Septembrie, ultima vară sau despre anotimpurile fiecărui om

Victor Charreton Feerie d'automne

simple-intamplari-rubrica-liber-sa-spun31Când am scris despre vara de septembrie, era în noaptea de 13 a anului 2013, noapte în care ploaia îmi ștergea lacrimile, fiindcă lumea mea mică aproape se prăbușise peste mine. Am ajuns în alt septembrie, într-o altă vară scurtă, cu alte gânduri, cu visul pământean de a mă bucură de liniștea lumii. În prima noapte de septembrie mi-am ascultat gândul, am privit cerul și nu știu de ce nu am mai auzit splendidul cor al greierilor. Poate că din locul în care mă aflu acum, greierii orășeni merg mai repede la culcare, sau poate că sunt mai puțini, pentru că oamenii sunt mai mulți.

Continuă lectura „Septembrie, ultima vară sau despre anotimpurile fiecărui om”

Cântecele lui Florin Bogardo

calendarAstăzi, 16 august 2014 compozitorul Florin Bogardo ar fi împlinit 72 de ani. A murit sâmbătă, 15 august 2009, la București. În ultima parte a vieții trăia retras, într-o deplină discreţie, discreţie care de fapt i-a caracterizat întreaga existenţă. La începutul lui iunie 2008, presa relata un eveniment nefericit, un incendiu care a distrus o parte a locuinţei lui Florin Bogardo şi a soţiei sale, apreciata cântăreaţă Stela Enache: „Compozitorul care a dat viaţă Anilor de liceu, melodie ce stârneşte fiori şi trezeşte nostalgii fiecăruia, a rămas, în urmă cu două zile, fără «comoara» carierei sale: staţia de înregistrări. Un incendiu i-a distrus lui Florin Bogardo camera de lucru, unde artistul avea multe obiecte ce reprezentau atât cariera sa, cât şi a soţiei, Stela Enache.” („Click.ro”, 5 iunie 2008). Florin Bogardo suferise cu ceva timp înainte o operaţie pe cord, boala făcându-l să trăiască şi mai retras, refuzând orice apariţie publică.

florin-bogardo-melodii-muzica-film

Cântecele lui Florin Bogardo reprezintă una dintre cele mai valoroase pagini din istoria genului, în deceniile 7–9 ale veacului trecut. Originalitatea melodiilor sale, indiferent dacă folosesc formule ritmice consacrate (tango, twist etc.), caracterul lor uşor de recunoscut, sensibilitatea aparte a liniilor melodice, armonia rafinată l-au impus printre marii compozitori români de muzică uşoară, autor de şlagăre de neuitat. Într-un gen care poate aluneca uşor în mediocritate comercială, Florin Bogardo este exemplul tipic de creator la care substanţa muzicală şi poetică primează, fără concesii făcute gustului dintr-o anumită perioadă sau influenţelor de tot felul. Talent melodic extraordinar, dublat de o remarcabilă ştiinţă componistică şi de un farmec poetic-muzical special, a reuşit însă să devină un muzician de o mare popularitate în epocă. Nu cred că greşesc dacă îl pun alături, ca valoare şi nu ca stil, de marii compozitori italieni ai celei de-a doua jumătăţi a veacului sau de celebri şansonetişti francezi, mai ales că Florin Bogardo este şi autor al unora dintre textele  cântecelor sale de succes.

florin bogardo calendar

Născut la 16 august 1942, în Bucureşti, Florin Bogardo a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti (1961–1967), avându-i ca profesori pe Victor Iusceanu şi Dragoş Alexandrescu (teorie–solfegiu), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbe (contrapunct şi fugă), Tudor Ciortea (forme muzicale), Ovidiu Varga şi Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Emilia Comişel (folclor), Anatol Vieru (compoziţie). O lungă perioadă (1967–1982) a fost regizor muzical la Radioteleviziunea Română. A fost distins cu premii (1963, 1969, 1970, 1972, 1976) şi menţiuni (1973, 1974), la Festivalul de Muzică uşoară de la Mamaia şi cu Premiul Uniunii Compozitorii (1979, 1981, 1982).

Primul său şlagăr, Cum e oare? (1963), un twist pe versuri de Madeleine Fortunescu, cântat de Magareta Pâslaru, atrăgea atenţia asupra talentului excepţional al tânărului compozitor, fiind urmat în acelaşi an de Taci!, o melodie de un rafinament armonic evident. Un cântec liric, cu linie melodică amplă,  Iubirea cea mare (1966), era compus pe versuri proprii, ca şi, în anul următor, Plop înfrânt, interpretat de Dorin Anastasiu, poem cântat relativ asemănător şansonetei, dar având particularităţi stilistice personale. Tablouri (1967) pe versuri de Marin Sorescu anunţa deja orientarea compozitorului spre texte aparţinând unor mari poeţi din literatura română, clasici sau contemporani. Un an mai târziu, în 1968, Florin Bogardo lansa trei cântece realmente extraordinare, bijuterii ale genului în care textul poetic îşi găseşte echivalenţa muzicală, după părerea mea, ideală: Izvorul nopții pe versuri de Lucian Blaga, Într-o zi, când m-am născut şi Un acoperiș, amândouă pe versurile lui Marin Sorescu.

În 1967, obţinuse un succes răsunător cu tangoul Să nu uităm trandafirii, devenit repede celebru, poate că la fel de cântat şi de iubit la noi ca Vous permettez, monsieur (1964), şi el tango, al lui Salvatore Adamo.

Un capitol aparte în creaţia lui Florin Bogardo sunt cântecele pe versuri de Mihai Eminescu, interpretate în duet de Stela Enache şi Florin Bogardo: Dacă iubești fără să speri (1969), Când amintirileDintre sute de catarge (1973), Ochiul tău (1974), La steaua (1978). Ele rămân fără îndoială printre cele mai frumoase tălmăciri muzicale ale versurilor eminesciene, prin ştiinţa compozitorului de a găsi cele mai potrivite ritmuri în orizontul stilistic pe care şi-l propune, prin cantabilitate, lucru nu întotdeauna la îndemână când e vorba de poeme atât de cunoscute şi a căror muzică interioară se lasă adesea cu greu tradusă într-o melodie de aşa-zisă muzică uşoară.

Dintre marile succese ale lui Florin Bogardo mai amintesc: Ani de liceu (1986, lansat în filmul Liceenii), pe versuri de Saşa Georgescu, fredonat mulţi ani de tineri şi nu numai, Iertarea (1970), Un fluture și-o pasăre (1972), cântecul de largă respiraţie Tu ești primăvara mea (1973), toate trei pe versuri de Ioana Diaconescu.

Deopotrivă interpret foarte apreciat, cu o voce caldă şi timbru inconfundabil, Florin Bogardo a compus şi muzică de film: Bunicul şi doi delincvenţi minori (1976);Ora zero (1979), regia: Nicolae Corjos; Bună seara, Irina! (1979), regia: Tudor Mărăscu; Alo, aterizează străbunica! (1981), regia: Nicolae Corjos; Pădurea nebună(1982), regia: Nicolae Corjos; Raliul (1984), regia: Mircea Drăgan; Declaraţie de dragoste (1983), regia: Nicolae Corjos; Liceenii (1986), regia: Nicolae Corjos.

Costin Tuchilă

„Iubirea care mișcă soarele și stelele!”

andreea gheorghiu sunetul culorilor

Andreea Gheorghiu, Sunetul culorilor

„L’amor che move il sole e l’altre stelle” (Dante Alighieri, Divina Commedia, Paradiso XXXIII, 145)

cronica plastica liber sa spunPentru că și-a numit noua expoziție personală Ars amandi, mulți ar fi tentați să așeze pânzele Andreei Gheorghiu sub semnul lui Ovidiu, cel exilat la Tomis din voința împăratului Augustus.

În ceea ce o privește pe Andreea Gheorghiu – pe care un Om și un Artist cu adevărat de excepție, domnul Mircea Albulescu, a numit-o „un om frumos care se îndeletnicește cu frumosul” – eu aș vedea-o, mai degrabă, exilată, dimpreună cu sevaletul și culorile sale de suflet, într-o Lume a Iubirii Absolute, o lume ocrotită de idealul dantesc al „Iubirii care mișcă soarele și alte stele”.

pas de douleur andreea gheorghiu nud

Andreea Gheorghiu, Pas de douleur

Pentru că, într-un contrast binefăcător cu o lume în care ura și dezbinarea, murdăria și neîncrederea, zgomotul și furia, dar, mai ales, vulgaritatea agresivă și suficientă sieși, par să ne fi subjugat și să ne hărțuiască fără contenire, Andreea Gheorghiu ne invită într-un cu totul alt spațiu cromatic și sufletesc.

Un spațiu în care seninul și armonia, echilibrul formelor și complementaritatea crâmpeielor de realitate se vor și reușesc să fie o replică dată unui real în care și față de care condiția umană se simte tot mai străină și mai înstrăinată. De ceilalți și de sine.

andreea gheorghiu primavera expozitie cercul militar national

Andreea Gheorghiu, Primavera

De aceea, poate, chiar și atunci când tușele mai închise de culoare apar în peisajele Andreei Gheorghiu, ele sunt încadrate, armonios și unitar, într-o densitate de tonuri și de nuanțe care le estompează orice urmă de tristețe sau de precaritate, de dizarmonie sau de stridență neavenită, contrară și străină mesajului sufletesc al tablourilor Andreei. Citește integral în Revista VIP, 7 martie 2013.

Șerban Cionoff

Expoziția de pictură Ars Amandi poate fi vizitată la Centrul Militar Național din București, Sala Foaier (intrarea prin Bd. Regina Elisabeta), până duminică, 17 martie 2013, între orele 10.00–18.00 (inclusiv sâmbătă și duminică).

Armonia calmă și alternanța senină a contrastelor

dinu mihai falcoianu pasaj 3

Dinu-Mihai Fălcoianu, Pasaj 3

Ceea ce frapează și provoacă numaidecât la picturile cu care vine Dinu-Mihai Fălcoianu la noua întâlnire pe care ne-o dă la Galeriile „Orizont” din Capitală este acest straniu, neliniștitor și, poate de aceea, captivant joc al contrariilor.

Contururile ferme, riguroase, precise se întretaie și se contrazic mereu cu un anume echivoc al formelor. Și totul se petrece într-o anume ordine (ne)firească a lucrurilor.

dinu mihai falcoianu portret foto

Dinu-Mihai Fălcoianu

Spun „(ne)firească” întrucât ochiul sufletului, atât de bântuit de fantasmele crizelor din lăuntrul și din afara fragilelor noastre existențe limitate și efemere, tânjește după armonii și după echilibru, în vreme ce ochiul minții și-ar dori să meargă mai departe de asimetriile ontologicului și ale finitului.

Spun, totuși, „(și) firească”, dată fiind împrejurarea că Dinu-Mihai Fălcoianu a ales în mod conștient, deliberat, să pună la încercare capacitatea contrariilor de a exista în același spațiu și în același timp. Aproape că îmi vine să zic vorba aceea despre „unitatea și lupta contrariilor”, dar tare mă tem că vor sări de trei coți în sus niscai puritani care să mă acuze că fac apologia dialecticii marxist-leniniste!…

asfintit dinu mihai falcoianu

Dinu-Mihai Fălcoianu, Asfințit

Această armonie subtilă a formei trasate cu mână sigură, cu echivocul unor contururi tot mai șterse, mai nesigure și mai dătătoare de neliniști a fost și va rămâne, după câte mi se pare, vocația mărturisită a pictorului.

„Teoria contrastelor ce se resping și se atrag în același timp neputând exista unele fără altele, este o axiomă și nu trebuie demonstrată”– scrie negru pe alb Dinu-Mihai Fălcoianu și nu văd cum l-aș putea contrazice. Citește articolul integral în Revista VIP.

Șerban Cionoff

Revista VIP, 11 februarie 2013

O notă într-un ocean

fagot sile dinicu amintiri

simple intamplari rubrica liber sa spunMuzician extraordinar, dirijor de cea mai înaltă clasă, compozitor, pianist foarte bun, interpret de jazz, orchestrator, aranjor, Sile Dinicu (10 decembrie 1919, Bacău–7 ianuarie 1993, București) făcea tot ce se poate presupune în laboratorul genului / genurilor de muzică pe care le-a cultivat. Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii, pe care a condus-o timp de aproape patru decenii, începând din 1951, devenise un ansamblu redutabil. Avea de toate, compartimente stabile, adevărați maeștri în fiecare partidă, muzicieni de mare clasă (vom vorbi poate odată și despre ei), suplimenți de la Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii (cum se numea atunci), când era cazul (flaut, oboi, corn, harpă ș.a). Ansamblul suna extraordinar sub bagheta lui Sile Dinicu, nu greșesc spunând că rivaliza cu cele mai mari orchestre de gen din lume, poate că le și întrecea… Sile Dinicu, care era și un foarte bun orchestrator, găsea cele mai bune soluții pentru armoniile și culorile cu care o piesă trebuia să iasă la rampă.

sile dinicu mari muzicieni radio

Sile Dinicu

Își alinta muzicienii din orchestră și pe cântăreți cu apelativul „tată”. Cântăreața Narghita își amintea într-un interviu despre colaborarea cu Sile Dinicu: „Domnia sa îmi orchestra piesele propuse de mine. Lucrai cu el foarte uşor. Greu era să te accepte, apoi totul mergea de la sine. Primea orice propunere. Eu veneam cu tot felul de pretenţii muzicale, specific indiene. I-am cerut sitar, mandolină, havaiană, banjou… «Maestre, trebuie să sune ca la indieni!» Se enerva puţin, dar cântărea totul, accepta şi cerea instrumentele. Glumea tot timpul. […] În India am constatat că ceea ce făcuseră ei pentru repertoriul meu îi «uimea» pe specialiştii din casele de discuri de departe. Se spunea că piesele orchestrate şi dirijate de Sile Dinicu surclasau performanţele Orchestrei cinematografiei indiene, care funcţiona cu 110–130 de instrumentişti şi cu cinci dirijori pentru fiecare compartiment de instrumente.”

orchestra de estrada a rtv sile dinicu

Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române

Auzul lui Sile Dinicu era nu absolut, ci absolutissim, dacă pot folosi asemenea termen, muzicalitatea – desăvârșită, lucra meticulos și fără greș în intuiție când descoperea un talent. Dacă ascultați sutele de înregistrări, veți observa o armonie excepțională, echilibre sonore de mare rafinament, construcție de ansamblu, ireproșabilă, dozajele necesare ale partidelor orchestrei pentru a nu acoperi solistul, cu care, firește, lucra până la ultima nuanță etc. etc.

Și apropo de auzul lui Sile Dinicu, pe care te puteai oricând baza, pentru că nu rata nimic… auzea tot în cel mai teribil tutti de orchestră… Vă povestesc un fapt real, știut din sursă directă. Nu mai țin minte anul, nu e important. Un cunoscut dirijor al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii, un mare dirijor de altfel, nu-i dau numele, programase poemul simfonic Un american la Paris de Gershwin. Piesa era rar cântată la noi, nu se afla în repertoriul obișnuit al orchestrei. Cunoscându-i apetența și știința într-ale jazzului, inclusiv ale jazzului simfonic, dirijorul l-a invitat pe Sile Dinicu la una dintre ultimele repetiții. Avea nevoie de Dinicu pentru că nu dirijase mult jazz simfonic și avea încredere în eventualele lui observații, de orice ordin, inclusiv sau mai ales stilistic. S-a cântat legat, fără prea multe opriri din partea dirijorului. Sile Dinicu a ascultat din sală cu încântare și mare atenție. Întrebat la sfârșit cum i se pare, i-a răspuns colegului său de la simfonic: „Maistre, e bine, cam așa cred și eu că trebuie să sune piesa asta, grea într-adevăr. Dar ai avut o problemă, vezi că fagotul II ți-a cântat tot timpul fa diez în loc de fa natural…” Dirijorul, vă imaginați, a fost gata să se prăbușeașcă. Cum Dumnezeu să auzi în dezlănțuirea orchestrei că fagotul II falsează o notă cu un semiton!

Costin Tuchilă

Ascultă

Înregistrări de arhivă cu Orchestra de Estradă a RTV, dirijată de Sile Dinicu

Margareta Pâslaru interpretând Mandolina mea (1961), muzica: George Grigoriu, versuri: George Mihalache. Un sugestiv solo de flaut la început, în dialog cu mandolina, percuție „exotică”, mandolină, firește, în orchestră și viori care imită sunetele de mandolină, prin pizzicate și un tremolo de mare efect după refren, „mandolinato”. Armonia e splendidă, echilibrele armonico-timbrale, perfecte:

Mandolina mea 

Premiul I la Cerbul de Aur, Brașov, 1969: Luminița Dobrescu, Of, inimioară de Edmond Deda (text: Harry Negrin), cu maestrul Sile Dinicu la pupitru. O orchestrație explozivă, folosind din plin resursele corzilor, în toate registrele, solo de oboi, culorile aduse de harpă:

Of, inimioară 

Corina Chiriac la Festivalul Cerbul de Aur, 1971, Va veni o clipă de Paul Urmuzescu (text: Mihai Dumbrava) și Inimă, nu fi de piatră de Edmond Deda (text: Harry Negrin). Orchestrație aproape simfonică în prima, folosind expresiv pianul, partidele de corzi și suflătorii de alamă. Virtuozitate ritmică și sincronizare a partidelor orchestrei, plasticitate timbrală în a doua piesă:

 Va veni o clipă; Inimă, nu fi de piatră

Marea cântă, muzica: Paul Urmuzescu (text: Vlaicu Bârna), După noapte vine zi, muzica: Aurel Giroveanu (text: Tudor Mușatescu), interpretate de Angela Similea, Cerbul de Aur, 1970. O orchestrație „lejeră”, transparentă în prima piesă, sugerând legănarea mării și vântul (flaut, viori, harpă), un solo de trompetă cu surdină, pianissimo, la început. Ritm și culoare în a doua piesă, cu învăluiri ale instrumentelor cu coarde și pianului, un acompaniament discret de flaut la strofa a doua:

Marea cântă; După noapte vine zi

Corina Chiriac, Strada Speranței de Vasile Veselovschi (text: Mihai Maximilian), Mamaia, 1983 și amintirile doamnei Corina despre vremuri sinistre… Observați, vă rog, trompetele parcă de aur din orchestra lui Sile Dinicu și saxofoanele în armonie:

Strada Speranței

 

Concert aniversar al Corului „Preludiu”

Sâmbătă, 3 noiembrie 2012, ora 19.00, în Sala mare a Ateneului Român va avea loc concertul aniversar susţinut de Corul de Cameră „Preludiu”, la 40 de ani de la infiinţare. Dirijor: Voicu Enăchescu.

În program: Toinot Arbeaux – Pavana; Luca Marenzio – Sotto l’ombra; Antonio Scandelli – Bonzorno Madona; Pierre Passereau – Il est bel et bon; Luca Marenzio – Scherzando con diletto; Heinrich Schutz – Lobe den Herren meine Seele; Francis Poulenc – Prière; *** Doamne, pe noi miluieşte-ne; Romuald Tvardovsky – Vospoite gospodevi; Paul Constantinescu – Rugăciunea inimii; Nicolae Lungu – Iubi-Te-voi Doamne, solist: Ciprian Mardare; Dmitri Vasiliev – Aliluia, solişti: Gabriela Mădincă, Siluan Eloi; Iuri Falik – Necunoscuta; *** – Shenandoah (arr. James Erb); Bob Chilcott (arr.) – Ev’ry Time I Feel the Spirit; Constantin Arvinte – Trecui dealul la băiuţ; Richard Oschanitzky – Două colinde laice; Vasile Spătărelu – Floare albastră, solist: Marius Nine; Alexandru Paşcanu – Noaptea de mai; Gheorghe Cucu – Haz de necaz.

Cu ocazia aniversării a 40 de ani de activitate artistică, nume de prestigiu din lumea muzicală românească şi internaţională, dar şi oameni care iubesc muzica corală au semnat în Cartea de onoare a Corului „Preludiu”.

Claude Monet, Buchet de floarea-soarelui

„Gândindu-ne la Corul «Preludiu» şi la dirijorul fondator al său, Voicu Enăchescu, ne vine în minte această adâncă cugetare mioritică materializată atât de frumos într-un basm. Traseul de patru decenii al acestui frumos cor românesc şi al Maestrului său de fapt se aseamănă unui frumos basm: un cor care nu îmbătrâneşte, este mereu tânăr, aparţinător acestei vechi societăţi întemeiată de elevi şi profesori ai Liceului «Matei Basarab», cu o contribuţie semnificativă a unui nume nemuritor al neamului, Nicolae Iorga. Membrii lui, concordant cu numele aşezământului de cultură (Centrul Naţional de Artă «Tinerimea Română») stau în cor numai la vârsta indicată de făuritorii acestui locaş în care artele îşi dau mâna întru slujirea spiritualităţii româneşti. […]” – Prof. univ. dr. Dan Buciu.

„Repertoriul autohton, pornit de la clasicii noştri de temelie şi adus până la contemporanii valoroşi ai zilelor noastre, a fost abordat cu o grijă aparte. «Preludiu» a cântat foarte multă muzică corală românească şi a ştiut să sorteze pentru a fi audiate public lucrări efectiv valoroase, scrise de compozitorii noştri. Această alegere se datorează mai ales priceputului şi pretenţiosului conducător al formaţiei, exigentul dirijor Voicu Enăchescu, cel ce trudeşte de ani buni de zile şi pentru menţinerea mişcării corale româneşti sub aspect organizatoric şi de îndrumare, la nivel corespunzător pentru a fi cât mai competitivă în relaţiile noastre cu formaţii corale din străinătate.” – Stelian Olariu, dirijorul Corului Operei Naţionale Române.

„Despre «Preludiu» şi al său Maestru Voicu Enăchescu nu pot să vorbesc şi să scriu decât cu un mare respect. De ce acest respect? Pentru că e normal să fii recunoscător cuiva care ţi-a schimbat viaţa în bine într-o perioadă a existenţei în care era nevoie de aşa ceva. Am realizat atunci (în 1975) că pășeam într-o altă lume decât cea pe care o cunoşteam eu, o lume care m-a educat şi m-a făcut să înţeleg mai bine relaţiile interumane, o lume în care am învăţat să cânt, să râd şi să iubesc. […]” – Ştefan Năftănăilă, realizator Radio România.

„Primul concert al formaţiei a avut loc la 1 noiembrie 1972 pe scena Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. Membrii fondatori fuseseră selecţionaţi din Corul Universităţii, dirijat în acea perioadă tot de Voicu Enăchescu. Acestora li s-au mai alăturat un grup de studenţi de la Conservator, constituind astfel nucleul de început al «Preludiului». […]

Repertoriul formaţiei este vast, cuprinzând peste 300 de lucrări de muzică preclasică, clasică şi romantică, colinde de Crăciun şi cântece religioase, muzică românească şi cântece din muzica popoarelor, lucrări din literatura contemporană, lucrări vocal-simfonice. Trebuie menţionat că toate piesele sunt interpretate în limba lor de origine.

Abordarea unui asemenea repertoriu impune din partea dirijorului şi a coriştilor o bună cunoaştere a stilurilor, o perfectă omogenizare a vocilor, o nuanţare fină şi calităţi tehnice remarcabile. Astfel, formaţia a parcurs, de la înfiinţare, nu doar un repertoriu de mare întindere, dar a abordat stiluri diferite, impunând o manieră proprie de interpretare unor lucrări din diverse epoci de creaţie şi demonstrând o indiscutabilă maleabilitate în execuţie. Această extremă mobilitate şi adaptabilitate la lucrări din epoci diferite şi de compozitori diferiţi sunt impresionante. […]” – Prof. Alina Pârvulescu, Secretar general ANCR.

Voicu Enăchescu

„Înregistrări de radio, televiziune şi disc (majoritatea la pupitrul «Preludiului»), participări în jurii de specialitate la festivaluri şi concursuri muzicale completează imaginea unei activităţi complexe, menite a impune un nume de referinţă în viaţa muzicală, la nivelul maeştrilor. Marcel Corneloup, preşedintele mişcării corale «A Cœur Joie International», a afirmat, în 1996, după audierea unui concert al Corului «Preludiu»: «De câte ori vă ascult, cred că perfecţiunea există. Ce frumuseţe!» Voicu Enăchescu este cel care a realizat-o, prin stăruire, voinţă şi muncă, în slujba talentului şi a muzicii.” – Prof. univ. dr. Grigore Constantinescu.

La Vulpea Roșie

Unul dintre marile succese ale Teatrului Naţional Radiofonic

Joi 8 martie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural şi sâmbătă 10 martie 2012, la ora 13.15, la Radio România Internaţional, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi La Vulpea Roşie, scenariu radiofonic de Puşa Roth, muzica: Gabriel Bassarabescu, regia artistică: Vasile Manta, cu Delia Nartea în rolul principal, alături de Mircea Albulescu, Cristian Iacob, Constantin Dinulescu, Ion Chelaru, Manuela Ciucur, Alina Teianu, Mihai Niculescu, Eugen Cristea, Ion Arcudeanu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Mirela Anton. Producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. Regia de studio: Janina Dicu.

Spectacolul, unul dintre marile succese ale Teatrului Naţional Radiofonic, a fost prezentat în premieră absolută sâmbătă 27 martie 2010.

Pornind de la biografia vestitei Zaraza, cântăreaţă celebră din Bucureştiul interbelic, Puşa Roth a creat o poveste originală, alta decât cea cunoscută, adică dragostea dintre Zaraza şi Cristian Vasile. Aproape nimic din biografia, de altfel sumară şi acoperită de legendă, a Zarazei nu transpare în piesa Puşei Roth, care propune o imagine eliberată de clişeele adesea de prost gust care înconjoară figura cântăreţei lansate la restaurantul bucureştean „La Vulpea Roşie”. Povestea Zarazei este recreată fictiv, autoarea păstrând doar cadrul de la Vulpea Roşie şi amănuntul – nici el verificabil documentar – al călătoriei în Argentina. De fapt această presupusă călătorie devine o explicaţie contextuală a tangoului compus de Tagle Lara (compozitor uruguayan mort în Argentina), ajuns şlagăr în România, în interpretarea lui Cristian Vasile, sub titlul Zaraza (textul cântecului are puţine legături cu cel original, în spaniolă, cuvântul zaraza devenind substantiv propriu).

Recreând atmosfera bucureşteană a perioadei interbelice, autoarea propune un spectacol în cheie modernă, cu muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Un muzical aşadar în care portretul Zarazei, desprins de stereotipii, devine unul viu, construit abil şi nuanţat, perfect verosimil din punct de vedere teatral-muzical, pentru că muzica lui Gabriel Bassarabescu nu rămâne doar o ilustraţie care să puncteze anumite momente ale acţiunii, cum se întâmplă în multe spectacole cu pretenţie de muzical, ci face parte integrantă din scenele imaginate de autoare, contribuind totodată, substanţial, la portretizarea personajului principal, la crearea dimensiunii interioare necesare într-o varietate de situaţii.

Tânărul compozitor George Barbu este îndrăgostit de cântăreaţa deja consacrată, Zaraza, care este curtată însă de un moşier bogat, Conu Iorgu, cu ajutorul căruia ajunge la Paris. Eroina este surprinsă în acest moment de cumpănă, în care se consumă drama sufletească, una desigur universală. Revenirea ei la Bucureşti, în restaurantul de lux unde se lansase, aureolată deja de celebritate internaţională, constituie deznodământul firesc, în logica ficţiunii.

Scenariul se impune prin originalitatea viziunii, fluenţa naraţiunii teatrale, scenele de atmosferă şi dialogurile bine conduse. Gabriel Bassarabescu, care semnează şi regia muzicală, a creat o muzică aparte prin formula melodică, ritmică şi armonică, cu teme cantabile, evitând tipare cunoscute şi întotdeauna foarte adecvate textului poetic. Cu armonie şi orchestraţie rafinate, aceste cântece au toate atributele unor şlagăre.

Cu o distribuţie excepţională, regizorul Vasile Manta a realizat un spectacol încântător prin ritm şi culoare. Interpreta Zarazei, Delia Nartea, construieşte cu un firesc desăvârşit personajul, într-o complexitate de nuanţe sufleteşti, cu un registru dramatic bogat, trecând cu abilitate de la o stare la alta. Pe lângă jocul actoricesc, se cuvine evidenţiată la superlativ interpretarea muzicală, de la calităţile vocale propriu-zise la expresivitatea abordării stilistice şi naturaleţea efectelor teatrale obţinute. Cele zece cântece, opt ale Zarazei şi două ale Emiliei, personaj interpretat cu multă fineţe de Manuela Ciucur, devin bijuterii de gen.

Mircea Albulescu conturează plastic figura lui Conu Iorgu, relaţiile de joc în scenele cu Zaraza fiind admirabil valorificate. Cristian Iacob construieşte exemplar personajul tânărului îndrăgostit iar Eugen Cristea (Coregraful) creează o scenă de mare efect din câteva replici.

Costin Tuchilă