Edgar Papu despre Nichita Stănescu

edgar papu inedit despre nichita stanescu

Sărutul

– Umbra lui Nichita Stănescu în transfigurarea lui Edgar Papu –

inedit rubrica restituiri liber sa spunVolumul Memorii dintr-un veac, redactat de Edgar Papu (1908–1993) în vara anului ’90, înmănunchează o sută de tablouri consacrate oamenilor, locurilor și stărilor sufletești, decantate de autor ca fiind semnificative pentru evoluția sa octogenară și evocate într-o secvențialitate parțial cronologică, parțial aleatorie, așa cum s-au detașat din fluxul memoriei.

Împrejurări independente de voința memorialistului – aflat la data așternerii lor într-o gravă criză existențială – au condus, din rațiuni de ordin politico-economic (ca să folosesc un eufemism), la ținerea lor sub obroc alt sfert de veac.

Redăm, în cele ce urmează, conturul eteric al lui Nichita, acum la trei decenii de evanescență.

Vlad Pappu

Nichita Stănescu

edgar-papuCeea ce am crezut despre el, crezusem mai-nainte şi despre Labiş. Cel ce a scris Moartea căprioarei părea destinat să rămână expresia supremă a acelei serii atât de bogate de tineri creatori, pe care am şi numit-o generaţia Labiş. N-au voit, însă, Parcele să se întâmple aşa. Sărmanul Labiş n-a putut să atingă decît stadiul unei promisiuni neîmplinite. Şi când spun asta nu mă gândesc la puţina sa existenţă în viaţă. În minte nu am la cât a murit, adică la ce vârstă, ci când a murit, adică în ce perioadă. În cei mai furioşi ani ai stalinismului n-a putut să dea mai mult decât ce-a dat.

Mai norocos decît Labiş – şi nu numai fiindcă a trăit mai mult, ci mai ales fiindcă a intrat într-o epocă în care mai pălise ceva din apăsătoarea umbră a lui Stalin – a fost Nichita Stănescu, care a luat cu strălucire, în poezie, locul regretatului coleg defunct. Acei ani de superioare posibilităţi pentru creaţie îl ajută ca, destul de curând, chiar de la al treilea volum publicat, să treacă drept unul din cei mai mari poeţi români. Despre acest volum, intitulat Dreptul la timp (1965), emancipat complet de orice ingerinţă politică şi consacrat exclusiv puterii spirituale a omului, am publicat şi eu un eseu analitic, extins pe vreo 15 pagini în „Viaţa Românească”. Nu apăruseră încă Elegiile (1966), aşa încât demonstrasem, pe bună dreptate, a fi cea mai strălucită creaţie a sa Dreptul la timp.

În fond, însă, Nichita Stănescu s-a dovedit a fi mai mult decât un poet. În această privinţă stau adesea şi mă întreb: nu s-a găsit, oare, nimeni până acum care să extragă din opera sa poetică miezul unei mari filosofii originale, a unei închegate vederi ontologice? S-ar cere cu atât mai mult o asemenea îndrăzneală cu cât ea ar fi răsplătită prin descoperirea unei sinteze filosofice nu elaborate rutinier, ci crescute viu şi organic în cîmpul magnetic al unei minţi fecunde.

amintiri despre nichita stanescu

Nichita Stănescu

Este, desigur, foarte uşor să-i îndemni pe alţii şi tu să nu faci nimic. Pentru a nu fi bănuit de-o asemenea comoditate şi, totodată pentru a încuraja pe cei ce-ar dori să-mi urmeze propunerea, voi trasa o schemă în ceea ce mă priveşte. Pentru filosofia clasică, în cea mai largă accepţie a termenului, gândirea se înscrie în cadrul anumitor categorii (a spaţiului, a timpului, a modului etc). Fără această subordonare faţă de o ordine categorială, efortul minţii falimentează, devine haos. Nichita Stănescu se situează, însă, pe o poziţie opusă. Este tocmai momentul 1965 când apare Dreptul la timp. Pentru Nichita Stănescu omul se dovedeşte a fi nu sclavul, ci stăpânul categoriilor, ca şi al tuturor lucrurilor existente. În Dreptul la timp el îşi exprimă amintita poziţie dominatoare numai faţă de categoria timpului. Faptul nu prezintă, însă, nici o importanţă, deoarece este suficient numai atât pentru ca toate celelalte categorii să se îndrepte către acelaşi unghi de deplasare. Cine citeşte cu atenţie Dreptul la timp îşi dă seama, din acel context, că omul are puterea de-a face ce vrea, şi orice, dintr-o categorie. Voinţa sa poate să-l şi îndoaie, expresie a unei stăpâniri străine asupra sa, dat fiind că niciodată imaginea temporală n-a arătat astfel, ca un grotesc şi inutil obiect plastic. Dar atunci de unde îşi ia tăria un atare spirit omenesc fără a deveni haos? Răspunsul nu-l putem da decât în sensul vederilor lui Nichita Stănescu. Haosul nu poate proveni decât din neîmplinirea unor relaţii pur abstracte, deci a unor convenţii dinlăuntrul filosofiei clasice, privite în accepţia ei cea mai largă. Imbatabilul, însă, concret al vieţii, de unde îşi ia puterea acel spirit viu, care stăpâneşte categoriile, nu poate deveni niciodată haotic. De aci putem desprinde şi caracterul profund românesc al spiritului filosofic ce animă lirica lui Nichita Stănescu. Cu un an mai târziu, în Elegii, independenţa absolută şi ireductibilul caracter concret al acestei poziţii spirituale rup noi zăgazuri. De astă dată nu mai luptă cu expresia abstractă a categoriilor, ci cu anumite prejudecăţi, până la el obligatorii, care dăunau chiar unor noţiuni sacre. Mă ajut aci de o nouă digresiune pe care mi-o permit, cu teama, totuşi, că abuzez. Astfel, ideea de avânt, de zbor, de plutire, a inteligenţelor pure, apare cum nu se poate mai îndrituită, însă nu cu mijloacele mecanice ale aripilor, deci ale unor elemente legate de existenţa anumitor întruchipări inferioare pe scara existenţelor vii.

rene magritte intoarcerea 1940

René Magritte, Întoarcerea, 1940

Mi se va răspunde că şi heraldica glorifică prin simboluri auguste asemenea întruchipări, în fond inferioare omului: leul, vulturul, bourul etc. Dacă o ia pe această pantă discuţia se poate pierde în depărtări incomensurabile, până la conştiinţele de totemuri şi de zeităţi cu chipuri animale ale unor aspecte din politeismul Orientului. Să ne limităm de aceea la o heraldică, îngrădită şi ea de cuprinsul exclusiv al lumii creştine. Dar şi acesta, până la urmă, se cere respins. Am dori să nu se confunde noţiunea de simbol sau de caracter solemn cu aceea mai delimitată şi mai restrânsă de sacru. Aceasta din urmă s-ar cere tratată cu mai multă atenţie și cu mai multă prudenţă.

Se pare că, sub aspectul actualei noastre preocupări, s-a făcut vinovată de o cu mult prea naivă tradiţie iconografică, atitudinea teologică, fie ea şi în ipostaza înaltei erudiţii. Atari atribute figurative nu există, bunăoară, în arta budistă, unde îngerii plutesc de asemenea, dar fără aripi. Chiar şi în Evanghelia creştină apariţiile angelice se prezintă nearipate în cele mai esenţiale intervenţii ale lor, de pildă în nararea Bunei Vestiri sau în aceea a prezenţei lor la mormântul gol al lui Iisus după înviere.

edgar papu despre nichita stanescu

Mă întorc acum la Nichita Stănescu şi în special la Elegia a IX-a, marea sa capodoperă. În aparenţă el nu desfiinţează aici aripile, dar le mută de pe planul vizibil în interior, după ce le-a extins nu numai prezenţa, ci şi întreaga pondere, asupra omului avântat, năzuitor. Este, deci, vorba de o dublă mutaţie ontologică. Dintr-însa rezultă noua şi esenţiala apariţie a omului înaripat, lăuntric, ideal care l-a animat permanent pe Nichita Stănescu. La rândul ei, aripa, prin inedita sa aşezare înlăuntru, îşi desăvârşeşte funcţiunea de simbol, care devine acum exclusivă. Pentru însăşi închipuirea umană, în mediul interior, ea se dizolvă ca imagine, adică îşi pierde existenţa propriu-zisă, şi devine pură aspiraţie spirituală. În noua expresie filosofică, dată de poetul român, omul deţine, deci, şi posibilitatea de a schimba ordinea creaţiei.

Desigur că n-am făcut altceva decât să desprind un început de schemă a filosofiei originale, ce se ascunde adânc în opera poetică a lui Nichita.

De la emanciparea fiinţei vii, concrete, de sub tutela categoriilor filosofice, el a ajuns firesc până la ideea generală de liberă respiraţie a Spiritului, descărcat de povara tuturor prejudecăţilor care-l întunecau. Astfel, purificat, el va reuşi să se identifice cu însuşi Logosul divin.

Era un mare poet. Şi nu numai când scria sau compunea poezie, ci şi când vorbea în mod obişnuit cu interlocutorii, scotea cuvinte şi imagini ca un inspirat. Uneori, din pricina detaşării sale de pământ, a avut şi de suferit. Era o şedinţă a Uniunii Scriitorilor, foarte apăsătoare, unde mă simţeam prost. Din păcate, asemenea adunări se ţineau destul de des. Prezida George Macovescu, iar lângă el, la birou Suzana Gîdea, ministru al învăţământului. Nichita Stănescu vine de undeva de pe sală şi începe să vorbească: „Domnule preşedinte al Uniunii Scriitorilor” – apoi, uitându-se la mine, continuă imediat: „Stimate maestre Edgar Papu”. Suzana Gîdea s-a pomenit trecută cu vederea. „Vai, ce m-a făcut Jebeleanu de două parale!” – mi-a comunicat el trist după aceea.

stefan caltia vanzatorul de aripi nichita stanescu elegia a IX a

Ștefan Câlția, Vânzătorul de aripi

Dar nu era numai un strălucit poet, ci şi un suflet nobil, de o rară bunătate. Trebuia, la un moment dat, să mai fie aleşi încă zece membri ai Consiliului de conducere în Uniunea Scriitorilor. Ca să nu se mai dactilografieze pentru noi, votanţii, alte nu ştiu câte liste noi, ni s-au dat altele mai vechi, care erau gata cu prisosinţă. Împărţindu-ni-se acele liste, ni s-a indicat fiecăruia din noi să ştergem numele celorlalţi, încât să rămână vizibile numai numele celor zece pe care voiam să-i alegem. Nichita Stănescu mi-a spus: „Nu pot să fac aşa ceva! Cum să şterg numele unor colegi ai mei, şi astfel să-i resping! Eu îi aleg pe toţi.” A suferit mult de la unii din aceşti „colegi”, dar i-a iertat pe toţi şi îi era cu neputinţă să ţină la el orice supărare. Într-însul reînviase duhul shakespeareanului Ariel.

Îl vedeam adesea acasă la Aurel Covaci, cu care fusese bun prieten încă din prima tinereţe. De aceeaşi bunătate se arăta pretutindeni. Odată, acolo, fiind de faţă şi pictorul Sorin Dumitrescu, cu chitara sa, om al Bisericii din tot sufletul, mi-a mărturisit şi Nichita Stănescu că este, personal, un mare credincios. Ne aflam, totuşi, pe vremea unei cumplite persecuţii a credinţei, persecuţie care era atât de covârşitoare şi de fanatică, încât se bănuia – și bănuialanichita stanescu nu se vedea lipsită de temei – că o asemenea înverşunare care trecea şi peste cele mai elementare uzanţe diplomatice, nu putea proveni numai dintr-o convingere politică, şi că Elena Ceauşescu făcea magie neagră. În orice caz, oriunde te aflai, era o chestiune de curaj să-ţi afirmi credinţa.

Dar Nichita Stănescu, la un moment dat, se îmbolnăveşte, o boală, însă, pe care el a dus-o pe picioare. Umbla, vorbea, ca şi mai înainte, circula în toate părţile şi primea şi la el acasă. Dar era verde la faţă şi, când spun asta, nu înseamnă că doar se bănuia vag o asemenea nuanţă pe o faţă prea palidă. Nu, Nichita Stănescu devenise efectiv de „rasă verde”, un verde absolut, de frunză tânără, care-i acoperea tot chipul. Ştiam, însă, că îl roade ceva adânc organic şi că n-o s-o ducă, totuşi, la infinit astfel. Se serba odată la el acasă onomastica lui. Era, de fapt, ultima lui sărbătoare de acasă. Locuinţa îi era plină de lume, care dorea să-l omagieze. Nu ştiu cum de s-a nimerit printre toţi şi fecioru-meu Vlad. Eu nu mă aflam acolo. La plecare, Nichita Stănescu a sărutat mâna lui Vlad, cu rugămintea: „Să transmiţi asta părintelui tău.” N-a mai trăit mult de-atunci. Ne-am despărţit, deci, definitiv cu această indirectă sărutare de mână – pe care o simt, totuşi, palpabilă din partea marelui Nichita Stănescu.

Edgar Papu