Penultima zi a Festivalului Internațional „George Enescu”

festivalul george enescu editia 2015

Pe afișul penultimei zile a Festivalului Internațional „George Enescu”, sâmbătă, 19 septembrie 2015, la ora 11.00, la Sala Mică a Palatului concertează Cvartetul „Ad libitum” (Alexandru Tomescu, Șerban Mereuță, Bogdan Bisoc, Filip Papa), în seria „Enescu și contemporanii săi”. În program: Ravel – Cvartet, Bartók – Cvartetul nr. 6, op. Sz 114, BB 119, Elgar – Cvintetul cu pian în la minor, op. 84. Invitată: pianista Alexandra Dariescu.
Continuă lectura „Penultima zi a Festivalului Internațional „George Enescu””

Pianistul rus Boris Berezovsky va concerta în Festivalul „George Enescu”

pian boris berezovsky

Festivalul Internațional „George Enescu” îl aduce pe scena Sălii Mari a Palatului pe unul dintre cei mai apreciați pianiști ruși ai momentului, în egală măsură iubit și de publicul din România: Boris Berezovsky. Acesta va concerta alături de Orchestra Națională Rusă, sub bagheta dirijorului român Horia Andreescu, peste exact o lună, pe 26 septembrie.

Programul zilei de 26 septembrie 2013

Festivalul Internațional „George Enescu” oferă publicului bucuria de a-l asculta într-un concert extraordinar pe Boris Berezovsky, „cu siguranţă adevăratul succesor al marilor pianişti ruşi”, după cum îl caracterizează prestigioasa revistă „Gramophone”. Pianistul rus va cânta pe scena Sălii Palatului joi, 26 septembrie, de la ora 19.30, alături de Orchestra Națională Rusă, sub bagheta cunoscutului dirijor român Horia Andreescu. A intrat în tradiția Festivalului să reunească, pe aceeași scenă, mari nume ale muzicii străine și ale muzicii românești. În prima parte a serii este programat Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în Mi bemol major, S. 124 de Franz Liszt, avându-l ca solist pe Boris Berezovsky. A doua parte a programului marchează, de asemenea, un eveniment extraordinar: alături de Orchestra Națională Rusă, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, Corul Filarmonicii „George Enescu”, pregătit de Iosif Ion Prunner, va interpreta Simfonia nr. 2 de Gustav Mahler. Soliste vor fi celebra soprană Anita Hartig și mezzo-soprana Bernarda Fink.

Boris Berezovsky

Boris Berezovsky

Boris Berezovsky este unul dintre cei mai apreciați pianiști ai momentului. După debutul său, în anul 1988, pe scena prestigioasei Wigmore Hall, publicația „The Times” scria că are „o virtuozitate incredibilă și o forță formidabilă”. Doi ani mai târziu, în 1990, Boris Berezovsky era distins cu Medalia de Aur la una dintre cele mai prestigioase competiții din lume: Concursul Internaţional „Ceaikovski” din Moscova. Astăzi, Boris Berezovsky colaborează cu unele dintre cele mai importante orchestre din lume și a concertat pe mari scene: Théâtre des Champs-Elysees din Paris, Palatul de Arte Frumoase din Brussells, Konzerthaus din Viena, Megaron din Atena. În anul 2006, pianistul a fost desemnat Cel mai bun solist al anului în cadrul BBC Music Magazine Awards.

horia_andreescu

Horia Andreescu

Concertul susținut de Boris Berezovsky la București va avea loc cu casa închisă, însă sunt disponibile bilete pentru transmisiunea live în sala de cinema, la Grand Cinema Digiplex: http://www.grandcinemadigiplex.ro/ro/spectacole/evenimente-speciale/item/394-festivalul-si-concursul-international-george-enescu

În aceeași zi, de la ora 17.00, la Ateneul Român va avea loc un alt recital extraordinar. Evgeny Kissin, o legendă a pianului, „un geniu”, cum îl caracteriza dirijorul Herbert von Karajan, va concerta alături de violonista Silvia Marcovici și de violoncelistul Alexander Kniazev. În program: 4 impromptus: op. 142 nr. 1 în fa minor, op. 142 nr. 3 în Si bemol major, op. 90 nr. 3 în Sol bemol major, op. 90 nr. 4 în La bemol major și Trio nr. 1 în Si bemol Major op. 99 de Franz Schubert.

Recitalul va avea loc cu casa închisă.

De asemenea, de la ora 19.00, la Opera Română, publicul are șansa de a vedea montarea operei Oedipe de George Enescu, avându-l în rolul principal pe apreciatul bariton Ștefan Ignat. Regia este semnată de Anda Tăbăcaru-Hogea, iar coregrafia îi aparține lui Răzvan Mazilu. Dirijor: Adrian Morar.

Acesta este unul dintre puținele spectacole extraordinare din Festival pentru care încă se mai pot cumpăra bilete: http://www.eventim.ro/ro/bilete/festival-george-enescu-opera-si-balet-bucuresti-nationala-531483/performance.html

Festivalul Internațional „George Enescu” își propune de asemenea să ofere publicului din țară cât mai multe concerte. Astfel, de la ora 19.00, la Casa de Cultură a sindicatelor din Pitești va avea loc concertul Maxim Quartet (Horia Maxim – pian, Mihaela Anica – flaut, Fernando Mihalache – acordeon, Săndel Smărăndescu – contrabas). La Arad, violonistul Antal Zalai, laureat al Concursului Internaţional „G. Enescu” 2011 va concerta alături de Filarmonica de Stat, sub bagheta dirijorului Borjan Canev. Program Enescu – Bartók.

 liber sa spun radio 3 net parteneri media festival george enescu

Cvartete de coarde, concerte instrumentale și piese pentru orchestră

Al doilea program al Staatskapelle din Berlin, care îl are ca solist și dirijor pe Daniel Barenboim, va începe, ca și prcedentul, cu un concert pentru pian și orchestră de Mozart. Miercuri 14 septembrie, ora 19.00, la Sala Mare a Palatului vom asculta Concertul nr. 22 în Mi bemol major, KV 482 de Mozart iar în partea a doua, o lucrare simfonică din secolul al XIX-lea, Simfonia pentru „Divina Comedie” a lui Dante, S109 de Franz Liszt. Participă Corul de femei al Filarmonicii „George Enescu” din București (dirijor: Iosif Ion Prunner).

La ora 17.00, oaspeții Ateneului Român vor fi Orchestra Filarmonicii Naționale Ungare, dirijor Zoltan Kocsis și pianistul Boris Berezovski, care vor prezenta programul Enescu – Bartók interpretat la Cluj: Suita de dans, Sz. 77 și Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în Sol major, Sz. 95 de Béla Bartók (solist: Boris Berezovski), Simfonia nr. 2 în La major, op. 17 de George Enescu.

Programul zilei mai cuprinde primul concert din cadrul festivalului al Cvartetului „Fine Arts”, programat la Timișoara (Sala Filarmonicii), la ora 19.00: Cvartetul de coarde nr. 1 în Sol major, op. 77 de Joseph Haydn, Cvartetul nr. 1 în la minor, op. 41 de Robert Schumann, Cvintet în La Major pentru cvartet de coarde şi violoncel, op. 39 de Aleksandr Glazunov. Cu participarea violoncelistei Alexandra Guțu. Al doilea concert al cvartetului american va avea loc vineri 16 septembrie, la ora 17.00, la București (sala Ateneului).

Fine Arts Quartet este una dintre cele mai apreciate formații de gen din lume, cu o istorie de 65 de ani. Înființat la Chicago în 1946, activând, din 1963, pe lângă Universitatea din Milwaukee (Wisconsin), Cvartetul s-a situat mereu în elita muzicală, făcând numeroase turnee și înregistrări. Componența actuală a formației: violoniștii Ralph Evans și Efim Boico, care cântă împreună de 25 de ani, violistul Nicolò Eugelmi, care li s-a alăturat în 2009 și violoncelistul Eric Kin. În fiecare stagiune, Cvartetul „Fine Arts” concertează la New York, Londra, Paris, Berlin, Roma, Madrid, Moscova, Tokio, Beijing, Istanbul, Ierusalim, Mexico City Toronto.

Costin Tuchilă

 Programul transmisiilor radio în direct, 14 septembrie:

Radio Romania Muzical, Radio România Cultural

Calendar: George Enescu

Se împlinesc astăzi 130 de ani de la nașterea lui George Enescu (19 august 1881, Liveni, Botoșani–4 mai 1955, Paris). Trei dintre cele mai populare lucrări enesciene sunt creații de tinerețe. Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major, publicate cu număr de opus 11 (la editura pariziană Enoch, în 1909), au fost compuse în 1901, Suita nr. 1, în anul următor.

Pe 23 februarie/8 martie 1903, tânărul George Enescu prezenta în primă audiţie absolută la Bucureşti cele două Rapsodii române şi Suita pentru orchestră nr. 1 în Do major, op. 9 (publicată la Editura Enoh, 1909). Suita dedicată lui Saint-Saëns rămâne şi astăzi o partitură neobişnuită mai ales datorită primei ei părţi, celebrul Preludiu la unison. El este unic în literatura simfonică universală şi fascinant atât prin conţinutul exprimat, cât şi prin particularităţile tehnice. Suita nr. 1 în asamblul ei poate fi considerată o capodoperă, chiar dacă unii comentatori îi găsesc imperfecţiuni. Totuşi, absolut uluitoare este prima ei secţiune, care pune în umbră întrucâtva celelalte trei părţi. Valoarea ei de unicat este explicată de obicei prin procedeul folosit. Nimeni nu s-a mai încumetat să scrie o întreagă mişcare simfonică la unison. Există în istoria muzicii suficiente pasaje la unison (orchestrale, vocal-instrumentale), dar nu un număr atât de mare de măsuri în care instrumentele orchestrei să cânte împreună aceleaşi note. Şi nu o creaţie unitară, care să aibă individualitate tematică, expresivă, caracter de sinteză muzicală prin folosirea aceluiaşi procedeu: unisonul. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limbajul muzical, trebuie să spun că unisonul este considerat o consonanţă perfectă, care lasă sentimentul existenţei unui singur sunet, cu atât mai mult când instrumentele sunt apropiate din punct de vedere timbral. Unisonul creează efecte sonore deosebite, de la senzaţia de tensiune paroxistică, de maximă acumulare deci, până la cea de relaxare şi limpezime. Cum în artă nu există reţetă iar procedeele tehnice sunt teoretic sublime, esenţial râmânând modul personal de folosire a lor în practică, privit din alt unghi, s-ar putea obiecta că unisonul extins la dimensiuni ample este generator de monotonie. Că percepând un singur sunet, numai cu diferenţele timbrale, nici ele, în cazul ansamblului de coarde, foarte mari, urechea receptează un spaţiu sonor plat. Că astfel expresivitatea dispare. George Enescu învinge toate dificultăţile şi reticenţele.

Dar înainte de a încerca să parcurgem, atât cât este posibil în cuvinte, sensurile Preludiului la unison, să reţinem componenţa orchestrei, aşa cum este cerută de Enescu în partitură. Acest preludiu în Do major, în mişcare moderată şi măsură de 3/4, trebuie cântat de 20 de viori prime, 18 secunde, 14 viole, 12 violoncele, la care se adaugă timpanul acordat în sol. Un inventar aşadar numeros, 64 de instrumente cu coarde, contribuie la construirea unui lanţ melodic şi ritmic de 139 de măsuri. Ne putem întreba de ce compozitorul fixează riguros numărul instrumentelor şi de ce solicită un ansamblu atât de bogat. Este cumva tributar tendinţei muzicienilor moderni de a nu lăsa nimic la voia întâmplării, de a hotărî totul, de a cere interpreţilor să renunţe la orice posibilitate de interpretare subiectivă a semnelor grafice din partitură? Fixează, implicit, prin această hotărâre, şi dimensiunile ideale ale sălii în care trebuie să fie cântată muzica sa? Răspunsul este evident afirmativ, cunoscând faptul că partiturile enesciene abundă în notaţii amănunţite, care indică în mod expres anumite nuanţe, care îl călăuzesc pe interpret în aflarea adevărului cuprins în alfabetul răsfrânt pe portativ. Pe de altă parte, însăşi substanţa muzicii dictează aici numărul de componenţi ai orchestrei. Enescu era întru totul conştient de acest lucru. Cu instrumente mai puţine, nici unul dintre efectele prevăzute în Preludiu la unison nu poate avea sonoritatea corespunzătoare. Nici nuanţele dinamice, fortissimo, pianissimo, crescendo, descrescendo, nici elementele ritmice, nici accentele sau indicaţiile de frazare şi de atac al sunetelor. Impresia de bogăţie muzicală nu s-ar putea realiza aici altfel. De aceea orice altă interpretare, cu un număr mai mic de corzi (aşa cum se practică – aproximativ 50) este improprie. Aproape nimic nu va suna aşa cum a imaginat Enescu.

În comentariul rezervat Suitei nr. 1 în volumul Capodopere enesciene (1984), Pascal Bentoiu afirmă că Preludiul „este, în mod curios, construit aproape ideal pe proporţii fibonacciene. Prima secţiune are 50 de măsuri, următoarea 30, ambele conţin deci 80 dintr-un total de o sută treizeci şi ceva, căci ultimele câteva măsuri apar ca simplu ecou al vastei desfăşurări. Singurul accident timbral – pedala pe sol a timpanului – survine deci, practic vorbind, la locul secţiunii auree. Întâmplare?” – se întreabă muzicologul. Răspunsul este greu de dat. Această referinţă algebrică la şirul lui Fibonacci poate fi susţinută şi datorită impresiei de construcţie desăvârşită, urmând proporţiile ideale, a Preludiului la unison. Construcţie justificată şi prin centrii tonali folosiţi de Enescu, pornind de la un do ideal şi urmând ciclul cvintelor în primele 50 de măsuri, după cum demonstrează Pascal Bentoiu: do, sol, re, la (presupus), mi, si, fa diez, do diez, „pe care se şi încheie secţiunea.” (Am eliminat din textul lui Pascal Bentoiu menţionarea frazelor muzicale şi a măsurilor pentru uşurinţa lecturii). „Iată deci – continuă muzicologul  – parcurs ciclul quintelor într-o compoziţie anterioară cu o treime de secol celebrei prime părţi din Muzica pentru coarde, celestă şi percuţie de Bartok. Nu consider că meritul principal al lui Enescu ar fi în anticipări de felul acesta, ci într-o calitate cu totul aparte a substanţei propuse de el, substanţă ce poate să rezulte fie din date tehnice insolite, fie din puneri în pagină mai tradiţionale. A reduce istoria muzicii la cursa spre noutate îmi pare de multă vreme – şi acum mai mult decât oricând – una din marile erori ale gândului despre muzică, pentru a mă exprima blând. Deci: nu din parcurgerea ciclului quintelor ori din proporţionarea fibonacciană rezultă neapărat valoarea Preludiului. O sută de compozitori de mâna a doua pot imagina fiecare câte un preludiu, şi fibonaccian proporţionat şi parcurgând oricum orice ciclu intervalic, iar rezultatul să fie o sută de preludii plicticoase, inutile, ratate.”

Prin conţinutul său, prin suflul deloc patetic, încărcat de tonuri evocatoare dar şi de dramatism, prin sentimentul de spaţialitate proiectată într-un plan mental ideal, Preludiul la unison este o expresie edificatoare a etosului românesc. Aceasta pare să fie intenţia nemărturisită a unui compozitor de geniu, care, la 21 de ani, aşterne în partitură o muzică singulară şi până la un punct stranie. Nu un portret esenţializat al spiritului românesc se desprinde de aici, cât o dimensiune spirituală urmărită cu atâta concentrare a expresiei. Muzica pare a veni dintr-un strat arhaic, subconştient, rădăcinile folclorice sunt interpretate într-un spaţiu şi spirit ideale, cu o nuanţă de clasicitate. Fără nici un retorism, Preludiul la unison conţine sentimente şi idei istoricizate, evocate de la înălţimea unei priviri atotcuprinzătoare. Se întrevăd aici, în acest discurs melodic care nu are nevoie nici de armonie, nici de polifonie, puterea răbdătoare şi cumpăna vremurilor, jalea dar şi speranţa, sfâşierea lăuntrică şi dorinţa de libertate, credinţa şi mântuirea, sentimentul complex al dorului alături de stări contemplative, armonia unui peisaj matricial şi percepţia unui timp istoric care, ieşit din mit, împrumută dialectica eternităţii.

Din punctul de vedere al structurii melodice, Preludiul la unison este alcătuit din trei motive transformate treptat într-o mişcare când accelerată, când încetinită, declinând în final până la nuanţa piano-pianissimo. Primul motiv, de două măsuri, este adus în forte de viori şi viole, cu susţinerea notei lungi, un la descrescendo, de către violoncele. Acelaşi joc dinamic şi timbral este propriu şi celui de-al doilea motiv, încheiat pe nota mi. Al treilea, intonat dulce de viori şi viole, piano, este puţin mai mişcat decât primele două motive. Aceste trei celule melodice alternează şi se transformă, când mai animate, când uşor relaxate, cu indicaţii amănunţite de expresie şi accente sforzando, foarte potrivite instrumentelor cu coarde. După un scurt pasaj accelerat şi luminos, aproape vesel (compozitorul notează acest cuvânt în partitură), la sfârşitul primelor 80 de măsuri îşi face apariţia, surprinzător, timpanul, care va însoţi discursul corzilor cu un răscolitor tremolo pe nota sol, început în nuanţa mezzopiano. Acest tremolo se continuă, doar cu două pauze, timp de 55 de măsuri, ajungând la mijloc la un fortissimo care sună ca o ameninţare. Unitatea timbrală nu este spartă prin intervenţia instrumentului de percuţie şi totul se proiectează într-un spaţiu dramatic pe care suntem liberi să-l interpretăm. Treptat, muzica îşi regăseşte calmul şi finalul aparţine viorilor cu surdină, pentru ca bătăile de timpan în cea mai fină nuanţă să încheie Preludiul făcând trecerea la partea a doua suitei, Menuet lent.

Costin Tuchilă