Sergiu Cioiu, un om al cântecului care ne face să fim mai buni

Sergiu Cioiu

O postare apărută pe reţeaua Facebook, postare încărcată de lirism şi de respect pentru cel astăzi sărbătorit, ne dă de veste că domnul Sergiu Cioiu împlineşte 75 de ani. Să mi se îngăduie să mă alătur, cu tot sufletul, celor care îi transmit acestui generos tălmăcitor de vise şi de armonii, urarea mea de „La mulţi ani fericiţi”. Dorindu-i, şi la acest ceas sărbătoresc, ca, încă multă vreme de-acum înainte, să ne fie însoţitor şi părtaş întru a face din Cântec sens şi statornicie pentru fiinţa noastră!

Continuă lectura „Sergiu Cioiu, un om al cântecului care ne face să fim mai buni”

Concert simfonic extraordinar cu Virgil Ianțu

 

concert virgil iantu

eveniment liber sa spunVirgil Ianțu va concerta vineri, 19 iunie 2015, la ora 20.00, în Piața „George Enescu” din Capitală, în cadrul celei de-a X-a ediții a Bucharest Music Film Festival.

Evenimentul este organizat de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, cu sprijinul Primăriei București.   Continuă lectura „Concert simfonic extraordinar cu Virgil Ianțu”

Somn ușor, Mariella!

a incetat din viata mariella andreescu

…ştiam de ceva vreme că se luptă cu o boală cumplită, neiertătoare. Ne-o mărturisise, ea însăşi, într-una dintre primele discuţii pe care le-am purtat, pe net, după ce am reuşit să o regăsim. Nu se lamenta, nu căuta compătimire. Pur şi simplu, privea realitatea crudă direct în ochi. Aşa cum a făcut-o de când o cunoşteam. De peste 35 de ani.

Greu, nespus de greu, i-a fost, însă, atunci când soarta a silit-o să accepte moartea LUI. A celui care i-a fost TOTUL: soţ, prieten, dascăl la marea şi aspra şcoală a vieţii: Aurelian Andreescu („Ale”).

Azi, Mariella s-a mutat alături de Ale şi poate că, la aceste ceasuri de seară, cutreieră, mână în mână, printre nori şi lumini nebănuite.

Odată cu Mariella Andreescu dispare nu doar un univers lăuntric de o rară, unică frumuseţe şi nobleţe, dispare o Conşiinţă a Artei pure. Un om pentru care respectul pentru cei ce creează şi re-creează, prin interpretările sale, Cântecul în forma sa cea mai pură şi mai înaltă.

mariella si aurelian andreescu

Mariella, Mirel și Aurelian Andreescu. Sursa foto: A. M. Press

Era foarte frumoasă Mariella nu doar ca alcătuire a chipului şi a fiinţei sale lumeşti. Avea, Mariella, o frumuseţe a sufletului caldă, odihnitoare, o bunătate şi o cinste cum nu se întâlneşte la tot pasul.

Pe Ale al ei l-a respectat şi l-a vegheat cu o dragoste care, ea însăşi, ar putea să devină temă de poem sau de baladă. Nu o dată ne-a povestit, cu mereu nou farmec, despre ciuda pe care Ale o avea atunci când venea vorba despre admiratorii de duzină care cred că, pentru o votcă sau chiar un whisky, pot să aibă un artist la degetul mic. „Fir’ar să fie! – spunea cu năduf Ale – toată lumea zice «hai, că dau un şpriţ», dar nimeni nu spune «hai că dau o friptură»!”

În acelaşi cult al seriozităţii şi al bunei-cuviinţe s-a străduit Mariella să îl crească şi pe Mirel, băiatul pe care îl crescuseră, ea şi Ale, luându-l, de când era mic de tot, dintr-un orfelinat. Nu ştiu dacă Mirel a înţeles lecţia de viaţă pe care s-a străduit să i-o dea Mariella, dar ar fi dureros să nu o fi făcut…

Una dintre ultimele amintiri cu Mariella o am din seara aceea de la jumătatea lui ianuarie ’90 când, din balconul apartamentului nostru, priveam manifestaţiile din Piaţa Victoriei. Mariella s-a prins între mine şi soţia mea şi ne-a şoptit înfiorată: „Doamne, ce bine ar fi fost să fie şi Ale cu noi. Cât s-ar fi bucurat că am reuşit să ne luăm raţia de libertate!”

Nu peste multă vreme, Mariella a plecat, definitiv, în Canada. O vreme nu am mai avut veşti, dar, nu cu mult în urmă, am regăsit-o pe pagina de facebook. Am reluat dialogul şi, deodată, ne-a scris foarte direct: „Ştiu că am cancer, dar mă lupt să nu îi dau cîştig de cauză.”

Ba chiar, prin primăvară, plănuia să vină mai spre toamnă prin România. Plănuia, dar nu a mai fost să fie. Doamna Neagră şi-a luat partea!

Somn lin, Mariella, fie-ţi îngerii aproape! Şi spune-i lui Ale că ne va fi tare greu fără voi…

Şerban Cionoff

„ Tu ești primăvara mea” – Aurelian Andreescu

http://www.youtube.com/watch?v=xdu9-gq5qxU

Angela Gheorghiu a lansat videoclipul celebrului şlagăr „Copacul”

angela gheorghiu

Înregistrare realizată cu Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare

eveniment liber sa spunAngela Gheorghiu, soprana de origine română ovaţionată pe toate scenele internaţionale de prestigiu, a lansat un nou videoclip în România, cu unul dintre cele mai îndrăgite şlagăre româneşti: Copacul, piesă semnată de compozitorul Jolt Kerestely şi interpretată iniţial de Aurelian Andreescu.

Înregistrarea muzicală a fost realizată la Sala Radio, alături de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului său principal, Tiberiu Soare. Acesta a mai colaborat cu soprana Angela Gheorghiu în importante apariţii scenice ale acesteia: în 2010, la Londra, alături de London Philharmonic Orchestra, în 2013 la Royal Festival Hall din acelaşi oraş, alături de Royal Philharmonic Orchestra ş.a, pregătind noi apariţii alături de Angela Gheorghiu, în luna noiembrie, în câteva capitale europene. Producătorul executiv din partea Radio România este Oltea Şerban Pârâu, înregistrarea audio fiind rezultatul colaborării între Fundaţia „Angela Gheorghiu”, Radio România și Mediapro Music.

angela gheorghiu inregistrare copacul

Angela Gheorghiu a interpretat în mai multe concerte internaţionale piesa semnată de Jolt Kerestely, obţinând de fiecare dată aplauzele entuziaste ale publicului, ceea ce a determinat-o să îşi promită o abordare specială a şlagărului:

„Am încercat efectul piesei pe mai multe scene din lume: prima oară a fost în concertul alături de superbul meu coleg si prieten, Plácido Domingo la Londra în Arena O2. Mii şi mii de oameni au ovaţionat […]. De atunci, interpretez această piesă aproape în fiecare concert al meu”.

Filmările pentru videoclipul Copacul au avut loc la finalul lunii mai, într-un conac părăsit situat pe domeniul fostului Palat Ghika. Regia îi aparţine lui Bobby Păunescu, iar director de imagine a fost Viorel Sergovici.

soprana angela gheorghiu

Videoclipul este realizat împreună cu MediaPro Music, textul piesei a fost scris de Ovidiu Dumitru şi Jolt Kerestely, iar orchestraţia este semnată de Steven Mercurio. Ingineri de sunet au fost Andrei Barbu şi Călin Ioachimescu.

Pentru alte informaţii legate de Orchestrele şi Corurile Radio vă rugăm să consultaţi site-ul www.orchestreradio.ro sau www.orchestreradio.com.  

http://www.youtube.com/watch?v=y9Lv8FybETQ

Geo Bădulescu – între legendă și uitare

handbal istorie geo badulescu

valorile trecutului„Jocul este o funcţie plină de tâlc.”

Johan Huizinga

Din istoria handbalului românesc

„Dragii mei,

După un drum lung şi cu ocolişuri, negăsind bilet de vapor la Marseille, am hotărât să mă reîntorc prin Italia şi, din Sicilia, am găsit […] un loc pentru Tunis şi de acolo în Algeria. În total am străbătut 5466 de kilometri, fără ca să păţesc nimic şi, după cum ştiţi, am ajuns cu bine. Pe 4 octombrie, Djoudi mi-a spus că plecăm în Siria la Jocurile Panarabe cu echipa naţională. […[ Eu de mâine intru în cantonament cu băieţii până pe data de 3 octombrie. […] Să mă ţii la curent cu campionatul nostru şi, din când în când, să-mi trimiţi şi clasamentul la zi, la fel şi la handbal. […] Nelu”

Aşa scria de pe tărâm nord-african, la data de 19 septembrie a anului 1976, cel care avea să rămână cunoscut în istoria handbalului românesc drept Geo Bădulescu, component al selecţionatei de aur a handbalului masculin românesc şi unul dintre foştii antrenori ai echipei naţionale de handbal a Algeriei. Geo Bădulescu (1936-1988) avea să obţină la 12 martie 1961, împreună cu ceilalţi coechipieri ai săi – şi trebuie nepărat amintit aici că, la acea dată, Naţionala de handbal a României îi avea ca portari pe Mihai Redl (Dinamo) şi Ion Bogolea (Dinamo), drept extreme pe Mircea Costache I (Dinamo) şi Gheorghe Coman (Dinamo), ca pivoţi pe Otto Tellman (Steaua) şi Mircea Costache II (Dinamo), interi pe Geo Bădulescu (Dinamo), Ioan Moser (Dinamo), Petre Ivănescu (Dinamo), Aurel Bulgariu (Steaua), Virgil Hnat (Dinamo), iar ca centri pe Gheorghe Covaci (Dinamo), Cornel Oţelea (Steaua), Olimpiu Nodea (Steaua), antrenor principal fiind Oprea Vlase, iar antrenor federal Nicolae Nedef –, la Campionatul Mondial din Germania, primul titlu de campion al lumii la handbal masculin pentru România, după o finală în faţa echipei Cehoslovaciei. În tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund se strânseseră atunci pentru a urmări un joc dinamic, plin de tensiune şi de suspans, în jur de 15 000 de spectatori ţinuţi cu sufletul la gură până în ultimul minut al partidei – minutul 60, de către o echipă de „7” dezlănţuită, pe care nu o mai putea opri nici măcar timpul.

nationala handbal romania 1961 campioana mondiala

Pe Geo Bădulescu – interul echipei naţionale de handbal masculin a României, căruia în familie i se spunea, simplu, Nelu –, nu l-am cunoscut niciodată. Destinul nu ne-a intersectat drumurile acestei vieţi, aşa cum avea să mi le intersecteze – într-un mod unic pentru mine, trei ani mai târziu, după sfârşitul fulgerător al lui Geo, în 1988 – cu întreaga sa familie. Tatăl lui, Alexandru Bădulescu, era pentru mine unchiul Sandu, căruia îi ţinea locul la coadă la Bucur Obor, atunci când se scoteau la vânzare ouă, nimeni alta decât buna lui prietenă şi marea atletă Lia Manoliu. „Lio, du-te tu de dimineaţă, că vin şi eu puţin mai târziu!”, îi geo badulescuspunea unchiul Sandu, iar Lia Manoliu îi răspundea: „Nicio grijă, nene Sandule, stai liniştit! Vino când poţi matale.” Alexandru Bădulescu fusese, la rândul său, în tinereţe, campion naţional la aruncarea discului. Georgeta Bădulescu (mătuşa mea), cea de-a doua soţie a unchiului Sandu, era o mare iubitoare de tenis şi de jucat table (câştiga detaşat în faţa tuturor celor cu care juca table, iar unchiul Sandu, de ciudă că mânca întotdeauna bătaie, şi mai ales de la o femeie, dădea nervos cu cutia de table de pământ), pe care Nelu o adora şi o respecta din tot sufletul – şi care avea să îmi fie, prin voia destinului, ani de-a rândul, un fel de a doua mamaie a mea. Zamfira Bădulescu (tanti Fifi) era soţia lui Geo Bădulescu. Anastasia Cosma (tanti Nasti), sora unchiului Sandu, fiind foarte pasionată de tenis, nu rata niciun meci în transmisie directă, chemându-i tot timpul în camera din faţă a casei pe unchiul Sandu şi pe tanti Georgeta pentru a urmări împreună toate partidele televizate la acea vreme (tanti Nasti era o admiratoare extrem de înfocată a lui Ilie Năstase, căruia ea îi spunea „Iliuţă”, încât o dată, agitându-se foarte mult în faţa televizorului şi sărind în sus de bucurie la un meci câştigat de acesta, a rupt, fiind destul de corpolentă, unul dintre picioarele de lemn ale patului; bineînţeles că că toată asistența a râs ăn hohote, iar a doua zi tanti Nasti avea să caute de zor un lemnar care să-i repare urgent dormeza).

handbal masculin

Mica bucătărie de vară din spatele Teiului Doamnei, ferită de forfota Bucureştiului, unde am locuit împreună cu tanti Georgeta vreme de 15 ani, a însemnat pentru mine locul în care mi s-au povestit fel de fel de amintiri frumoase despre Nelu, dar şi unde ascultam mereu la Radio România muzică şi întotdeauna, seara, teatru la microfon. De câte ori se auzea la aparat glasul lui Aurelian Andreescu, prietenul lui Geo Bădulescu, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cântă prietenul lui Nelu! Săracii, amândoi s-au dus de tineri unul după altul!…” Şi lacrimile îi lăsau cu repeziciune urme umede şi prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca să şi le ascundă niciodată, ori de câte ori aducea vorba despre el. Aveam să aflu de la tanti că, lângă căpătâiul bunului său prieten decedat în 1986, Nelu stătuse nedezlipit în prima noapte de priveghi alături de mama acestuia şi – mult timp după acest episod de viaţă atât de trist pentru el – nu şi-a putut reveni foarte uşor. Şi tot în cămăruţa tinereţii mele, într-o seară friguroasă de noiembrie, căutând nu îmi aduc aminte bine ce prin dulap, am găsit la un moment dat o pungă din plastic, pe care o pătrez şi azi, unde se găseau câteva fotografii, scrisori şi ilustrate trimise de Geo Bădulescu familiei sale din lungile deplasări pe care le făcea în străinătate. Citatul de la începutul acestui text aparţine uneia dintre aceste misive găsite atunci.

minge handbal gol

Geo Bădulescu era foarte iubit pe strada unde locuise vreme de atâţia ani. Devenise idolul multor copii din zonă în acea vreme. Cu nea Stelică aviatorul, vecinul care făcea curse pe TAROM, pleca mai mereu în străinătate, iar acesta era foarte mândru să-l ducă pe domnu’ Nelu la destinaţie. Păcat că strada respectivă din sectorul 2 al Bucureştiului nu îi poartă azi numele, legendele de altădată înecându-se acum în apele tulburi ale unei uitări nemeritate!…

joc handbal

„Existenţa jocului nu este legată de nicio treaptă a civilizaţiei, de nicio formă a concepţiei despre lume”, scria Johan Huizinga în Homo ludens. Şi tot el continua că „jocul, oricare i-ar fi esenţa, nu este materie”, ci „sparge, începând chiar cu categoria animalelor, limitele existenţei fizice.” Iar echipa naţională de handbal masculin a Republicii Populare Române de atunci prezentă la Mondialului din 1961 a spart aceste limite la Dortmund, presa internaţională vuind de elogii nenumărate la acea vreme la adresa „Şaptelui” de aur românesc. În 2011, la cei 50 de ani de la câştigarea primului titlu mondial de către Geo Bădulescu şi coechipierii săi, sunt însă convinsă că nu mulţi şi-au adus aminte de acest moment deosebit de important pentru istoria sportului acestei ţări. Despre marile ei nume, evident, şi mai puţini. Căci a păşi spre tărâmul de dincolo reprezintă, în general, paşaportul către uitare… Timpul nu este întotdeauna aliatul fiinţei umane, dacă aceasta nu îl determină să îi devină prieten.

Magdalena ALBU

iunie 2011

P. S. Geo Bădulescu îşi „botezase” maşina cu numele Tudoriţa, iar aceasta îl tot purta fidelă de colo până colo prin lume, ca o prelungire a ceea ce lăsa întotdeauna pentru o vreme acasă. Până când, într-o zi, timpul şi Tudoriţa l-au trădat. Era în anul 1988. Trecerea coloanei oficiale prin Bucureşti a făcut ca circulaţia Capitalei să fie oprită. Pentru că avea meci şi nu ar fi ajuns, ca antrenor, la ora potrivită spre a fi alături de echipa sa, Geo Bădulescu s-a supărat atât de tare, încât, în momentul în care a sosit la sală, s-a prăbuşit, pur şi simplu, din picioare, iar fluierul de final al arbitrului nu a mai avut ce căuta din acea secundă în destinul său. A murit, aidoma unui actor norocos, pe scena sportului pe care a slujit-o o viaţă. Scena vieţii însă avea să rămână complet pustie pentru toţi cei care îl iubiseră cu adevărat.

Calendar: Florin Bogardo

În 15 august 2011 s-au împlinit doi ani de la moartea compozitorului Florin Bogardo. În ultima parte a vieții trăia retras, într-o deplină discreţie, discreţie care de fapt i-a caracterizat întreaga existenţă. La începutul lui iunie 2008, presa relata un eveniment nefericit, un incendiu care a distrus o parte a locuinţei lui Florin Bogardo şi a soţiei sale, apreciata cântăreaţă Stela Enache: „Compozitorul care a dat viaţă Anilor de liceu, melodie ce stârneşte fiori şi trezeşte nostalgii fiecăruia, a rămas, în urmă cu două zile, fără «comoara» carierei sale: staţia de înregistrări. Un incendiu i-a distrus lui Florin Bogardo camera de lucru, unde artistul avea multe obiecte ce reprezentau atât cariera sa, cât şi a soţiei, Stela Enache.” („Click.ro”, 5 iunie 2008). Florin Bogardo suferise cu ceva timp înainte o operaţie pe cord, boala făcându-l să trăiască şi mai retras, refuzând orice apariţie publică.

Cântecele lui Florin Bogardo reprezintă una dintre cele mai valoroase pagini din istoria genului, în deceniile 7–9 ale veacului trecut. Originalitatea melodiilor sale, indiferent dacă folosesc formule ritmice consacrate (tango, twist etc.), caracterul lor uşor de recunoscut, sensibilitatea aparte a liniilor melodice, armonia rafinată l-au impus printre marii compozitori români de muzică uşoară, autor de şlagăre de neuitat. Într-un gen care poate aluneca uşor în mediocritate comercială, Florin Bogardo este exemplul tipic de creator la care substanţa muzicală şi poetică primează, fără concesii făcute gustului dintr-o anumită perioadă sau influenţelor de tot felul. Talent melodic extraordinar, dublat de o remarcabilă ştiinţă componistică şi de un farmec poetic-muzical special, a reuşit însă să devină un muzician de o mare popularitate în epocă. Nu cred că greşesc dacă îl pun alături, ca valoare şi nu ca stil, de marii compozitori italieni ai celei de-a doua jumătăţi a veacului sau de celebri şansonetişti francezi, mai ales că Florin Bogardo este şi autor al unora dintre textele  cântecelor sale de succes.

Născut la 16 august 1942, în Bucureşti, Florin Bogardo a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti (1961–1967), avându-i ca profesori pe Victor Iusceanu şi Dragoş Alexandrescu (teorie–solfegiu), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbe (contrapunct şi fugă), Tudor Ciortea (forme muzicale), Ovidiu Varga şi Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Emilia Comişel (folclor), Anatol Vieru (compoziţie). O lungă perioadă (1967–1982) a fost regizor muzical la Radioteleviziunea Română. A fost distins cu premii (1963, 1969, 1970, 1972, 1976) şi menţiuni (1973, 1974), la Festivalul de Muzică uşoară de la Mamaia şi cu Premiul Uniunii Compozitorii (1979, 1981, 1982).

Primul său şlagăr, Cum e oare? (1963), un twist pe versuri de Madeleine Fortunescu, cântat de Magareta Pâslaru, atrăgea atenţia asupra talentului excepţional al tânărului compozitor, fiind urmat în acelaşi an de Taci!, o melodie de un rafinament armonic evident. Un cântec liric, cu linie melodică amplă,  Iubirea cea mare (1966), era compus pe versuri proprii, ca şi, în anul următor, Plop înfrânt, interpretat de Dorin Anastasiu, poem cântat relativ asemănător şansonetei, dar având particularităţi stilistice personale. Tablouri (1967) pe versuri de Marin Sorescu anunţa deja orientarea compozitorului spre texte aparţinând unor mari poeţi din literatura română, clasici sau contemporani. Un an mai târziu, în 1968, Florin Bogardo lansa trei cântece realmente extraordinare, bijuterii ale genului în care textul poetic îşi găseşte echivalenţa muzicală, după părerea mea, ideală: Izvorul nopții pe versuri de Lucian Blaga, Într-o zi, când m-am născut şi Un acoperiș, amândouă pe versurile lui Marin Sorescu.

În 1967, obţinuse un succes răsunător cu tangoul Să nu uităm trandafirii, devenit repede celebru, poate că la fel de cântat şi de iubit la noi ca Vous permettez, monsieur (1964), şi el tango, al lui Salvatore Adamo.

Un capitol aparte în creaţia lui Florin Bogardo sunt cântecele pe versuri de Mihai Eminescu, interpretate în duet de Stela Enache şi Florin Bogardo: Dacă iubești fără să speri (1969, aici în versiunea Mihaelei Mihai), Când amintirile, Dintre sute de catarge (1973), Ochiul tău (1974), La steaua (1978). Ele rămân fără îndoială printre cele mai frumoase tălmăciri muzicale ale versurilor eminesciene, prin ştiinţa compozitorului de a găsi cele mai potrivite ritmuri în orizontul stilistic pe care şi-l propune, prin cantabilitate, lucru nu întotdeauna la îndemână când e vorba de poeme atât de cunoscute şi a căror muzică interioară se lasă adesea cu greu tradusă într-o melodie de aşa-zisă muzică uşoară.

Dintre marile succese ale lui Florin Bogardo mai amintesc: Ani de liceu (1986, lansat în filmul Liceenii), pe versuri de Saşa Georgescu, fredonat mulţi ani de tineri şi nu numai, Iertarea (1970), Un fluture și-o pasăre (1972), cântecul de largă respiraţie Tu ești primăvara mea (1973), toate trei pe versuri de Ioana Diaconescu.

Deopotrivă interpret foarte apreciat, cu o voce caldă şi timbru inconfundabil, Florin Bogardo a compus şi muzică de film: Bunicul şi doi delincvenţi minori (1976); Ora zero (1979), regia: Nicolae Corjos; Bună seara, Irina! (1979), regia: Tudor Mărăscu; Alo, aterizează străbunica! (1981), regia: Nicolae Corjos; Pădurea nebună (1982), regia: Nicolae Corjos; Raliul (1984), regia: Mircea Drăgan; Declaraţie de dragoste (1983), regia: Nicolae Corjos; Liceenii (1986), regia: Nicolae Corjos.

Costin Tuchilă