„Balerina” de Florentina Loredana Dalian

dans-plaja-balerina-petre-chirea proza scurta Florentina Loredana Dalian

Premiul al II-lea la Concursul de poezie și proză scurtă (15 ianuarie –15 august 2015) organizat de revista „Occidentul Românesc”, publicație independentă care apare în Spania

proza scurta rubrica liber sa spunDragă Mădălina,

Te rog să te opreşti câteva clipe din orice vei fi făcând atunci când scrisoarea mea te va surprinde acolo, departe, unde ai ales să mergi, şi să citeşti rândurile obosite ale bătrânei tale profesoare de română. Fă aceasta măcar în schimbul supliciului la care m-ai supus în cei aproape patru ani de liceu, când ţi-am citit lungile texte de proză, uneori cu încântare, alteori cu ciudă (pentru că eu nu fusesem niciodată în stare să scriu atât de frumos) şi care m-au lăsat adeseori cu întrebări fără răspuns, pe mine, cea care se presupunea că te învăţ. Nu ţi-am spus niciodată, dar am avut mereu sentimentul că eu sunt cea care învaţă de la tine. Încadrează această afirmaţie la „enigme nedezlegate” şi să trecem mai departe. Căci nu de aceasta îţi scriu. Înainte de a intra în subiect, te rog ca, citind această epistolă, să nu mă imaginezi la catedră. N-am suportat niciodată obiectul acela interpus între profesor şi elevi, nu l-am suportat ca elevă, dar mai ales ca profesoară (de altfel, poate ai remarcat că nu mă aşezam niciodată pe scaun, sau atunci când eram nevoită s-o fac, preferam să stau în vreo bancă liberă). Dacă n-ar fi trebuit să respectăm anumite convenţii, de la care ştii bine că scorţosul director nu ne permitea să facem rabat, eu v-aş fi dus tot în locuri neconvenţionale să ne desfăşurăm orele: în parc, la muzeu, la bibliotecă etc. Aşadar, imaginează-ţi că stăm amândouă pe o bancă, în parc şi ascultă-mă pentru ultima dată. Nu-ţi voi vorbi de literatură. Îţi voi vorbi despre viaţă. Despre viaţa aşa cum e ea, necosmetizată stilistic şi nemăsluită în cuvinte frumoase. Continuă lectura „„Balerina” de Florentina Loredana Dalian”

La Marea Neagră

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă

Arthur Verona, „Violonist în barcă”

Nicolae Vermont, „Peisaj marin cu portul Constanța”

Nicolae Vermont, „Plajă”

Alexandru Ciucurencu, „Portul Constanța”

Marius Bunescu, „Înainte de furtună”

Jean Al. Steriadi, „Corăbii în port”

Jean Al. Steriadi, „Mahoanele părăsite”

Gheorghe Petrașcu, „Femeie la mare”

Gheorghe Petrașcu, „Privind marea la Mangalia”

Theodor Pallady, „Peisaj din Constanța”

Ion Țuculescu, „Marină la Mangalia”

Ștefan Popescu, „Diguri la Marea Neagră”

Nicolae Dărăscu, „Balcic”

Nicolae Dărăscu, „Vedere panoramică a Balcicului”

Nicolae Dărăscu, „Vederea Balcicului dinspre mare”

Nicolae Tonitza, „Stradă la Balcic”

Nicolae Tonitza, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Pe plaja din Balcic”

Francisc Șirato, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Balcic”

Mihai Potcoavă, „Balcic”

Marilena Murariu, „Coasta de Argint”

Mihai Sârbulescu, „Biserică la Balcic”

Constantin Grigoruță, „Balcic”

Vitalie Butescu, „Moschee la Balcic”