Poezia salvează România!

slam poezie

Luni, 22 aprilie 2013, ora 17.00, La Librăria Bastilia din București vă invităm la Atelierul de Slam Poetry!

Încă o dată pe baricade, Alix Klein în duplex cu Chris Tănăsescu, cel mai bun poet slamist al României şi profesor universitar la Paris. Scrie poezie şi învaţă să o performezi… că doar știm deja: Poezia salvează România!

Înscrieri şi informaţii: 0726.626.216, slampoetrybucharest@gmail.com.

Sever Dron: Am ales să fiu „Nimeni”

Sever Dron

Grupul Editorial Trei și Libraria Bastilia vă invită la lansarea volumului Am ales să fiu „Nimeni”. Memoriile unui tenismen de Sever Dron, marți 23 aprilie 2013, ora 19.00, la Librăria Bastilia din București (P-ța Romană, nr. 5). Alături de autor se vor afla: Andreea Răducanu, campioana mondială și olimpică la gimnastică, Cristian Țopescu, comentator sportiv, Cristian Gațu, președintele Federației Române de Handbal, și Magdalena Mărculescu, director editorial.

Am-ales-sa-fiu-nimeni-sever dronSever Dron a fost component al „echipei de aur” a tenisului românesc, alături de Ilie Năstase, Ion Țiriac și Petre Mărmureanu, în perioada 1968–1972. A fost prezent în Challenge Round-ul Cupei Davis din 1969, pierdut la Cleveland contra echipei americane. În 1972 a cerut azil politic în Franța. A devenit un antrenor renumit în Hexagon, lucrând cu mari campioni precum Guillermo Vilas, Henri Leconte, Virginia Ruzici și Julie Halard. A inventat și omologat metoda de antrenament și formare în tenis care-i poartă numele, iar una dintre ideile de bază ale acesteia este „sendvisul pozitiv”, element preluat de mari antrenori din întreaga lume. În prezent, Sever Dron locuiește la Paris, București și Sao Paolo, este director tehnic al Federatiei Romane de Tenis și director de program în cadrul Academiei „Sever Dron-Tenis 2000” din București.

„Pe Ucu Dron îl știu de-o viață! Aveam 12 ani când am apărut la clubul Dinamo, iar Sever era deja campion la seniori. Noi, toți copiii, îl admiram și voiam să ajungem ca el. A fost un dârz coechipier în Cupa Davis alături de Ion Țiriac, Ilie Năstase și Petre Mărmureanu. Mai târziu ne-am reîntâlnit în Franța, iar soarta a hotărât să-mi fie antrenor o perioadă. S-a dovedit un coach dedicat și un excelent psiholog. Sever Dron este un mare povestitor, care deține arta de a transforma faptul semnificativ al vieții în epică fascinantă. Din toate aceste motive, memoriile sale reprezintă saga unui personaj care s-a luat la trântă cu viața și a câștigat.” – Virginia Ruzici, campioana de simplu la Roland Garros.

serviciu tenis

„L-am cunoscut pe Sever Dron când eram junior și mă găseam în competiție cu puștii antrenați de el. Orice aș face, nu mi-l pot imagina altfel decât pe un teren de tenis. Mi-l amintesc mai întâi ca jucător, unul foarte tehnic, apoi ca antrenor, mai ales lângă Henri Leconte sau Julie Halard, luând note, dând sfaturi, permanent cu un surâs atrăgător și plin de optimism. Sever este un om care s-a născut pentru tenis și care trăiește pentru acest sport.” – Guy Forget, fost numar patru mondial

„Cu Mărmureanu și cu Dron am lucrat sute de ore, mai ales în preajma meciurilor. Și e tare chinuitor pentru un sparring-partner să servească de o sută de ori într-un singur colț, pentru a lucra returul în forță al lui Nastase sau Țiriac. Și e la fel de chinuitor să execuți o suta de cross-uri sau o sută de long-line-uri, pentru a provoca un atac neașteptat sau un stop eficace. Dron și Marmureanu au fost întotdeauna coechipieri devotați și nu rezerve care privesc meciul din tribună.” – Ion Țiriac, de trei ori finalist în Cupa Davis.

tenis

„[…] La vestiar, mă duc la un moment dat către baie. În lumina difuză îl zăresc pe Rosewall în fața unei oglinzi exersând în orb reverul. Dupa partida câștigată rapid în fața lui Istvan Gulyas, australianul, aidoma unui boxer care luptă cu umbra, își perfecționa o lovitură despre care toată lumea spunea că este desăvârșită. Și într-adevar, backhand-ul sau punea de 50 de ori din 50 mingea pe tușă. Totuși, chiar și în aceste condiții, Ken își slefuia la infinit reverul, la oglindă. Atunci am înțeles prima oară de ce un profesionist este un… profesionist – adică o formă de existență a perfecțiunii. […] Pentru a fi un pedagog bun, am simțit nevoia unei metode. La începuturile profesiunii mele ca antrenor, am funcționat în virtutea intuiției și a instinctului, peste care am adăugat imens din experiența mea de tenismen profesionist și puțin din ceea ce știam de la antrenorii mei din România, dar și de la marele Harry Hopman. Mister Harry, primul meu profesor la care am decelat genialitatea în stare pură, a devenit celebru în calitate de coach câștigand nu mai puțin de 16 Salatiere de Argint cu echipa cangurilor între 1950–1967…” – Sever Dron.

Unicul şi singurul meu regret

unicul si singurul meu regret afis

Vineri, 15 martie 2013, ora 18.30, la Librăria Bastilia din București (Piaţa Romană nr. 5) va avea loc lansarea romanului Unicul şi singurul meu regret, ediţie bilingvă (română-franceză) de Ilinca Maria Patricia Sandu.

Vor lua cuvântul: Ioan Stanomir, Şerban Filip Cioculescu, Nicolae Macovei.

„Cervantes”, revistă internaţională de cultură, nr. 6

revista cervantes nr 6 ianuarie 2012revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut numărul 6, ianuarie 2013, al revistei internaţionale de cultură „Cervantes”. Cu un sumar foarte bogat și divers, revista editată la Târgoviște îl are ca fondator pe George Terziu. Redactor șef: Petruța Șerban.

Numărul 6 al revistei se deschide cu un Cuvânt al editorului, George Terziu, care face o incursiune în 2012 pentru a rememora câteva dintre manifestările anului pe care l-am depăşit de curând, adăugând că „am trecut şi în 2013, iată a venit sfârşitul şi l-am trecut cu bine, ne-am îndrăgostit de noi înşine mai vârtos şi ne-am dezamăgit. Ca de obicei. Literatura contrastelor”. Domnia sa face câteva precizări dar şi previziuni pentru noul an, concluzionând: „Toate aceste lucruri arată că lumea în care trăim este dinamică”, întărind această afirmaţie cu un citat din Vechiul Testament, Eclesiasul lui Solomon, Cap. 1, verset 8-9: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată framântare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face. Nu este nimic nou sub soare.”

Editorialul semnat de Ionel Bota are ca temă poezia cuprinsă în cartea vieţii, cu titlul: Despre cât de frumos se poate trăi poezia…

„…Cu poezia străbaţi cartea tragică a vieţii. Fiecare o avem, o purtăm, o extragem din devălmăşia agresiunilor existenţialului, psalmodiem marea traversare dar suntem consecvenţi ignari şi uităm să ştim că grotescul distruge normele, că grobianul deformează conştiinţe, că imoralitatea, livrată în nuanţe pretins lirice şi în stufozităţi de limbaj aproape paranoic, extirpă maliţiosul din noi şi ne obligă la altfel de idealizări. Visăm occidentalizarea propriei ipostaze, comiţând poezele din dorinţa epatării celor de acasă, mai ales feminine cu lipsuri la cerebel, în perioada în care der libidinose mann e peste tot, în politică, în patronat, în sistemul hemoragiei de diplome şi titluri ştiinţifice din învăţământ, în sistemul angajărilor la locul de muncă. Suntem patrioţi din dorinţa de a nu pierde onorurile locale, descifrând defulări acolo unde ar trebui să fim mai vigilenţi cu noi înşine. Dar nu vrem să separăm corect, realităţile: viaţa e viaţă iar creaţia literară pretinde, nu doar presupune, talent, pricepere, devotament.”

florian doru crihanaArtistul plastic Florian Doru Crihană este ales de revista „Cervantes” Personalitatea lunii. Detalii despre activitatea acestui mare artist român, în interviul realizat de George Terziu, dar şi în cronica semnată de Ionel Bota intitulată Don Quijote, Florian Doru Crihană și restaurarea nostalgiei. Alte argumente ale conștiinţei identitare în grafica românească de azi: „Iată-l, deci, pe prietenul nostru Don Quijote plutind augural, ca un duh inconformist, prin imperiul graficii inconfundabilului Florian Doru Crihană. Un Don Quijote pieziș, ca un fenomen, un personaj haosmotic, haosul de pe mirabilul Pământ având în terra di Romania modelul, deja, didactic. O grafică excelentă executând toate excentricităţile farsorilor interpreţi (eseiști sau alţi… iști!) și reabilitând, în fapt, patetismele personajului ne propune, așadar, Florian Doru Crihană.

Fiindcă Don Quijote ne iubește mereu, ne atrage mereu atenţia, oriunde ne-am afla, să nu blufăm în inutil, să stăm carevasăzică în miezul proiecţiei nu în marginea ei. Grafica lui Crihană ajută la astfel de depășire a handicapului fantastic, Don Quijote coboară deodată în stradă apoi intră pentru o cafea într-un bar anost, cere o ţigaretă și se miră de ce i se oferă una cu sfială (da, era în România contrabandei la toate straturile atmosferei sociale, y compris binecuvântata și aducătoare de avantaje, politică) dar, mai ales, întreabă unde e Galatz-ul utopiilor noastre și unde e cetăţeanul Crihană care, singur, îi poate garanta romantitatea sa ca personaj al culturii universale în est, în estul radiant al continentului hârșit de atâta istorie confuză. Crihană este acela care ni-l propune, direct, pe eroul lui de Saavedra, în ipostaza deloc comediografică și foarte gravă, ni-l aduce în certitudinile privilegiului nostru de a mai păstra, măcar un astfel de refugiu, în calea aventurilor unei civilizaţii ale cărei mărinimie și binefacere nu le mai înţelege nimeni. Grafica lui Florian Doru Crihană înţelege pentru noi că încă suntem parte din cultura Europei, că la Galaţi visezi mai bine, mai profund, pe malul danubian decât pe malurile Senei ponosite.”

florian doru crihana don quijote

Florian Doru Crihană, Don Quijote

La secţiunea Poezie a revistei internaţionale de cultură „Cervantes” sunt prezentaţi poeţii:

• Bogdan Baghiu (n. 1974), filosof și poet ieșean. A obţinut titlul de doctor în filosofie în anul 2005, cu o teză referitoare la conceptul de Logos în filosofia stoicilor și în gândirea patristică răsăriteană. Lucrarea a apărut în anul 2006 la prestigoasa editură știinţifică Lumen, având titlul Scurtă Istorie a Logosului. În perioada iunie 2010–martie 2011, Bogdan Baghiu a fost bursier postdoctoral al Academiei Române, în cadrul proiectului POSDRU „Societatea Bazată pe cunoaștere – cercetări, dezbateri, perspective”. Ca poet, el a publicat două volume de versuri: Evanghelia după OM (2000) şi Pe țărmul nebuniei tale (2003). Acest volum de versuri a fost premiat cu marele premiul la festivalul naţional de artă „Constantin Dracsin” de la Botoșani, în 2003. În perioada octombrie 2007–ianuarie 2008, Bogdan Baghiu a fost editorialist al cotidianului „Evenimentul zilei”, pe regiunea Moldova. Pe Bogdan Baghiu îl putem regăsi şi în Dicţionarul scriitorilor ieşeni contemporani.

Poemele mistice ale reîntoarcerii

După ce-ţi voi reînvăţa cuvintele să stea în lumină,

Voi tăia Marele Verb ca pe o pâine mare

abia scoasă din cuptorul alchimic şi îţi voi zice:

această mână ce a tăiat Verbul, vrea să-ţi atingă

gemetele plăcerii pentru a-şi readuce aminte

de felul în care tăcerea înfloritului de copaci

îmi sparge timpanele inimii.

Popa-Vasile-Centrul-vechi-al-Targovistei

Vasile Popa, Centrul vechi al Târgoviștei

• Petru Solonaru, n. comuna Iohanisfeld –Timiş, 20 iunie 1950. Facultatea de Economie Politică, ASE, 1973.Poet, Apicultor. Fost Economist. Activitatea literară: Debut cu poesie (da! Poesie) în ,,Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, iunie 1984. Volume publicate: ÎN, poesie, Bucureşti, Ed. Semne, 2008; OR, poesie, Bucureşti, Ed. Semne, 2009; Tetraion, poesie, Constanţa, Ed. Nelinişti metafizice, 2010. Este cuprins în Antologia sonetului românesc, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2007, 2009, îngrijită de Radu Cârneci. Este inclus în volumul de istorie şi critică literară ,,Poeţi români” de Aureliu Goci. Premiul ,,Paracelsius” al revistei Contact – Internaţional pe 2011.

Taci!…

Naşterile’ în hume a deşert apar.

Şi’ înţeleptul moare ca cel tâmp, zadar…

Cu durere-i plină cana vieţii… Smalţ

de iluzii poartă întrupatu-i var…

Bocetul îşi are’ în veselii izvor…

Toate-s vremii strâmte, deşi mari se vor,

necăzând adaos şi nimic scăzut.

Ce-a fost, este, fi-va… prag fără zăvor.

Funia speranţei sub nevoi s-a frânt

plină de obidă, goană după vânt…

N-o îndreaptă nime când aproape, sus

umblă pe sub soare ignic legământ.

De folos cuvântul sta-va să-l desfaci,

însă doar misteru-i cel mai bun tălmaci.

Nu deschide gura, stăruie’ în adânc…

Temerii de Unul dă urmare: – Taci!…

stefan-popescu-peisaj-de-iarna

Ștefan Popescu, Peisaj de iarnă

• Boris Marian

Acele cuvinte

Când am rostit prima oară

Acele cuvinte,

Am simțit că mă-ntorc

Din părinte-n părinte,

Se făcea că urcam

Sfântul Munte Sion,

Pașii mei străbăteau Valea Kidron,

Ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor,

Eram la izvorul fluviilor, mărilor.

arcimboldo biblotecarul

Giuseppe Arcimboldo, Biblotecarul

• Camelia Iuliana Radu

Paznicul bibliotecii

                           se dedică zilei de 21 martie, Ziua Mondială a Poeziei

Priveam strada îngustă a unui burg necunoscut

de pe un acoperiş. Sub un cer de pâslă,

femei cu rochii lungi, sofisticate, intrau şi ieşeau

din prăvălii, la braţul bărbaţilor eleganţi.

De parcă ar fi fost firesc să zbor,

planam în jurul lor, cercetându-i.

Mirosea a lemn, a porţelan și alamă şlefuită,

a haine din lână şi mătase.

Din coșuri împletite, doldora de fructe,

zaharicale colorate, batoane de ciocolată şi saci

cu piper

se ridicau mireasme de cireșe proaspete,

vinuri licoroase, amestecate,

iz de parfum franţuzesc.

Un bărbat a ridicat privirea

și mi-a facut cu ochiul râzând.

A continuat să meargă la braţul femeii, povestind.

Va să zică m-a văzut!

Îi spionam de pe acoperișul unde mă refugiasem

speriată

inima îmi bătea ca o portocală rostogolită

în cala vaporului, sângerând întunericul.

Nu știam ce caut acolo,

cine erau oamenii aceia ciudaţi, ce nume avea

burgul.

Dacă m-a văzut,

bărbatul nu aparţine acelui timp, mi-am zis încercând

să ghicesc identitatea întâmplării.

Nările mele erau naucite de mirosuri noi, din

trecut:

hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească,

cerneală, mătase, levanţică, vin demisec, ceai

chinezesc,

măsline, curmale, smochine,

anason.

Ulei de păr, săpun de iasomie,

brioşe, lemn de

nuc,

piele de căprioară, gudron,

ceară, untură de balenă,

lămâi. Piatră, mahon, dantelă, verde de China,

cobalt, acaju.

Dimineaţă aveam în minte doar imagini cu

frunze căzând şi întrebări, de aceea te-am chemat.

Îmi spui că după orice plecare, urci la alt nivel şi

tarele vechi nu trec uşor. Chiar şi aleşii pot trişa,

vechile năravuri nu se vindecă nici într-o mie de

vieţi,

le porţi cu tine, până în ziua în care

lucrurile simple se vor întoarce.

Nu vei muri furând o pâine din cuptor,

dar flacăra va arde mereu,

vei rămâne fără mâinile mincinoase,

iar când vei privi drumul, fugind,

orizontul iţi va usca ochii,

tot ce ai urgisit prin minciună, va pleca de la

tine,

se va întoarce în miezul lucrurilor,

pentru că nu le-ai avut nicicând,

dar până atunci, faci ce vrei, aşa cum vrei,

o mie de vieţi şi mai multe, până ce-ţi vor cădea

toate

şi vei rămâne gol,

fără de cel ce nu eşti.

Furia mea a crescut: dar nu înţelegi? Nu înţelegi,

femeia iubea o fantomă, un hoţ de timp,

un colecţionar de savoare, un plagiator!

Nu contează, mi-ai spus, femeia iubea…

Hai, ridică-te

french cancan tour eiffel florian doru crihana

Florian Doru Crihană, French cancan, Tour Eiffel

• Ion Cristea

Pastel incert

Vino, te-aștept în bizare palate

Din lumi neștiute, cu nume ciudate.

Tronuri de aur te-așteptă, stăpână

Peste imperii, sub claruri de lună.

Vino, te-aștept pe o tainică mare

Printre furtuni luminate de soare

Vom naviga spre visate limanuri

Perle îţi voi dărui, și mărgeanuri.

Vino, te-aștept pe o bancă-n grădină

Sub un felinar cu lumină puţină

Singuri vom fi într-o lume pustie

Îmbrăţișaţi, nimeni să nu ne ştie…

• Alexandru Cazacu

Semne pentru Iulia

1. Vom fi declaraţi Iulia, ca ultima soluţie

a unui interval de Septembrie

providenţiali şi confuzi

atunci când dezamăgirea atinge cota de avarie

iar curajul de a te înfrunta pe tine însuţi

pare un numar de acrobaţie

supravieţuind tehnologiilor cu valoare adaugată

şi unui mountain-rousse sentimental

când seara devine albă ca o iniţiere

într-un ordin secret şi meridional

unde nu plec să te caut

ci vin să te găsesc

undeva în geometria variabilă

a zilei de mâine

jumătate veselă, jumătate tristă

pentru trupurile noastre

ca două lame de cuţit

ca două mecanisme de măsurat

saltul unei feline gata să prindă prada

căreia îi împrumută ochii

venetia florian doru crihana

Florian Doru Crihană, Veneția

• Gabriel Enache (n. 1973, Târgovişte) este licenţiat al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti. Master antropologie CESI (Centrul de Excelenţă pentru Studiul Imaginarului), Universitatea București. A publicat în mai multe ziare şi reviste din ţară și in publicaţia de studii antropologice „Salt“ din SUA. A lucrat ca jurnalist cultural (Radio România Cultural, Mediafax), ziarist („Dâmboviţa”, „Obiectiv dâmboviţean”, Radio Uniplus, „Independentul”). A publicat poezie, proză, eseu în „Climate literare”, „Singur”, „Litere”, „Biblioteca”, „Martor”, RIS (Revista de Istorie Socială) etc. Premiat de revista „22” (2002) pentru eseu politic. A editat singur sau în colaborare două reviste manuscris (Logos, S(b)rot). A participat la expoziţii de artă: Icoana –discurs poetic şi poveste, împreună cu Adrian Pancu, 10 Ani de MTR (Muzeul Ţăranului Român), cu Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă, Lila Passima, Irina Nicolau etc., prezent în proiectul colectiv De la comunism la coca-cola, împreună cu colegi şi colaboratori de la MTR. A colaborat la executarea decorului operei Oedipe de George Enescu, regia Andrei Şerban, Opera Naţională Bucureşti. Membru în cenaclul „Litere“ din cadrul Facultăţii de Litere din Univ. Bucureşti, condus de Mircea Cărtărescu. Curs de creative wryting, Institutul PRO, Bucureşti.

Vis levantin

Petruței Șerban

era în amurg

un amurg colorat ca cenușa sub foc

un zeu privea obosit în oglindă

cenușa desigur durea…

fărâmițat chipul curgea peste lucruri

și mii de ceasuri moi se scurgeau pe pereți

iar timpul desigur ardea…

caderea bastiliei florian doru crihana

Florian Doru Crihană, Căderea Bastiliei

La capitolul Proză sunt semnalate: romanul în curs de apariţie Aspecte inedite din viața lui, ce poartă semnătura scriitorului Dan Iancu; Louise Dăncescu, Poveşti patetice, Ştefan Doru Dăncuş, Te iubesc, puşcăria mea!

Gabriel Enache semnează cronica Poezia ca… joc secund, la volumul Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate de Sebastian Drăgan (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012): „Odată cu lansarea acestei cărți, Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate, poetul ni se relevă ca un stăpân deplin al măiestriei poetice prezente. Spun asta pentru că odată cu această carte (ne)bună, poezia lui Sebastian Drăgan începe să își trăiască cu adevărat modernitatea fără compromisuri, să își arate calitatea detaliului și, de asemenea, obsesia de a-și controla până la capăt trăirile poetice mai mult sau mai puțin er(e,o)tice! Surprinde în Evanghelia… lui Sebastian Drăgan universul poetic și scriitura extrem de personalizate; ne propune, în aparență, un decadentism luminat (dacă îl pot numi așa), o lume a neliniștii iubirii/ îndrăgostirii și a insomniei existenței, existență în care singurele speranțe rămîn dragostea, scrisul și… descrisul transfigurat în poezie. «…Doar inima, doar inima-mi simțeam dogorând/ precum soarele…».

În paginile revistei, la rubrica Cronică literară, mai citim:

• Constantin P. Popescu despre Gânduri ciobite, autori: Hedir Al-Chalabi și Petru Don (Editura Mirador, 2012): „…Cei doi autori, Hedir Al-Chalabi și Petre Don, oferă un dar (Don) potrivit unei lecturi pe o scenă, în lumina unor reflectoare simple, reliefând numai ochii celor doi protagoniști. Și spectatorul să primească aceste cioburi de gânduri pentru a le întregi, pentru a se bucura și pentru a deveni mai bun. Citez: «Întinde-mi piciorul pe-o scândură de lemn și unge-mă cu șoapte, proptește-mi cotul de umărul tău uscățiv să nu mai stau cu gâtul aplecat. Simți agonia? Spinii ne-astupă treptat toți porii, respirăm arșiță, cuburile de gheață se topesc… expir cenușă.» (pag. 28). Din poezia veche a lumii se desprind frânturi singular trăite de cei doi, dar împreunându-se armonic, asemenea frunzelor aceluiași copac al toamnei tăcute pe cărări…”

constantin tanislav pescari

Constantin Tanislav, Pescari

• Grigore Timoceanu: Culorile fonetice ale Cameliei Iuliana Radu: „Apărută în cadrul proiectului „Întoarcerea poetului risipitor” al Editurii Singur, cartea Tangerine tango, scrisă de Camelia Iuliana Radu pare o dezlănţuire de curcubeie. Împărţite în cinci secţiuni, poemele sale emană o transpunere fonetică a culorilor. De fapt, culorile sunt prezente în tot volumul, fiind asociate cu stări de spirit ca în Lamentaţia: «[…] Durerea mea este vânăt-albastră / o lovitură în carnea prezentului,/ un cearcăn sub ochiul obosit.». La fel se termină şi poemul Visul: «[…] Te-ai apropiat de mine, ai desfăcut sacoşa, / ai pus mandarine pe masă, alune, şalul oranj, / cutia cu pantofii roşii, un medalion de coral / şi ai aprins focul.” Dacă în aceste exemple descifrăm o atmosferă mai domestică, să spunem aşa, mai personală, mai propice unor intimităţi colaterale care generează starea de creaţie, în alte poeme observăm aplicarea culorilor pe simboluri cum ar fi Luna (poemul Povestiri despre Lună, când nu este acasă), apa (poemul Insight), umbra (poemul Fereastra) sau focul (poemul Culori pentru pasărea timpului)…”

„Ghemele târziului” – o carte de poezie adevărată: „Una din surprizele editoriale din anul 2011 (din păcate, prea puțin mediatizată) este, cu siguranță, volumul de versuri Ghemele târziului al Mirelei Ispășoiu (Editura Eubeea). Consecință firească a unor puternice decantări sufletești, poezia acestei autoare se impune în primul rând prin excelenta capacitate concizie, de restrângere a sensurilor în formule cât mai reduse; apropiate cumva de haiku dar completate de o seducătoare alunecare în tematici care necesită o altă abordare a cuvintelor. Poemele adunate în această carte de Mirela Ispășoiu se constituie într-un fel de incantație magică, menită să alunge impresiile fugitive ale cititorului…”

• Lucian Gruia: Ion Spânu – O interpretare de referinţă a dramei Meșterul Manole de Lucian Blaga: „Cartea lui Ion Spânu, Meșterul fiinţei. Prolegomene la o nouă interpretare a dramei Meșterul Manole de Lucian Blaga (Ed. Dionysos, 2012) anunţă o viitoare carte de referinţă asupra piesei de teatru omonime. Cercetarea porneşte de la locuirea heideggeriană, dezvoltă prin similitudini semantice scenariile iniţierii din doctrinele indiene, mitiogice greceşti şi creştine; urmăreşte treptele gnoseologice spre cunoaşterea absolutului; precum şi etapele realizării creaţiei artistice, ajungând la desăvârșirea prin jertfă, sacrificiu și suferinţă. Autorul deplânge faptul că Heidegger, în teoria locuirii, nu s-a oprit și asupra spaţiului sacru pe care îl reprezintă biserica. Casa oferă omului locuire, găzduire dar tetrada: pământ – cer – divini – muritori, rămâne neîmplinită. Filosoful german interpretează şi mănăstirea doar ca un campus de chilii care oferă găzduire și ocrotire. Dar biserica, în care se petrec ritualurile religioase și rugăciunile, aflată în centrul complexului monahal, reprezintă altceva. Pentru Ioan Spânu mănăstirea simbolizează centrul lumii iar biserica axa acesteia, prin care se realizează comunicarea pământ – cer şi astfel tetrada se împlineşte. În problema destinaţiei construcţiei, constă diferenţa dintre Legenda Mănăstirii Argeșului (mănăstire) și drama Meșterului Manole (biserică)…”

adorno

Theodor Adorno

• Boris Marian: Adorno și morala noastră: „În anul 1999 apărea la Editura Univers, în traducerea unui ilustru germanist, Andrei Corbea-Hoişie, o carte aforistică a lui Theodor Adorno, Minima Moralia. Autorul este unul dintre străluciţii filosofi ai secolului XX, s-a născut în 1903 la Frankfurt, tatăl său fiind evreu, iar mama corsicană, de unde și numele preluat de fiu. În acte el era trecut Theodor Ludwig Wiesegrund. Pasionat deopotrivă de filosofie și muzică (a fost și compozitor de talent, interpret de jazz, pe care l-a studiat cu Bernhard Sekles), el a obţinut titlul de doctor în filosofie, în anul 1924, cu o teză despre Kierkegaard, un mare gânditor, filosof, moralist al secolului XIX. Între anii 1925–1928 a studiat cu Alban Berg, compoziţia, la Viena. Reia studiul filosofiei în 1928, la Institutul de Studii Sociale din Frankfurt cu marxistul Felix Weil (n.n., a nu se identifica marxismul originar cu ideologia partidelor comuniste din acea vreme). În 1931 se înfiinţează Școala de la Frankfurt, un cerc de studii filosofice, din care făceau parte, pe lângă Adorno, Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse (marxist până la finele vieţii), Erich Fromm…”

• Geo Călugăru: Fantastica aventură a descoperirii sinelui: „Realizată profesional la nivel de performanţă, inginer electronist, cercetător știinţific, la Institutul pentru Cercetări şi Proiectări Automatizări din Bucureşti, posesoarea unui brevet de invenţie, intitulat „Metodă şi aparat pentru măsurarea parametrilor motoarelor termice cu piston”, autoare a numeroase articole știinţifice în revista de specialitate „Construcţia de mașini”, participantă cu comunicări la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, cu alte cuvinte, un nume recunoscut în aria de preocupări profesionale, doamna Florica Gh. Ceapoiu ar fi avut destule motive să fie mulţumită de sine însăși. Aceasta, dacă toate bucuriile, tristeţile, durerile, extazul, iubirea aproapelui, ca parte a dumnezeirii din sine, locul natal ca parte a întregului cu numele ţară, tot ce ţine de om, a avea în sine seva și lumina cuvântului care zidește, nu s-ar fi acumulat și sedimentat în adâncul fântânii sufletului său, ca la un moment dat, asemeni lavei unui vulcan, mult timp aflat în adormire, să se trezească deodată și să ne arate ce este aceea o forţă a naturii dezlănţuite, Florica Gh. Ceapoiu n-ar fi fost poeta de astăzi, demnă de atenţia și respectul a numeroși cititori, dar și al multor personalităţi din lumea scriitorilor, criticii și istoriei literare…”

Din secţiunea Perspective istorice am reţinut: Scriitori interziși în România interbelică, articol semnat de Ioana Manta-Cosma; Continuitatea unui drept– Basarabia de Camelia Pantazi Tudor; Chelniţa, un sat din ţara Chioarului – aspecte politice şi toponimice, semnat de Radu Botiş.

Boris Marian dedică un articol academicianului Solomon Marcus – între matematică, viață și artă.

„Primele rânduri ale unei cărţi au o importanţă aparte, căci principalul lor scop este să fascineze cititorul şi să îl determine să devoreze cartea ce o are în mână” – este argumentul Lidiei Patricia, care selectează câteva Fraze introductive memorabile din romane celebre. Printre acestea: „Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu” – Lev Tolstoi, Anna Karenina; „Eu, Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus şi aşa mai departe (fiindcă n-o să vă plictisesc de la început înşirându-vă toate numele şi titlurile mele!), poreclit până deunăzi de prieteni, de rude şi de intimi «Claudius Idiotul», «Claudius ăla», «Claudius Bâlbâitul», «Clau-Clau-Claudius» sau, rareori, «Sărmanul unchi Claudius», mă pregătesc să scriu pentru posteritate ciudatele întâmplări ale vieţii mele; încep, aşadar, cu frageda mea copilărie şi-mi voi urma povestirea an cu an, până voi ajunge la acea dată fatidică a vieţii mele, cu vreo opt ani în urmă, când, la cincizeci şi unu de ani, s-a abătut asupra mea «nenorocirea aurită», din care nu m-am mai putut apoi niciodată descurca.” – Robert Graves, Eu, Claudius Împărat; „Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.” – Jane Austen, Mândrie şi prejudecată.

hans-christian-andersen

Hans Christian Andersen

Sub semnătura lui Tibi Oprea, revista publică povestea Lumânare de seu de Hans Christian Andersen, descoperită după două aproape secole: „Manuscrisul unei opere semnată Hans Christian Andersen din perioada sa de şcoală a fost descoperit pe fundul unei cutii din arhivele localităţii daneze Funen de istoricul Esben Brage, situată în apropiere de Odense, oraşul natal al scriitorului. Intitulată Lumânare de seu, opera spune povestea unei lumânări care ajunge să fie neglijată şi să se înnegrească, până în momentul în care importanţa ei este redescoperită şi pusă în valoare. Povestioara scrisă de mână în cerneală îi este «dedicată doamnei Bunkeflod, din partea devotatului ei HC Andersen». Ulterior, în cerneală neagră, se vede adăugată o nouă dedicaţie, GPentru P Plum de la prietena lui, Bunkeflod».

Experţii sunt de părere că opera a fost scrisă în perioada urmării cursurilor școlii de gramatică la mijlocul anilor 1820, în special datorită stilului simplist şi metaforic al povestirii, care nu este deloc asemănător cu lucrările elegante scrise de acesta la maturitate. De asemenea, doamna Bunkeflod a fost identificată ca fiind o văduvă pe care autorul obişnuia să o viziteze în copilărie, pentru a-i citi şi de la care împrumuta cărţi. Totodată, ei bănuiesc că scrierea ar fi o copie a manuscrisului original, care s-ar fi pierdut.”

Wislawa Szymborska

Wisława Szymborska

La rubrica Traduceri, Alice Valeria Micu o prezintă pe Wisława Szymborska, poetă din Cracovia, care a fost propusă la Premiul Nobel în 3 octombrie 1996: „Nu se poate spune că Wislawa Szymborska s-a impus prin vastitatea operei, compusă din douăsprezece volumașe, de-a lungul a cincizeci de ani de activitate literară. Ceea ce contează este profunzimea reflecţiilor sale poetice, capacitatea ei de a se întreba pe sine despre sensul existenţei, cu formulări care au lăsat deoparte susţinerea „marilor construcţii”, ca ideologie.

Scriitura ei, care este una filosofică și reflexivă, glumeaţă și impulsivă, impresionează prin concreteţea lucrurilor, a situaţiilor și a sentimentelor cele mai comune, aproape banale, până în punctul ce poate fi definit „locul cotidianului”. Un cotidian care se iveşte dintr-o stare precisă şi din experienţa individuală, care nu se pretează niciodată generalizărilor. Este o „poezia cotidiană”, fără concesiuni făcute literarului sau sublimului și căreia îi este necunoscută orice formă de retorică.”

Mulţumire

de Wislawa Szymborska, traducere de Alice Valeria Micu

Datorez mult

celor pe care nu-i iubesc.

Ușurinţa cu care accept

ca ei să fie mai aproape decât un altul.

Mă simt în pace cu ei

și liberă cu ei

şi asta nu mi-o poate da iubirea

şi nici nu reuşeşte să mi-o ia.

Nu-i aștept

de la uşă la fereastră.

Răbdătoare

aproape ca un meridian

înţeleg

ceea ce iubirea nu înţelege,

iert

ceea ce iubirea n-ar ierta niciodată.

De la întâlnire la o scrisoare

trece nu o eternitate,

ci doar câteva zile sau o săptămână.

Călătoriile cu ei sunt mereu reușite,

concertele sunt ascultate în profunzime,

catedralele vizitate

și peisajele abrupte.

Și atunci când ne despart

şapte munţi şi râuri

sunt munţi și râuri

pe care le găseşti în orice atlas.

Este meritul lor

dacă trăiesc în trei dimensiuni,

într-un spaţiu nici liric, nici retoric,

cu un orizont adevărat, de vreme ce e mobil.

Ei înșiși nu au habar

cât duc în mâinile lor goale.

„Lor nu le datorez nimic!”

– ar zice dragostea

despre acest subiect deschis.

Pușa Roth

Calendar: Beaumarchais

Operă simptomatică pentru sfârşitul veacului al XVIII-lea, teatrul lui Beaumarchais îşi păstrează şi astăzi, intactă, sinceritatea scenică. Dar un fapt este cert: fără popularitatea extraordinară a celor două capodopere ale teatrului liric semnate Rossini şi Mozart, posteritatea lui Beaumarchais ar fi fost înjumătăţită.

Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, născut exact la un secol distanţă de Molière, la 24 ianuarie 1732, în acelaşi cartier parizian al Halelor, mort în 18 mai 1799, la Paris, este poate scriitorul a cărui biografie a servit perfect concepţia tradiţională că autorul este tatăl propriului săi erou. Ingeniosul inventator al unui dispozitiv de reglare a pasului ceasornicului, muzicianul amator ajuns în graţiile lui Ludovic al XV-lea, asociat al unui finanţist de temut, agent secret şi capelmaiestru al intrigilor, traficant de arme, Beaumarchais a ratat de câteva ori în literatura dramatică, dar a avut ingeniozitatea (pe care mulţi au apreciat-o cu superlativul geniului comic) de a construi două comedii care desăvârşesc o tradiţie. Raportat însă fie şi la modul de receptare al publicului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, veac incendiat de Revoluţia franceză, aproape totul este la urma urmei convenţional în Bărbierul din Sevilla şi în Nunta lui Figaro. Tipurile sociale, caracterele, intriga şi deznodământul ei nu sunt nimic altceva decât reluarea unor forme şi structuri dramatice cunoscute de la Menandru şi Plaut. Deşi mutat în Spania din motive lesne de înţeles pentru un scriitor aflat mereu în conflict cu autorităţile, cărora le aducea varii servicii mai mult sau mai puţin secrete, locul acţiunii păstrează caracteristicile societăţii franceze din epoca luminilor. Dar Beaumarchais are subtila îndemânare de a transforma personajele-tip în chipuri exponenţiale pentru o societate aflată în pragul schimbării turbulente. Subiectul Bărbierului din Sevilla nu era deloc nou. Tema fetei tinere, smulsă de iubitul ei din mâna ameninţătoare a bătrânului ursuz, care vrea să o ia de nevastă, fusese tratată de Molière în Şcoala nevestelor. Aceeaşi intrigă o întâlnim şi la Regnard, Fatouville, Sedaine. Scena finală din Nunta lui Figaro aminteşte de Georges Dandin, se grăbesc să constate istoricii literari, aşa încât ne putem întreba astăzi care ar fi motivele rezistenţei celor două comedii ale lui Beaumarchais, după două veacuri, când ele continuă să se joace cu succes.

În epocă, succesul era datorat în primul rând mesajului protestatar pe care personajul devenit repede substantiv comun, Figaro, ale cărui existenţă aventuroasă şi bogăţie de trăsături caracterologice sunt reflectarea (involuntară, oare?) a temperamentului autorului său, îl comunica. E un lucru comun să amintim că Nunta lui Figaro a reprezentat cel mai mare succes de teatru al secolului, cu 73 de reprezentaţii la Comedia Franceză, între 27 aprilie 1784, când a avut loc premiera şi februarie 1785. Figaro era exponentul desăvârşit al „stării a treia” („tiers état”) care, în anii Revoluţiei, avea să înlăture de se scena istoriei nobilimea feudală. Succesul personajului s-a datorat receptării din această perspectivă, a valorii lui reprezentative dar şi acelui ideal de naturaleţe pe care viziunea dramaturgului îl promova, chiar dacă nu se eliberează complet de convenţiile tradiţionale ale genului, de tipul de intrigă cunoscut din commedia dell’arte, aşa cum face Sheridan în Anglia.

Beaumarchais scrisese mai întâi drame burgheze. Prima, Eugenia, jucată în premieră la începutul anului 1767 (29 ianuarie), era influenţată de Diderot şi însoţită de un Eseu asupra genului dramatic serios, în care pledează pentru un teatru simplu şi natural, refuzând subiectele antice, neinteresante pentru un „cetăţean paşnic al unui stat monarhic din veacul al XVIII-lea”. Eugenia este povestea melodramatică a unei fete seduse de un nobil. Cei doi prieteni sau Negustorul din Lyon (Les Deux amis ou Le Négociant de Lyon, 13 ianuarie 1770, Comedia Franceză), şi ea un eşec, nu are forţa dramatică cerută de subiect – necazurile unui negustor salvat de devotamentul exemplar al prietenului său. Talentul lui Beaumarchais nu se îndrepta spre dramă, care presupune o altă abordare inclusiv a intrigii şi a relaţiilor dintre personaje. Pentru el e mult mai uşor să caracterizezi în vârf de peniţă, să aduci pe scenă încurcături care creează singure comicul, să foloseşti verva şi tirada pentru a modela rapid personajul. Principiile enunţate teoretic erau desigur în consens cu interesul social dar dezvoltarea lor se putea face semnificativ numai pe terenul comediei, şi aici topind cu abilitate vechile modele, de care Marivaux, în prima parte a secolului, încă nu se eliberase, menţinând tradiţia italiană a jocului Măştilor, personaje ca Arlequin sau chiar Phocion înscriind acţiunea din Triumful dragostei, palpitantă prin folosirea travestiului, într-o Grecie generică. Astăzi, când valorile s-au sedimentat, farmecul celor două piese ale lui Beaumarchais, care nu are, e drept, nici talentul literar al lui Molière, nici profunzimea artei lui teatrale, rezidă mai ales într-o problemă de accent. Ceea ce încântă în piesele scriitorului care se dedicase literaturii după vârsta de 30 de ani, mai degrabă cu scopuri pamfletare, este modul de a pune accentele pe caractere şi tipuri comice cunoscute, surprinse în ţesătura unei intrigi deductibile de la prima ridicare de cortină. Figaro, eroul devenit celebru şi ajuns caracter universal, contele Almaviva, Rosina, Don Bartholo, Basilio, Suzana, pajul Cherubino sunt tipuri literare vechi şi în egală măsură figuri noi pe scena unui teatru ce anunţa zguduirea din temelii a ordinii sociale. Întreaga serie de servitori şi valeţi dintr-o lungă istorie a teatrului e depăşită caracterologic prin Figaro, personaj care nu numai prin spirit, ci şi prin nume (fils-Caron) este răsfrângerea autorului. Bărbier, spiţer, muzicant, autor comic, gazetar, economist şi încă altele, dotat cu o inteligenţă puţin comună, energic, întreprinzător, având un simţ de observaţie remarcabil şi o ironie pe care o foloseşte variat, în funcţie de situaţii, Figaro este tipic pentru categoria socială în ascensiune, în conflict cu îmbătrânita aristocraţie feudală, împotriva căreia îşi îndreaptă de fapt întreaga energie, atacând cenzura şi proclamând libertatea de exprimare. În plus, el are un farmec special, pe care nu îl atingeau personajele din aceeaşi serie. E conştient mai ales de superficialitatea unei lumi pe care nu o poate nega în totalitate, pentru că ordinea trebuie modificată pas cu pas, dinăuntru. Replicile lui induc adesea mai mult decât simplul conţinut de pildă morală iar părerile bărbierului asupra nobililor sunt cele ale înnobilatului Beaumarchais:

Contele: Nu cred că mi-ai spus totul. Pe cât îmi amintesc, şi la mine în slujbă erai o poamă bună!

Figaro: Ei, monseniore, săracului prea-i cere toată lumea să fie fără cusur…

Contele: Leneş erai, stricat erai, ce să mai vorbim…

Figaro: Socotind virtuţile câte se cer unei slugi, cunoaşte excelenţa voastră mulţi stăpâni care să fie vrednici de a fi servitori?” (Bărbierul din Sevilla, actul I, scena 2, traducere de Valentin Lipatti).

Cu un accent aproape nefiresc pentru sfârşitul unui veac obosit, Pierre-Augustin Caron, fiul ceasornicarului parizian, devenit de Beaumarchais în urma căsătoriei, în 1756, cu o văduvă bogată, mai bătrână cu zece ani decât el, Madeleine-Catherine Franquet, care moare după un an, lăsându-i o importantă moştenire, o pune chiar şi pe ingenua Rosina să poarte o discuţie cu tutorele ei, încruntatul Bartholo, despre vremurile a căror evoluţie începea să-i depăşească:

Bartholo: Lasă, lasă, gazetele şi poliţia vor şti ele să ne facă dreptate! Ce secol barbar!

Rosine: Totdeauna ocărăşti bietul nostru secol!

Bartholo: S-avem iertare de îndrăzneală: dar ce-a produs, mă rog, ca să-l laud? Prostii de tot soiul: libertatea de gândire, atracţia universală, electricitatea, toleranţa religioasă, vaccinul, chinina, Enciclopedia şi dramele…” (ibid., actul I, scena 3).

Tipului tradiţional de ingenuă Beaumarchais îi adaugă trăsăturile unei mic-burgheze, care are îndemânarea de a se preface şi dobândeşte treptat chiar o nesperată îndrăzneală. Nici contele Almaviva nu mai este un Lelio obişnuit, simpatic prin „inconştienţă”, ci un personaj îmbrăcat în veşmintele marelui senior, uşor narcisiac dar nu întru totul antipatic. Bătrânul ridicol, Bartholo, nu este atât de uşor de păcălit ca predecesorii săi din „commedia dell’arte”; cu atât mai puţin Bazile (Basilio), apologetul calomniei, mijloc sigur de a distruge „pe cei mai de treabă oameni”. Uzul este, cum spune Figaro, un abuz, şi numai fraza aceasta era suficientă pentru a-l pune în conflict cu autoritatea monarhică. Beaumarchais a ştiut să abuzeze de orice îi putea aduce avere şi faimă. Cu tot spiritul ei „revoluţionar”, „Le Barbier de Séville ou La Précaution inutile” reuşise să treacă, nu fără obstacole, de ochii vigilenţi ai oficialităţii (fusese interzisă cu un an înaintea premierei). Predată Comediei Franceze încă din 1772, a cunoscut o opoziţie acerbă din partea cenzurii, fiind respinsă de vreo şase ori şi aşteptând trei ani pentru a fi montată. În 1782, după lectura Nunţii lui Figaro, regele Ludovic al XVI-lea, cel care avea să fie ghilotinat de revoluţie, făcea o profeţie deopotrivă „sinistră şi comică”: „Ar trebui distrusă Bastilia pentru ca reprezentaţia acestei piese să nu devină o inconsecvenţă periculoasă”.

După primele spectacole cu Bărbierul, Beaumarchais este arestat dar eliberat după cinci zile, în urma unei manifestaţii populare. Mai mult, probabil pentru a calma spiritele, regele acceptă ca „Bărbierul” să se joace la Versailles, cu Maria-Antoaneta în rolul Rosinei.

Purtătorul de cuvânt al stării a treia, crainicul evenimentelor aşezate sub semnul luminilor, neliniştitul Beaumarchais, cel care, asemenea lui Figaro, trebuia să fie în acelaşi timp în mai multe locuri, a construit un gen nou de expresie comică pe temelii vechi. Dar această expresie ar fi apus, poate, odată cu secolul dacă Rossini şi Mozart, împreună cu doi iluştri libretişti, Cesare Sterbini şi Lorenzo da Ponte, nu i-ar fi prelungit celebritatea.

Conform opiniei lui Jean Fabre, Nunta lui Figaro este o „comedie totală”, o adevărată enciclopedie comică ilustrată prin toate tehnicile de succes ale epocii: de la cupletele de vodevil, coruri, balet, pantomimă la amestecul de farsă şi de elemente melodramatice. Acest strălucitor aranjament al tuturor limbajelor spectacolului teatral îşi are totuşi bazele în structura comică tradiţională. Ziua de pomină în care se petrece acţiunea din Nunta lui Figaro (titlul complet: La Folle journée ou Le mariage de Figaro”) este filmul plin de încurcături în care accentele se nasc şi mor pe rând. Confruntarea dintre două lumi dezvăluie „sălbatic” defectele amândorora. În primul rând, desigur, defectele clasei aflate în amurg, al cărei reprezentant este contele Almaviva, tânărul amorezat din Bărbierul din Sevilla şi devenit, după reţetă, aristocrat abuziv. Chiar şi răzvrătita Rosina e acum doar o contesă melancolică. Dar lumea nouă revoltată, care ştie să îngroape isteţ viciile nobilimii crepusculare, va fi oare mai bună? Nu va repeta ea oare defectele celei vechi? Nu o conduce ambiţia spre aceeaşi mândrie ornată cu accentul ipocriziei? E posibil ca Beaumarchais să fi avut această intuiţie, mai ales că în Mama vinovată (L’Autre Tartuffe ou la Mère coupable, premiera la 6 iunie 1792, la Théâtre du Marais), care încheie trilogia, portdrapelul răzvrătirii, veşnicul descurcăreţ Figaro, bătrân servitor acum, cuminţit şi gata să-şi răscumpere greşelile, prevesteşte cu certitudine moartea iluziilor. O presimţea de altfel în finalul monologului din actul al V-lea al Nunţii lui Figaro:

„Ciudată înlănţuire de fapte! Cum de mi s-au întâmplat toate astea? Şi de ce tocmai astea, şi nu altele? Cine mi le-a ursit oare? Nevoit să bat drumurile, pe care am păşit fără să ştiu, aşa cum le voi prăsi fără să vreau, le-am presărat pe cât am putut cu florile veseliei mele; spun veselia mea, fără a şti dacă e a mea mai mult decât restul, tot aşa cum nu ştiu măcar cine este acest eu, de care vorbesc: o înmănunchere întâmplătoare de părţi necunoscute; o fiinţă slabă şi tâmpită; un mic animal nebunatic; un tânăr pătimaş, însetat de viaţă şi de ale ei plăceri şi făcând totul pentru a trăi: stăpân aci, servitor colo, după voia soartei; ambiţios din mândrie, harnic de nevoie, şi leneş… din plăcere; orator după împrejurare, poet de bună voie, muzicant din întâmplare şi îndrăgostit din nebunie, din înflăcărarea tinereţii… Am văzut tot, am făcut de toate, am trecut prin toate. Apoi iluzia s-a spulberat şi, dezamăgirea… Dezamăgirea… Suzon, Suzon, Suzon, cât mă chinuieşti!… Aud paşi… vine cineva. Iată clipa deznodământului.” (ibid.)

Acţiunea suficient de prolixă a Nunţii lui Figaro, dacă nu cumva plictisitoare pentru spectatorul modern, este salvată pentru eternitate de geniul muzicii mozartiene, capabil să găsească profunzimea psihologică a unor personaje convenţionale, să animeze gesturi, intenţii, să motiveze caricaturalul. Aerul uşuratic, ironia cu timbru rococo, sentimentele în hârtie creponată ale piesei lui Beaumarchais se schimbă pe neprevăzute în pasiuni şi caractere profunde, în umor substanţial prin meritele libretului expresiv al lui Lorenzo da Ponte dar mai ales prin ariile, duetele, scenele muzicale compuse de Mozart. Opera jucată în premieră la 1 mai 1786, la Viena, are vivacitate nu numai la nivelul fragmentului sau al duetului spumos, ci şi la acela dramatic, înţelegând prin acest termen înlănţuirea numerelor de virtuozitate într-o desfăşurare omogenă, fără sincope şi salturi gratuite.

Referindu-se la bucuria lui Mozart de a compune Nunta lui Figaro, Michel Noiray afirma:

„Se ghiceşte bucuria lui Mozart când a obţinut ca subiect al primei sale opere bufe vieneze o comedie deja înconjurată de o întreagă aură de scandal şi care însemnă un capital pentru compozitor, constituind urmarea Bărbierului din Sevilla de Paisiello, pe care o putuse asculta la Viena, după 1783. Or Mozart nu aprecia decât competiţia cu predecesorii şi egalii săi: compunând Idomeneo, el făcuse dovada că poate merge mai departe decât Alcesta de Gluck; cu Nunta lui Figaro, el urma să arate că Paisiello, pe care îl admira de altfel, nu se dedase decât la jocuri de copii. Confruntarea cu capodopera lui Beaumarchais îl punea pe Mozart în faţa unei duble provocări: mai întâi, trebuia să demonstreze că putea să transforme în operă, fără a modifica intriga, o comedie în cinci acte, cu unsprezece personaje angajate într-un perpetuu vârtej de încercări, de răbufniri şi quiproquo-uri. Mai mult încă, Nunta lui Figaro, cu focul de artificii al evenimentelor scenice şi al vorbelor de spirit, era o formidabilă incitare pentru a dovedi nu numai că muzica putea fi în stare de a rivaliza cu teatrul vorbit, ci şi că ea permitea jocului scenic o deschidere estetică încă nebănuită. […] Dar Nunta lui Figaro este efectiv o operă considerabil de complicată, cum vor fi apoi Don Giovanni şi Così fan tutte, în care vom regăsi aceleaşi jocuri de oglinzi în muzică.” (Comentariu, în vol. Lorenzo da Ponte, „Trois livrets pour Mozart, Le Nozze di Figaro, Paris, Flammarion, 1994).

Unul dintre personajele cele mai atrăgătoare din piesa lui Beaumarchais, căruia libretul, considerat de mulţi uimitor, al lui Lorenzo de Ponte şi spiritul muzicii mozartiene i-au conferit atâta personalitate, este Cherubino.

„Inexistent în Bărbier, Cherubino descinde din «bunul sălbatic» prin ramura libertină. Cadet a lui Iacob, acest pişicher ingenuu este marcat congenital de cel mai grav defect în ochii opiniei publice: inconştienţa sau lipsa de apartenenţă la o structură. Adolescent, nici copil, nici adult, nici bărbat, nici femeie – este un rol de travesti –, dorit de contesă cu sentimentul maternităţii frustrate şi al răzbunării conjugale, urât de conte ca posibil rival şi poate ca fiu, statutul său social este tot atât de ambiguu: ca paj şi fin, el aparţine în acelaşi timp categoriei stăpânilor şi a servitorilor. El este deci incompletul, neformulatul, fantasma omniprezentă, scânteia care alimentează frământările, o mască frivolă, bâlbâind mai multe limbaje, împrăştiind acest uşor parfum de libertinaj, acest «odor di femmina» de care vorbeşte Don Giovanni al lui Mozart. Cherubino înfăţişează latura «revoluţionară fără voia ei» a piesei, dorinţa opusă ordinii instituţionale. În consecinţă, prin el vor fi eliminate toate semnificaţiile parazitare. Masca va primi un chip: cel al adultului – prin căsătoria cu Fanchette, cel al militarului – prin brevetul de locotenent pe care i-l acordă contele şi prin «instrucţia» pe care i-o aplică Figaro. În raport cu Cherubino, apare în plină lumină conformismul lui Figaro: gelozia, dorinţa de a face să dispară acest paj dubios leagă stăpânul de valet. Şi dacă până la urmă contele se converteşte la morala burgheză, o face punând din nou pe seama lui Cherubino imaginea propriului său libertinaj.” (Irina Bădescu, Cours de littérature française, le XVIIIe siècle, Universitatea Bucureşti, 1975).

Intrigantul de geniu numit Beaumarchais ştia probabil că intriga este elocvenţa diavolului, vorba lui Goethe. Destinul a dorit ca strălucitoarea replică muzicală a lui Rossini să nu fie scutită de intrigă. Capodoperă a genului buf, Bărbierul din Sevilla, operă în două acte pe un libret de Cesare Sterbini, a fost scrisă dintr-o răsuflare, se pare că în mai puţin de două săptămâni, într-o iarnă neverosimil de friguroasă. Într-o vilă din Roma care nu avea sobă (nu era singura!) şi unde fusese găzduit de impresarul său, Rossini compune în pat, fără nici o ezitare, partitura care avea să-l facă nemuritor.

Rossini reprezintă expresia clasică a geniului comic în spectacolul de operă, iar clasicitatea, de la caracterologie la echilibrul formelor, de la dinamica scenică la o anumită ciclicitate a detaliului menit să puncteze contraste, rămâne modul cel mai direct de comunicare în sfera comicului. Rossini face să apună prin opera sa o întreagă recuzită greoaie chiar şi în epocă – ridicolă astăzi.  Rossini ştie să se elibereze de ceea ce e complet lipsit de spirit în sfera acestei convenţii. Sprijinit ca şi Mozart de un libret foarte eficient din punct de vedere al plasticităţii limbajului, autorul Cenuşăresei pare să fi deprins direct de la Beaumarchais ştiinţa de a pune accentele. Cât mai contează că soluţia dramatică, schema, tipologia sunt familiare şi deductibile? Ceea ce desparte opera lui Rossini de cea a lui Paisiello, dincolo de relativa evoluţie a formelor, poate fi asemănat cu diferenţa dintre virtuozitatea de limbaj – chestiune de accent – a lui Beaumarchais faţă de autorii de comedii din epocă. Spontaneitatea, culoarea, caracterul fixat în vârful peniţei iau locul alcătuirilor stereotipe, tipologiilor parcă îndelung căutate. Ca şi Mozart, Rossini reuşeşte să facă vii, „exuberante” – în fond foarte teatrale – structuri aproape osificate. Recitativele sale sunt scurte, cuvântul se precipită, personajul dizolvă gratuitatea pentru a ne conduce rapid la punctul fix al semnificaţiei. Mica tiradă a lui Bazile din piesa lui Beaumarchais n-ar fi rămas celebră fără desăvârşită artă de a conduce un crescendo a lui Rossini. Nu s-a scris în istoria muzicii nimic mai sugestiv, mai vizual-sugestiv pe această temă decât Aria calomniei, în care libretistul Cesare Sterbini a excelat la rândul lui în folosirea cuvântului ce ştie să explodeze la timp.

Literatura modernă avea să ne înveţe treptat că, până şi în materie de formă, desprinse din codul lor previzibil, accentele pot semna actul de naştere al noutăţii. În felul lor ascuns şi intrigant. Să fi intuit Beaumarchais acest lucru?

Costin Tuchilă, Puşa Roth, fragment din Clasicii dramaturgiei universale, vol. II, în pregătire, Editura Academiei Române