Fiziologia gustului: Istoria clătitelor

istoria clatitei origine antichitate

Dacă spun clătite, sunt convinsă că miile de papile gustative ale distinşilor cititori s-au trezit și pofta dă năvală, fiindcă nu cred că sunt mulţi oameni pe planetă să nu fi gustat măcar o dată celebra prăjitură.

Clătita ne-a fost lăsată moştenire de greci şi dacă ar fi să traducem denumirea originală, i-am spune „tigăită”, pentru că şi atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias”, toate variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano” care desemna tigaia de prăjit.

 clatite-invartita-tigaie

În lucrarea sa Deipnosophistaí, cronicarul Athenaeus*) povesteşte cum era preparat acest desert: „plakousul” (compoziţia formată din 500 gr. de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriţă de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziţia începea să facă băşici şi era rumenită pe ambele feţe, se servea caldă, dimineaţa. Se asezona neapărat cu miere şi seminţe de susan, uneori şi cu brânză.

clatite cu capsuni

Hei, doamnelor şi domnilor, clătita şi-a luat zborul din Agora (permiteţi-mi această figură de stil!) spre lume, fiind adoptată fără rezerve, chiar dacă uneori şi-au schimbat ba compoziţia, ba aspectul. În America, amestecul pentru clătite conţine şi praf de copt şi are o formă mai pufoasă şi mai groasă. În Asia grosimea diferă de la o zonă la alta, dar e umplută cam peste tot cu ingrediente sărate (brânză, carne, legume). În Africa, clătitele sunt suport pentru diferitele sosuri şi humusuri, iar popoarele germanice le consumă deopotrivă ca desert şi ca blat moale peste care se pun diverse toppinguri sărate, în timp ce europenii de gintă latină păstrează destinaţia, reţeta şi aspectul clătitelor realizate de greci în Antichitate. În Franţa, savuroasa clătită se numeşte „crêpe” şi are umpluturi diverse. Se spune că a ajuns în România din Franţa sub denumirea de „plăcintă”, trecând apoi în Ungaria pentru a se transforma în „palacsinta”, înainte de a ajunge ca „palatschinke” în Austria de astăzi.

kaisershmarrn

Kaiserschmarrn

Una dintre cele mai neobişnuite reţete de clătite a apărut în timpul Imperiului Austro-Ungar şi poartă o denumire care te duce cu gândul la conducătorii acelor vremuri: „kaiserschmarrn”. „Firimiturile împăratului” preparate pentru prima dată pentru Franz Joseph I (1830–1916), constă în fâşii rupte din clătite (făcute din făină, ouă, lapte), caramelizate, amestecate cu gem şi alune de pădure mărunţite. Soţia împăratului, Elisabeta a Bavariei, frumoasa Sisi, fiind preocupată de silueta sa, dăduse ordin bucătarilor să-i facă doar deserturi uşoare, care să nu îngraşe. La vederea „bombei calorice”, împărăteasa a refuzat să mănânce clătitele astfel pregătite. Exasperat, soţul ar fi exclamat înainte de a mânca deopotrivă porţia sa şi a consoartei: „Ia să văd ce firimituri (schmarrn) a gătit bucătarul!”

sisi imparateasa austriei

Sisi, împărăteasa Austriei

Am să mă întorc în Franţa, în micul oraş medieval Dinan din Bretania, unde este şi un muzeu dedicat clătitei, iar felul tradiţional este „la galette”, o clătită cu diferite ingrediente. Dar să revenim în România la o manifestare tradițională pentru județul Arad și pentru întreaga zonă a Munților Codru Moma. Este vorba de „Festivalul clătitelor”, „Parada clătitelor”, ceea ce demonstreză că oamenii sunt seduşi de acest delicios desert.

Pușa Roth

*) Athenaeus, grec din Egipt, născut la Naucratis, în timpul lui Marc Aureliu, împăratul filozof. Athenaeus aparţinând, fără îndoială, unei familii foarte bogate de comercianţi, a făcut studiile la Alexandria, a trăit între 170–230 şi, ca un mare învăţat al epocii, a fost adus la Roma, ca mulţi dintre marii gânditori. La cererea împăratului, Athenaeus scrie lucrarea Δειπνοσοφισταί / Deipnosophistaí, care poate fi tradusă ca Banchetul sofiştilor sau Banchetul înţelepţilor. Opera sa este, înainte de toate, o imensă compilaţie, citând sute de opere şi sute de autori. În aceasta constă bogăţia operei, dar şi punctul ei slab.

Memo

Doamnelor şi domnilor, mă gândeam zilele acestea, când gerul a fost atotstăpânitor, ce ne-am fi făcut dacă nu s-ar fi inventat mănuşile? Cum am fi rezistat sau cum ar fi rezistat bietele noastre mâini la atâta ger? De-a lungul timpului am tot cumpărat mănuşi, dar iernile din ultimii ani m-au făcut să le abandonez pe cele foarte groase. Când au început zăpezile, am avut de înfruntat troienele din curte şi am început să caut mănuşile de blană, cele cu un deget, groase şi moi, pe care le aşezasem într-un colţ de sertar. Cu mâinile acoperite bine, am început lupta cu troienele, luptă pe care n-am terminat-o, pentru că e prea multă zăpadă pe metru pătrat. Ei, bine, abia atunci m-am gândit cum şi când au apărut mănuşile, acest obiect de vestimentaţie atât de necesar pe timp de frig, practic într-o grădină, mai ales de trandafiri, util în bucătărie, obiect de lux pentru un bal, o serată etc. Dar să pornim pe firul istoriei şi să lămurim această poveste.

În Odiseea, Homer ne spune că Laertes, tatăl lui Ulise, purta mănuşi în grădină, să nu se rănească în rugii de mure; o altă versiune susţine că acesta şi-ar fi tras, de fapt, mânecile hainelor pentru a-şi feri mâinile. Lăsând la o parte legendele, istoria scrisă a Antichităţii conţine referiri ocazionale la folosirea mănuşilor. Xenofon*) notează că obiceiul de a purta mănuşi nu era unul potrivit pentru bărbaţi. Pentru a demonstra cât de efeminaţi erau perșii (persanii), el relatează, cu dispreţ aproape, că aceştia nu se mulţumeau doar să-şi acopere capul şi picioarele pentru a se feri de frig în timpul iernii, ci foloseau şi mănuşi groase, ca să nu le îngheţe mâinile.

În lucrarea sa Historiai, Herodot**) spune că Leotychides, conducător al Spartei, a fost acuzat că a dat drept mită o mănuşă plină cu argint.

Pliniu cel Tânăr***) povesteşte că scribul unchiului său, Pliniu cel Bătrân, ar fi purtat aceste obiecte de îmbrăcăminte pentru a se feri de ger. În De re rustica, Varro, un alt scriitor din Antichitate, scrie că măslinele culese cu mâna sunt preferabile celor culese cu mănuşi, iar Athenaeus ne povesteşte despre un mâncău care venea cu mănuşi la festinele unde era invitat, pentru a putea pune mâna pe vasele cu mâncăruri fierbinţi, înfulecând astfel mai mult decât restul comesenilor săi.

Ei, acesta e doar începutul poveştii mănuşilor. Sigur, ele nu au suferit modificări substanţiale, nici nu era posibil, dar de-a lungul secolelor au avut importanţa lor atât ca obiect de vestimentaţie util, dar şi ca obiect de lux. Vom continua.

Pușa Roth

*) Xenofon (427 î. Hr.–355 î. Hr.), soldat, mercenar, elev și admirator al lui Socrate. Lucrările sale sunt o sursă importantă pentru studiul istoriei și al filozofiei greceşti. Xenofon este autorul lucrării Anabasis Kyrou, o poveste a unor mercenari greci care se luptă să ajungă de la porțile Babilonului la Marea Neagră. Printre scrierile lui se mai numără și Hellenica, o continuare a lucrării lui Tucidide despre istoria grecilor, Amintiri despre Socrate și Ciropedia, o nuvelă istorică despre Cyrus al II-lea cel Mare, fondatorul Imperiului Persan. Oeconomicus este un dialog despre agricultură și gospodărire, în care, pe lângă aceste subiecte, mai sunt tratate teme ca relațiile dintre bărbat și femeie, viața rurală.

**) Herodot din Halicarnas (484 î. Hr.–cca. 425 î. Hr.) este considerat părintele istoriei, prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în 9 cărți, Herodot își propune programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice. Trecând peste epoca mitică, Herodot urmărește ascensiunea puterii persane, prezentând totodată istoria popoarelor supuse de Ahemenizi: lidieni, babilonieni, egipteni, sciți, libieni și, în paralel, istoria principalelor cetăți grecești. Herodot descrie și obiceiurile și religia geților. Cucerirea orașului Sestos (478 î. Hr.) de către atenieni încheie opera lui Herodot.

***) Pliniu cel Tânăr (n. în 61 sau 63 d. Hr., Como, Italia), consul roman şi scriitor, a fost nepotul pe linie maternă al lui Pliniu cel Bătrân. A fost consul în anul 100 și proconsul în Pont și Bitinia în anii 112–113 d. Hr. A rămas consemnată peste veacuri prietenia lui cu Tacit, fiind și un apropiat al împăratului Traian.