţă egală cu cel al lui Apollo, ar fi dat naştere celor două specii de teatru. Structura compoziţională comună a tragediei şi a comediei este un argument în favoarea acestei teorii: părţile cântate alternează cu cele recitate, atât corului, cu funcţie relativ similară în tragedie şi în comedie, cât şi unor personaje li se încredinţează cântece folosind aceeaşi formulă metrică, aşa-numita melodramă, de multe ori evidenţiată textual. Dacă ritualurile din care s-a dezvoltat tragedia erau statice, rigide şi de obicei conduse de preoţi, jocurile comice erau mult mai dinamice, ceea ce se conservă parţial în desfăşurarea celor două tipuri de spectacole dramatice. În plus, ţinta satirică era exprimată direct, mai ales odată cu maturizarea formei de spectacol comic, la mijlocul secolului al V-lea î. Hr. Registrul tonalităţilor comice s-a schimbat odată cu apariţia parodiilor vesele şi a utopiilor, care aduceau o notă filosofică în spectacolul de teatru, aşa cum vom întâlni din belşug în subiectele lui Aristofan.

Emisiunea din seria Clasicii dramaturgiei universale reface istoria nașterii comediei grecești, analizând primele forme de teatru comic din secolul al V-lea î. Hr. și opera celui mai important autor comic din epoca clasică, Aristofan.