BalKaniK! Festival 2014 la Grădina Uranus

balkanic afis

Cea de-a patra ediție BalKaniK! Festival are loc între 12 și 14 septembrie 2014, în Grădina Uranus (Str. Uranus 144), unul dintre spațiile magice ale Bucureștiului deschis publicului special pentru festival. Shantel & Bucovina Club Orkestar, Kiril Dzajkovski, Django Lassi, Čači Vorba, Mahala Rai Banda, Kottarashky &The Rain Dogs și alţi artişti invitaţi reprezintă doar unul dintre motivele de a merge la Balkanik! Festival 2014 în cele trei zile de festival. 

„Trupele de anul acesta vin din mai multe zone ale Europei, reinventează chiar cântece vechi româneşti, cum e cazul Čači Vorba, din Polonia, care vor concerta în premieră la noi, ori se inspiră foarte mult din cultura acestei regiuni, cum o face Shantel & Bucovina Club Orkestar”, a declarat Ligia Keşişian, director artistic Balkanik! Festival.

Balkanik! Festival este gazda primului bâlci urban din București desfășurat între 12 și 14 septembrie 2014, orele 12.00–23.00, în Grădina Uranus. Organizatorii au pregătit mâncăruri tradiționale românești și balcanice, o zonă specială unde se servește ceai sau cafea la nisip. De asemenea, la Târgul de meşteri şi handmade îi așteaptă podoabe și decorațiuni create de meșteșugari și artizani, iar copiii vor fi antrenați cu spectacole cu foc, circ și jonglerii.

Abonamentele pentru Balkanik! Festival costă 130 de lei şi pot fi cumpărate din reţeaua Eventim (magazinele Orange, Vodafone, Germanos, Domo şi reţeaua librăriilor Cărtureşti şi Humanitas şi de pe site-ul eventim.ro), online, de pe balkanikfestival.ro, şi în sistem print at home, de pe easytickets.ro. De asemenea, au fost puse în vânzare bilete pentru o singură zi, care pot fi achiziţionate la preţul de 65 de lei. Studenţii şi elevii până în 18 ani beneficiază de o reducere de 50%, pe baza carnetului de student/ elev, atât pentru abonamente, cât şi pentru biletele de o zi, iar accesul copiilor sub 7 ani este gratuit.

Un eveniment organizat de Asociația Culturală Metropolis, susținut de Metropolis Film, sponsorizat de Ciuc, Apa Nova, cu sprijinul Institutului Cultural Român, ARCUB, AFCN, Institutului Polonez, Primăriei Sectorului 5, Hotel Golden Tulip, Hotel Caro.

Din Bucureştiul de altădată: Palatul lui Caragea Vodă

fanarioti curtea lui caragea voda pusa roth

Spuneam, doamnelor şi domnilor, şi repet că să nu se uite că istoria unui oraş s-a scris, se scrie şi se va scrie şi prin operele literare ale unor scriitori, care surprind infefabilul locului, care redimensionează uneori aspecte pe lângă care noi, ceilalţi trecători, trecem în grabă. Personalitatea unui oraş capătă un plus de culoare, de tandreţe, de mister (de ce, nu !), sub condeiul celui care cunoaşte dimensiunea metaforei, rolul ei pentru mintea şi ochiul cititorului. Astăzi am ales un citat din romanul Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, apărut în anul 1863.

cassa bossel

Casa Bossel

Nicolae Filimon (6 septembrie 1819, București–19 martie 1865) l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, este autor de nuvele romantice și realist-satirice, dar și primul critic muzical român. A scris şi un jurnal de călătorii pe Dunăre și prin Occident, în Ungaria, Austria și Italia. Am ales un fragment în care autorul prezintă reşedinţa domnească din vremea lui Caragea Vodă, o clădire a cărei arhitectură era „vagă şi nedeterminată”, adică o adunătură de stiluri, o clădire lipsită de gust, populată de o lume pestriţă, un fel de bâlci fanariot. Romanul Ciocoii vechi şi noi este o frescă a societății românești de la începutul secolului al XIX-lea.

ciocoii vechi si noi nicolae filimon

„Pe spaţiul de pământ ce se cuprinde astăzi între casele lui Resch giuvaiergiul şi vechea sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea noua reşedinţă domnescă, ce înlocuise pe cea veche din Dealul Spirei, arsă la 1813. Poziţiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel era clădit palatul domnesc, compus dintr-un şir de case cu două rânduri, ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se termina dinaintea caselor generalului Herăscu, pe uliţa numită a Şcoalei. Arhitectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan şi mai neregulat. Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapeţate cu catifea roşie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi ciubucul, privind pe trecători. Pe partea dinspre Momolo era un şir de odăi în formă de chilii călugăreşti, în care şedeau idicliii, neferiiepoca fanariota şi iciolanii domneşti. Fundul curţii, sau partea despre Herăscu, era consacrat grajdurilor unde se ţineau armăsarii de Missir şi Arabia, cu care se servea domnitorul la solemnităţi şi în plimbările sale, iar în faţa Podului Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de una sută stânjeni, era un zid simplu, care închidea în întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa, şi o poartă mare numită Paşa Capusi, ce servea de intrare principală. Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curţii prezenta vederii o panoramă foarte curioasă şi variată: în mijloc stau înşirate caretele şi butcile boierilor; mai încolo, vizitiii lui vodă plimbau armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sârmă de aur; dinaintea unui rând de odăi numai cu un rând, tufecciii, arnăuţii şi satâraşii îşi curăţau armele, şuierând printre dinţi câte o arie albaneză. Înlăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învârtelile şi strâmbăturile pehlivanilor şi ale măscăricilor domneşti. Simigiii, cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţioară, împreună cu bragagiii şi salepgiii arnăuţi, făceau contrast cu alunarii şi cu vânzătorii de şerbet din Fanar, care purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vadă pe piepturile şi pe braţele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obişnuiau ienicerii. În fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii iasâc şi tura; alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiate. Aceşti tâlhari, în mare parte fanarioţi scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate, în curtea domnească, pe oamenii cei fără experienţă şi creduli. ”

Pușa Roth

„Ringhişpilul” de Puşa Roth şi Leonard Popovici

Sâmbătă 24 martie 2012, la ora 1.30, la Radio România Cultural, în seria „Mari spectacole, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită ascultați spectacolul Ringhişpilul de Puşa Roth şi Leonard Popovici. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Mitică Popescu, Dorina Lazăr, Valentin Teodosiu, Adriana Trandafir, Alexandru Bindea, Mihai Dinvale, Coca Bloos, Carmen Stimeriu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din 2002.

Ştiţi ce este ringhişpilul? Vă spun îndată.

Cuvânt cu rezonanţă germană, ringhişpil înseamnă în graiul ardelenesc carusel cu lanţuri, din acelea instalate în bâlciuri şi care fac deliciul „curajoşilor” . „Curajoşii” nu au dureri de cap, nici ameţeli, ei se pot învârti la infinit, inclusiv în lanţuri. Este posibil, uneori, ca personajul însărcinat cu bunul mers al învârtelii să mai uite să-l oprească, ori să se defecteze motorul, ori cine ştie de unde, din senin, să apară elementul neprevăzut… Prin urmare, ringhişpilul, care poate fi o metaforă a vieţii lipsite de orizont, are toate şansele de a conduce la un deznodământ tragicomic. Depinde câţi „curajoşi” se urcă în carusel, cât de bine se instalează ei în lanţuri, cât de norocoşi sunt şi de siguri că nu vor cădea pradă ameţelii, indispoziţiei, că nu vor medita amar la cruda soartă a mersului aerian în cerc, de unde până atunci erau atât de siguri de uriaşa plăcere de a se învârti… Dar câtă metaforă şi ce fel de metaforă se afla în comedia semnată de Puşa Roth şi Leonard Popovici?

Scrisă cu mână sigură, cu virtuozitate stilistică, piesa difuzată în premieră în 17 noiembrie 2002 porneşte de la un fapt real semnalat cândva, prin 1986, într-o comună din Ardeal, într-o primăvară cu alegeri de deputaţi pentru (vă mai amintiţi?) Marea Adunare Naţională.

E mult, e puţin de atunci? Am uitat, suntem pe cale de a uita sumbra rostogolire în cerc din epoca de „măreţe realizări” a Cârmaciului? Cronica vremurilor va estompa grotescul acelor ani, în care orice speranţă părea scufundată în întuneric, în întunericul trăit la propriu? Tăvălite în praful de sub „nevinovatul” ringhişpil, moravurile au murit odată cu regimul de „tristă amintire”?

Se spune, cu o vorba deja comună, ca realitatea întrece ficţiunea. Adică, inventivitatea, fantezia neagră a faptului real depăşesc de multe ori capacitatea noastră imaginativă. Dar în egală măsură este adevărat că ficţiunea este cea care dă coerenţă, certificând astfel întâmplări menite să rămână în categoria efemeră a faptului divers.

Construită ingenios, cu planuri care se succed rapid, într-o foarte bună dinamică radiofonică, Ringhişpilul este o dovadă expresivă a acestor vechi dar mereu actuale adevăruri. Un ziarist plin de responsabilităţi ideologice află că în comuna din Ardeal alegerile nu s-ar fi desfăşurat normal şi cu rezultatul triumfal raportat, acel procent (întotdeauna utopic, inclusiv în epoci totalitare) de aproape sută la sută. Vinovat fusese – cine altul? – diabolicul ringhişpil prin care circarul adusese oraşul, cu toate tentaţiile lui, la sat…

Dar nu e cazul să refac subiectul satirei puse în undă cu măiestrie de regizorul Leonard Popovici, cu o distribuţie remarcabilă. Satiră a minciunii, a contrafacerii, a vieţii compuse din clişee de carton, a impenetrabilităţii unui sistem social care nu permitea nici o abatere de la funesta normă, satiră ale cărei personaje groteşti conving prin construcţia tipologică fermă şi prin limbaj, Ringhişpilul este un spectacol de succes al Teatrului Naţional Radiofonic.

Ca întotdeauna în lunga istorie a comicului scenic, râsul are şi puteri vindecătoare.

Costin Tuchilă