Memo

istoria tutunului din antichitate fumat pipa tigara

Istoria tutunului (1)

memo pusa roth istoria tutunului partea intaiPoate că o să vă mire subiectul, poate că nu, dar eu, recunosc, duhănesc şi îmi promit mereu că n-o să mai „beau” tutun, deşi e vorbă-n vânt, doamnelor şi domnilor. Aşa că o să atac direct subiectul, fiindcă pe pământul acesta sunt fumători câtă frunză şi iarbă. Tutunului, țigării sau pipei li s-au dedicat catrene, ele făcând parte din universul nostru cotidian. Nu ştiu dacă toţi poeţii care au „nemurit” ţigara erau neapărat fumători, dar cu certitudine au recunoscut-o ca pe o prezenţă în viaţa oamenilor. Am ales în acest sens o poezie de Jacques Prévert în traducerea lui Gellu Naum, intitulată Cafeaua de dimineaţă:

El şi-a pus cafeaua

liniştit în ceaşcă,

laptele l-a pus

în ceaşca de cafea,

zahărul l-a pus

în cafeaua cu laptecafea tigara scrumiera

şi cu linguriţa

l-a amestecat.

A băut cafeaua,

ceaşca a lăsat

fără să-mi vorbească.

A scos o ţigară,

a fumat tăcut,

s-a jucat cu fumul

– cercuri a făcut –

a pus, calm,

tot scrumul

într-o scrumieră

fără să-mi vorbească.fum de tigara

Fără să mă privească.

şi s-a ridicat,

şi-a pus pălăria

cu un gest distrat,

şi-a luat pe umeri

mantaua de ploaie,

pentru că ploua,

apoi a plecat.

A plecat în ploaie

fără să-mi vorbească.

Fără să mă privească.

(şi atunci mi-am strâns

fruntea grea în palme

şi am plâns…

am plâns…)

Ei, doamnelor şi domnilor, de la poezie trecem totuşi la proza vieţii, la damnata sau, de ce nu, romantica ţigară, cea care a cucerit lumea mai repede decât orice altă invenţie, ceaa ce i-a determinat pe producătorii de ţigări să se întreacă în a-şi boteza produsele cu nume sofisticate, dar foarte sonore, menite să atragă fumătorul.

imagine cu tigari

Cercetând documente şi informându-mă „pe surse”, ca să fiu în ton cu moda, există dovezi că tutunul a început să fie cultivat în America acum 6.000 de ani, iar din surse istorice aflăm că prin mileniul al III-a î. Hr., în cealaltă parte a lumii, egiptenii foloseau în ritualuri fumul, arzând ierburi şi tămâie în ceremoniile sacrificiilor. În urma cercetărilor, în mormântul lui Ramses al II-lea s-au descoperit frunze de tutun, fapt care ridică numeroase întrebări asupra prezenţei acestei plante.

frunze de tutun uscate

Primele semne ale practicii actuale a fumatului apar în civilizaţiile maya şi aztecă prin secolul I î. Hr., când frunzele de tutun erau răsucite sau erau îndesate în vlăstare rigide de bambus. Ştim sigur că în civilizaţiile amerindiene, atât din America de Sud, cât şi America de Nord, oamenii au fumat punându-şi tutunul în pipe sau l-au folosit pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor, numindu-l petum. Indigenii îl cultivau în insulele Tobago (Antilele Mici), incaşii şi aztecii îl fumau zilnic sau la marile sărbători religioase. Grecii şi romanii se pare că fumau plante aromate cum ar fi piperul, eucaliptul, menta. Pentru că „pachetul” de informaţii este consistent, am să mă opresc aici, nu înainte de a crea un alt moment dedicat poeziei, poate un moment de răgaz, eu nu spun răgaz de o ţigară sau de o pipă, fiindcă e interzis fumatul cam peste tot şi nu vreau să supăr pe cineva (nu aceasta e intenţia mea!) ci un răgaz de a citi un sonet semnat de Charles Baudelaire, din volumul Paradisurile artificiale. Despre vin şi haşiş, apărut la Editura Art în 2010:

Bântuitul

Fâşii de văluri negre pe soare se aştern.

Tu, lună-a vieţii mele, înfăşoară-te-n umbră;

Te culcă, sau fumează, fii mută şi fii sumbră;

Cufundă-te în hăul urâtului etern;

Aşa îmi placi! Şi totuşi, vezi tu, dac-ai voi

Asemeni unui astru ce, şters, din umbră vine,

Să te răsfeţi prin locuri de nebunie pline,

Pumnal frumos, ei bine, din teacă poţi ţâşni!

În ochii tăi aprinde lumini din lampadare,

Aprinde pofte-n ochii golanilor, murdare.

Mă-mbată tot ce-mi dărui: dureri sau vis spumos;

Fii tot ce vrei, fii noapte sau roşie-auroră,

În mine, orice fibră te-ntâmpină voios:

O, Belzebut, întreaga-mi făptură te adoră!

Pușa Roth

Vise sculptate în sticlă

Din revista Art-Emis Academy, magazin literar-artistic şi de opinie, din luna noiembrie 2012, am reţinut articolul: Nicu Dumitrescu– un artist pe ductul măiestriei, articol semnat de Maria Diana Popescu din care cităm un fragment:

„Cînd tot mai mulţi creatori contemporani, în încercarea de a concura «cultura» occidentală, îşi îndreaptă atenţia spre efecte şi mesaje şocante, Nicu Dumitrescu, un artist plastic ivit din nu ştiu ce buclă de Univers, fascinează lumea prin caligrafia şi forţa de impact a obiectelor-subiect. Compoziţiile domniei sale de mare virtuozitate sunt metafore nemişcate, sunt «vise sculptate în sticlă», după cum spunea Baudelaire. Pentru că artistul gândeşte sticla poetic, esenţa emoţiei pe care o simţim în faţa lucrărilor de mare fineţe, este dată de saltul estetico-cognitiv în schimbare de perspectivă pe fluxul percepţiei noastre. Mai mult, cred că unicitatea artei pe care o străluminează este însăşi fulguranţa şi fugacitate prin marile teme, care empatizează cu sufletul privitorului.

Fructe ale imaginaţiei şi măiestriei, rarităţi şi unicate, dialog în limbaj universal, rezistenţă şi fragilitate, în mrejele focului înalt, sticla nu se mistuie, se creează pe sine şi eliberează din magma ei cristalină obiecte, cărţi, portrete, ca reflex al cunoaşterii şi cercetării culturale, cu deschidere specială spre zona literaturii sau Istoriei. Amintesc în context: Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, inclusiv cărţi ale sale, „Istoria României pe sticlă”, I. L. Caragiale, trofee, ceasuri de birou, ceasuri de perete, pietre de suflet, caricaturi, portrete etc. Din dragoste pentru cartea lui Eminescu şi-a construit propriile cărţi din sticlă. Acest artist fără pereche, având pentru fiecare piesă o poveste, a atribuit, ca nimeni altul, fiecăreia trăsăturile esenţei şi armoniei universale. Gramatica fascinantă a bulgărilor de materie incandescentă, temele abordate şi creionarea nobilă a obiectelor intrate în rol, se supun legii cadrului. Artistul face dovada alchimistului care îmbogăţeşte registrul artei de gen. Superbele creaţii, fiecare prin complexitate şi valoare, dau viaţă sticlei într-un mod unic. Obiectele din sticlă sunt ele însele şi, în acelaşi timp, altceva; sunt ce ni se arată la prima privire, dar şi ceea ce au devenit prin măiestria prelucrării: ARTĂ.”