Luptătorii din umbră ai Armatei României

luptatorii din umbra radu dobritoiu

În exclusivitate pentru Radio 3Net „Florian Pittiș”

armata romana afganistan liber sa spunI-am cunoscut prima dată în Afganistan, în vara anului 2002. Erau începuturile, primii paşi în formarea acestor structuri de elită ale Armatei României de astăzi: Brigada de Informaţii şi Brigada de forţe pentru operaţii speciale.

Astăzi voi fi din nou alături de ei, pe timp de pace, în Piaţa Constituţiei din Capitală. Unde militari din cele două structuri vor defila de Ziua Naţională, în blocul Forţelor Terestre şi eu, la fel ca în 2002, voi transmite pentru Radio România.

Nu este uşor să le câştigi prietenia acestor oameni. Pentru ei anonimatul reprezintă o condiţie esenţială şi, din acest motiv, apropierea de un jurnalist este aproape interzisă. Am trăit însă, alături de ei, am mers în misiuni cu ei, am împărţit aceleaşi condiţii dificile în Irak şi în Afganistan. Am fost singurul jurnalist care a reuşit să-i aducă în studio, la Radio România Actualităţi, pe comandanţii celor două brigăzi: generalul Lucian Foca şi generalul Adrian Ciolponea. Devin însă prea oficial şi intenţia acestui articol nu este asta…

Iată ce declara generalul Foca, la Euroatlantica, emisiune realizată de mine la Radio România Actualităţi:

„Domnule Dobriţoiu, nu vreau să vă fac un compliment, dar sunt aici alături de dumneavoastră pentru că şi dumneavoastră aţi fost alături de noi în primele misiuni pe care le-am executat în Afganistan, după aceea în Irak, alături de militarii din cadrul primului detaşament de informaţii militare înfiinţat în anul 2001, la Buzău, alături de Batalionul 26 Infanterie comandat la acea vreme de maiorul Ciucă Nicolae şi alături de dumneavoastră am trăit momente deosebite, dificile, evident, la început, dar ele ne-au marcat într-un fel existenţa şi sigur că au lăsat urme adânci şi prietenia care s-a stabilit atunci între noi, între dumneavoastră şi structurile româneşti militare de informaţii sau de infanterie nu pot fi şterse şi nu pot fi uitate uşor.”

Primele întâlniri cu forţele speciale nu au fost dintre cele mai prietenoase. În 2002, în Afganistan, Batalionul 26 Infanterie era însoţit de o celulă naţională de informaţii, formată din 3 ofiţeri, susţinută în teren de un pluton de forţe speciale. Doar după săptămâni în care am trăit alături de ei, în aceeaşi tabără, am aflat cu ce se ocupau. Şi asta pentru că eu luam la rând toate companiile pentru a face interviuri cu militarii. Şi într-o seară „am dat peste ei”. Am intrat în zona corturilor lor… Eu tot insistam cu interviurile. Ei mă luau peste picior. La plecare le-am zis că îi voi spune comandantului batalionului cum s-au purtat cu mine. I-a pufnit râsul. Comandantul, diplomat, mi-a spus să am mare răbdare cu ei. Atunci nu ştiam de ce. Aflam însă peste ceva vreme.

liber sa spun armata romana irak

A trecut însă ceva vreme şi abia în Irak, în 2003–2004, mă reîntâlneam cu militarii din Brigada de Informaţii. Structură din ce în ce mai complicată şi mai complexă, de această dată de sine stătătoare, în cadrul Diviziei multinaţionale comandate de Polonia, un detaşament special având comanda la Babil (la mică distanţă de antica cetate a Babilonului) şi cu trupele cartiruite la Al-Hillah. Un mecanism complex de culegere a informaţiilor „din spatele liniilor”, din spectrul radio dar şi cu ajutorul avioanelor de cercetare fără pilot de tip Shadow (drone de recunoaştere).

Am participat la o şedinţă de informare la comandamentul Diviziei de la Babil, unde am auzit doar cuvinte de laudă la adresa detaşamentului special românesc. Şeful de la S2, un american, a prezentat pe larg contribuţia românilor şi importanţa informaţiilor furnizate pentru succesul misiunilor coaliţiei, dar şi pentru salvarea unor vieţi de militari.

Practic, prin ascultare, scanarea şi intervenţia în spectrul radio (SigInt), detaşamentul aducea informaţii preţioase. Şi la asta, o contribuţie importantă o aveau – cum aveam să aflu mai târziu – cetăţenii români nativi arabi, înrolaţi în detaşamentul românesc. Pentru amuzamentul cititorului: pe toţi îi chema Vasilescu şi, deşi purtau uniforme, doar a militari nu arătau (bărbi, plete, adidaşi). Iar toţi luptătorii români din detaşamentul special purtau în piept nume de fotbalişti: Gâlcă, Iordănescu, Radu Doi ş.a.

O altă subunitate a detaşamentului culegea informaţii din surse umane. De la populaţia irakiană. Acţionând pe teren sau cooptând informatori irakieni de partea coaliţiei.

În fine, a treia componentă este cea care utiliza, la începutul misiunii, trei avioane de cercetare fără pilot de tip Shadow. Cu ajutorul cărora se obţineau imagini în timp real din teren, din zonele ce urmau să fie străbătute de patrule sau convoaie militare.

Sunt misiuni îndeplinite cu succes de militarii români în Irak, unităţi de elită considerate forţe din umbră: misiunile lor nu se fac publice, cu atât mai puţin identitatea luptătorilor. Tocmai de aceea numele lor afişate pe veston nu sunt cele reale…

Acesta era începutul unei structuri militare de elită ce a fost modernizată şi operaţionalizată de generalii Sergiu Medar şi Lucian Foca. În timp, aceste forţe s-au impus ca valoare în NATO dar şi ca importanţă în parteneriatul strategic cu Statele Unite. S-a conturat ulterior Centrul de Pregătire NATO de la Oradea – Humint (human intelligence – informaţii obţinute din teren de la surse umane).

În paralel cu structura de la Babil, în sud. La Nassiriyah s-a întărit o celulă naţională de informaţii, care avea să devină esenţială pentru protecţia militarilor din coaliţie ce acţionau în sudul Irakului.

imagine luptatori din umbra irak

Dacă Afganistanul, în 2002, a reprezentat perioada de liceu a „luptătorilor din umbră”, Irakul s-a dovedit a fi examenul de maturitate. Pentru ca, tot în Afganistan, să se impună structura complexă reprezentată de binomul de forţe pentru operaţii speciale şi specialiştii în culegerea de informaţii.

În Afganistan de ceva vreme „vulturii”, luptătorii din umbră care săptămânal ies în misiuni speciale. Cu operaţii specifice pentru eliminarea celulelor insurgente, a talibanlor şi luptătorilor din Al Qaeda. Sunt militarii din Brigada de la Târgu Mureş (cu trei batalioane de forţe speciale în compunere). Susţinuţi în teren de subunităţile Brigăzii de informaţii de la Buzău, ce culeg în Afganistan informaţii din Humint dar au în dotare şi aproximativ 10 avioane de cercetare fără pilot.

Despre „vulturi”, generalul Ciolponea îmi declara:

„În primul rând, plecând de la misiunile care sunt definite de NATO, pentru forţele speciale, şi anume acţiuni directe, cercetare specială, asistenţă militară şi contraterorism, aceste misiuni, dacă plecăm de la definirea acestor misiuni, înţelegem faptul că forţele speciale pot juca un rol extrem de important în toată gama de operaţii militare, dar ca şi în cazul ocupării Bagdadului, forţele speciale ştiu să eficientizeze şi să lucreze foarte bine cu acoperirea aeriană, mă refer la Close Air Support, sprijinul aerian care este foarte important într-o luptă modernă. De aceea, nu putem exclude importanţa celorlalte categorii, fiecare are de îndeplinit un rol. Forţele speciale sunt modulare, sunt de dimensiuni mici, aş putea spune, faţă de celelalte forţe convenţionale, dar au marea capacitate de a fi dislocate rapid, foarte flexibile, cu misiuni rapid, de planificat şi de îndeplinit şi prin asta se caracterizează: viteză şi eficienţă.”

„Consider că forţele speciale asigură segmentul pentru proiecţia forţei, în primul rând. Această caracteristică este foarte importantă pentru că o ţară care dispune de o forţă gata oricând să fie dislocată rapid într-un teatru de acţiune şi să aibă o pregătire particulară, echipamente speciale moderne şi misiuni cu caracter strategic, poate asigura îndeplinirea unor interese naţionale, în timp scurt şi cu eficienţă maximă – cam la asta se reduce utilizarea forţelor speciale: eficienţă maximă, pierderi minime sau cât mai apropiate de zero şi atingerea unor obiective strategice în timp cât mai scurt.”

luptatori forte speciale

Profilul luptătorilor din forţele speciale:

„Tenacitate, perseverenţă, rezistenţă, atât fizică, dar şi mentală. Însă policalificarea şi polispecializarea reprezintă trăsăturile definitorii. După atingerea standardelor la pregătire fizică, cunoaşterea unei limbi străine, urmează specializarea pe mai multe domenii. Luptătorul de operaţii speciale este un luptător complex. Pe lângă o pregătire fizică de excepţie, un nivel de inteligenţă ridicat, este nevoie ca potenţialul candidat la un post de luptător să fie perseverent şi animat de dorinţa de a-şi depăşi propriile limite. Trebuie să fie rezistent la stres şi să poată acţiona în medii ostile. Trebuie să devină un bun cunoscător al mediului socio-cultural în care acţionează. Totodată, luptătorul de operaţii speciale trebuie să fie disponibil pentru munca în echipă, el reprezintă doar o parte din angrenajul detaşamentului de operaţii speciale, de randamentul lui depind în mod vital rezultatele grupului din care face parte. Un detaşament de forţe speciale trebuie să fie în măsură să execute o mare gamă de misiuni, care cer specializarea oamenilor în domenii precum: comunicaţii, armament, operaţii-informaţii, asistenţă medicală. Toate acestea trebuie să depăşească nivelul standard, pe care îl găsim în unităţile convenţionale. Interacţiunea şi relaţionarea cu populaţia şi liderii locali, militarii din alte armate, constituie un alt element definitoriu pentru forţele speciale, considerate multiplicatori de forţă pentru celelalte armate.” 

radu dobritoiu

Ar fi multe de povestit despre luptătorii din umbră ai Armatei României. Multe nu se pot spune însă… pentru că ei trebuie să rămână în umbră. Nu uitaţi însă că astăzi, la Parada din Bucureşti, puteţi să vedeţi în cadrul defilării militari din cele două unităţi luptătoare de elită din Armata României.

Radu Dobrițoiu

Redactor Radio România Actualități

http://www.romania-actualitati.ro/fortele_speciale_ale_armatei_in_misiuni_internationale-51591 

http://www.romania-actualitati.ro/operatiiunile_armatei_romaniei_pentru_2010-10348

Fotografii: Radio România Actualități

Vezi și: „Poveste din Afganistan” de Ilie Pintea

Fiziologia gustului: Morcovul

fiziologia gustului morcovul de pusa roth

Vom începe povestea acestei legume, vechi de peste cinci mii de ani, cu două ghicitori, evident, spre amuzamentul cititorilor, fiindcă ghicitori mulţi n-au mai spus din copilărie, ca şi mine, de altfel. Este adevărat că pentru noi, adulţii, viaţa este un şir nesfârşit de ghicitori, iar pentru unele nu găsim, poate, răspunsul niciodată. Dar să lăsăm la o parte sentimentalismele şi să coborâm pe firul poveştii la ghicitorile copilăriei.

Prima ghicitoare:

„Şade moşul în cămară

Cu mustăţile afară.”

Ghici, ghicitoarea mea!

Cea de a doua:morcovul

„Roşu, lung şi mustăcios

Mai subţire ori mai gros,

Dulce, vitaminizat

Rege-i peste zarzavat.”

Ghici, ghicitoarea mea!

Evident, răspunsul e simplu. Vorbim despre morcov! Acum mai bine de 5000 mii de ani morcovii, una dintre cele mai cunoscute legume, se cultiva într-o regiune ce se întinde pe teritoriile actuale ale Afganistanului, Pakistanului şi Iranului. Pe timpul suveranului Merodach-Baladan, morcovul se cultiva în grădinile imperiale ale Babilonului, în special pentru frunze, flori sau seminţe, dar, doamnelor şi domnilor, morcovul nu avea culoarea portocalie de azi.

Galenus din Pergam

Galen

morcov movStudiind desenele din temple, unii egiptologi ar fi identificat morcovul ca o rădăcină de culoare violetă. În criptele faraonilor au fost descoperite papirusuri ce dezvăluie tratamente în care se folosesc morcovul, dar şi seminţele acestuia. Secole de-a rândul, această legumă ale cărei seminţe au ajuns în Africa, Asia, Arabia, datorită negustorilor, a fost semnalată ca având o mare varietate de culori, de la violet la alb, galben pal, roşu, verde şi negru. Grecii au cultivat morcovul cu 500 de ani înainte de Hristos şi îl utilizau ca plantă medicinală. Claudius Galenus din Pergam, Galen, sau Galenos (129–200 sau 216), ultimul mare medic al Antichității, considerat unul dintre fondatorii anatomiei și farmacologiei, afirma că morcovul sălbatic este nepotrivit pentru gătit. Morcovii erau bine cunoscuţi atât grecilor, cât şi romanilor. Romanii obişnuiau să mănânce morcovii cruzi, cu un sos asemănător vinegretei de astăzi, sau îi găteau într-un sos preparat din chimen, sare, vin fermentat şi ulei. Varietăţile mov, albă şi galbenă au fost aduse în sudul Europei în secolul al XIV-lea, urmate de morcovii negri, verzi şi roşii. În secolul al XVI-lea morcovul se găsea deja în trei varietăţi coloristice principale: galben, roşu şi auriu închis. În Anglia, în timpul reginei Elisabeta I (7 septembrie 1533–24 martie 1603), florile, frunzele şi rădăcinile erau utilizate pe post de decoraţii ale veşmintelor şi pălăriilor.

morcovi de diferite culori

În România se cultivă în toate regiunile, iar astăzi, din supă, ciorbă sau din alte preparate, nu poate lipsi portocaliul morcov. De aceea, la final, să ne reamintim o poezie frumoasă, intitulată Supa de zarzavat de Otilia Cazimir, o minunată poveste despre „egalitatea de şanse a legumelor” atunci când ajung împreună în oala de supă. Cu bine şimorcovul istoric cu bucurie!

„S-a dus gospodina să ia zarzavat

Şi vine acasă cu coşul încărcat:

Cu morcovi, cu varză, cartofi,

Pătrunjel, cu sfeclă, cu ceapă,

Că toate-s la fel!

 

Şi toate încep să se certe pe masă:

„Ba eu sunt mai dulce”, „ ba eu mai frumoasă”,

Dar morcovi, sau varză, cartofi,

Pătrunjel, ori sfeclă, ori ceapă,

Nu-s toate la fel?

 

Le ia gospodina pe rând să le spele,

Pe urmă le taie bucăţi, bucăţele,

Şi morcovi, şi varză, cartofi,

Pătrunjel, şi sfeclă, şi ceapă,

Pe toate la fel!

 

Pe oala în clocot, capacul tresaltămorcovi in supa

Şi fierb sărăcuţele, fierb laolaltă.

Şi morcovi, şi varză, cartofi,

Pătrunjel, şi sfeclă, şi ceapă,

Fierb toate la fel!

 

Acuma tac toate, ce vreţi să mai spună?

Că supa e gata şi-i straşnic de bună!

Şi morcovi, şi varză, cartofi,

Pătrunjel, şi sfeclă, şi ceapă,

Că toate-s la fel!”

Pușa Roth

Tudor Gheorghe, „Supa de zarzavat”

Vezi: arhiva rubricii „Fiziologia gustului” de Pușa Roth

Memo

Doamnelor şi domnilor, mă gândeam zilele acestea, când gerul a fost atotstăpânitor, ce ne-am fi făcut dacă nu s-ar fi inventat mănuşile? Cum am fi rezistat sau cum ar fi rezistat bietele noastre mâini la atâta ger? De-a lungul timpului am tot cumpărat mănuşi, dar iernile din ultimii ani m-au făcut să le abandonez pe cele foarte groase. Când au început zăpezile, am avut de înfruntat troienele din curte şi am început să caut mănuşile de blană, cele cu un deget, groase şi moi, pe care le aşezasem într-un colţ de sertar. Cu mâinile acoperite bine, am început lupta cu troienele, luptă pe care n-am terminat-o, pentru că e prea multă zăpadă pe metru pătrat. Ei, bine, abia atunci m-am gândit cum şi când au apărut mănuşile, acest obiect de vestimentaţie atât de necesar pe timp de frig, practic într-o grădină, mai ales de trandafiri, util în bucătărie, obiect de lux pentru un bal, o serată etc. Dar să pornim pe firul istoriei şi să lămurim această poveste.

În Odiseea, Homer ne spune că Laertes, tatăl lui Ulise, purta mănuşi în grădină, să nu se rănească în rugii de mure; o altă versiune susţine că acesta şi-ar fi tras, de fapt, mânecile hainelor pentru a-şi feri mâinile. Lăsând la o parte legendele, istoria scrisă a Antichităţii conţine referiri ocazionale la folosirea mănuşilor. Xenofon*) notează că obiceiul de a purta mănuşi nu era unul potrivit pentru bărbaţi. Pentru a demonstra cât de efeminaţi erau perșii (persanii), el relatează, cu dispreţ aproape, că aceştia nu se mulţumeau doar să-şi acopere capul şi picioarele pentru a se feri de frig în timpul iernii, ci foloseau şi mănuşi groase, ca să nu le îngheţe mâinile.

În lucrarea sa Historiai, Herodot**) spune că Leotychides, conducător al Spartei, a fost acuzat că a dat drept mită o mănuşă plină cu argint.

Pliniu cel Tânăr***) povesteşte că scribul unchiului său, Pliniu cel Bătrân, ar fi purtat aceste obiecte de îmbrăcăminte pentru a se feri de ger. În De re rustica, Varro, un alt scriitor din Antichitate, scrie că măslinele culese cu mâna sunt preferabile celor culese cu mănuşi, iar Athenaeus ne povesteşte despre un mâncău care venea cu mănuşi la festinele unde era invitat, pentru a putea pune mâna pe vasele cu mâncăruri fierbinţi, înfulecând astfel mai mult decât restul comesenilor săi.

Ei, acesta e doar începutul poveştii mănuşilor. Sigur, ele nu au suferit modificări substanţiale, nici nu era posibil, dar de-a lungul secolelor au avut importanţa lor atât ca obiect de vestimentaţie util, dar şi ca obiect de lux. Vom continua.

Pușa Roth

*) Xenofon (427 î. Hr.–355 î. Hr.), soldat, mercenar, elev și admirator al lui Socrate. Lucrările sale sunt o sursă importantă pentru studiul istoriei și al filozofiei greceşti. Xenofon este autorul lucrării Anabasis Kyrou, o poveste a unor mercenari greci care se luptă să ajungă de la porțile Babilonului la Marea Neagră. Printre scrierile lui se mai numără și Hellenica, o continuare a lucrării lui Tucidide despre istoria grecilor, Amintiri despre Socrate și Ciropedia, o nuvelă istorică despre Cyrus al II-lea cel Mare, fondatorul Imperiului Persan. Oeconomicus este un dialog despre agricultură și gospodărire, în care, pe lângă aceste subiecte, mai sunt tratate teme ca relațiile dintre bărbat și femeie, viața rurală.

**) Herodot din Halicarnas (484 î. Hr.–cca. 425 î. Hr.) este considerat părintele istoriei, prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în 9 cărți, Herodot își propune programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice. Trecând peste epoca mitică, Herodot urmărește ascensiunea puterii persane, prezentând totodată istoria popoarelor supuse de Ahemenizi: lidieni, babilonieni, egipteni, sciți, libieni și, în paralel, istoria principalelor cetăți grecești. Herodot descrie și obiceiurile și religia geților. Cucerirea orașului Sestos (478 î. Hr.) de către atenieni încheie opera lui Herodot.

***) Pliniu cel Tânăr (n. în 61 sau 63 d. Hr., Como, Italia), consul roman şi scriitor, a fost nepotul pe linie maternă al lui Pliniu cel Bătrân. A fost consul în anul 100 și proconsul în Pont și Bitinia în anii 112–113 d. Hr. A rămas consemnată peste veacuri prietenia lui cu Tacit, fiind și un apropiat al împăratului Traian.