Emanoil Petruț la rubrica „Remember” de Annie Muscă

emanoil petrut

annie musca eterne reveniri in luna august rememberÎn urmă cu treizeci și unu de ani, în 8 august 1983 părăsea această lume actorul Emanoil Petruț, în plină maturitate și putere creatoare (împlinise doar 51 de ani). Un poem scris așa cum obișnuia când avea răgazul, uneori chiar înainte de a intra în scenă, are acest ton parcă premonitoriu:

„Când s-o frânge timpul în mine / O să rămână ceva ce nu-și are începutul / Și nu seamănă cu nimic, / Decât cu șoaptele strigate în șoapte; / Cu visele neamintite în zori, / Cu durerea ce nu se îmbună / Și devine nebună, nebună… / Atunci o să se stingă pământul / Și soarele o să se stingă… / Plopul n-o să-l mai bată vântul, / Iar eu, n-o să-mi aud cuvântul… / De ce oare mi se trage credința dintr-o tindă, / Dintr-o salcie plecată, plângândă, / Dintr-un plop rămas drept către ceruri / Bătut de soare, neaplecat de vânturi? // Poate că aici găsesc liniște și popas / De care furat, îndoit, rănit nu mă las.” (Când s-o frânge timpul în mine).

Emanoil Petruț s-a născut în 8 februarie 1932, la Mărășești, un oraș despre care mulțirubrica remember annie musca revista teatrala radio au aflat doar din cărțile de istorie. Bunicii paterni – Cristina și Toma Petruț – erau odobeșteni din Vrancea și au avut trei copii: două fete și un fecior, Gabriel, tatăl actorului. Bunicii materni – Maria și Anghel Vasiliu – veneau dintr-o localitate de lângă Mărășești și au avut 11 copii, Ecaterina, mama actorului, fiind cea mai mică.

Pe bunicii din partea tatălui nu i-a apucat. Bunicul murise pe front, iar bunica, se pare că îi părăsise. Doar pe bunica Maria Vasiliu a apucat-o. Și ea se stingea când Emanoil avea 10 ani. Părinții actorului, Gabriel Petruț și Ecaterina Vasiliu, s-au căsătorit în 1928 și au cumpărat împreună o căsuță la Mărășești în spatele gării. Au avut 4 copii. Primul, o fetiță născută în 1930, care a murit imediat după naștere, apoi Emanoil – actorul nostru, George, fratele cu doi ani mai mic, și Mariana, născută în 1936, an în care într-una din camerele casei familiei Petruț funcționa Oficul telefonic al Mărășeștilor.

Astăzi, Casa de Cultură din Mărășești poartă numele actorului grație regretatului poet Constantin Ghiniță.

casa_de_cultura_emanoil petrut marasesti

Casa de Cultură „Emanoil Petruț” din Mărășești

În albumul memorial realizat de Alexandru Deșliu, intitulat simplu, Emanoil Petruț, apărut în 2003 la Editura Pallas din Focșani, sunt relatate multe întâmplări de către unicul frate al actorului, nimeni altul decât George Petruț, tatăl lui Tudor Emanoil Petruț, actorul admirat de generația anilor ’80 în filmul Liceenii, alături de Oana Sârbu, Mihai Constantin și de Ștefan Bănică Jr. Astăzi Tudor Petruț – botezat de unchiul său, actorul, în ziua premierei filmului Tudor – și absolvent de IATC, promoția 1990, este regizor și scenarist și trăiește în California de ani mulți. În 1982, Tudor apărea alături de unchiul său în filmul Femeia din Ursa Mare, de Adrian Petringenaru, din distribuția căruia au făcut parte și Florina Cercel, Ioana Crăciunescu și Dorel Vișan. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Filme cu Emanoil Petruț, fragment dintr-un spectacol radiofonic.

Annie Muscă 

Din Bucureștiul de altădată: Şosele şi bariere

Aproape toată luna aprilie am străbătut Bucureştiul cu maşina, cu autobuzul, tramvaiul, metroul dintr-o parte în alta, aşa cum se spune, cu treburi importante. Am avut vreme să privesc în jurul meu, să văd străzile bătrânei capitale, să fiu atentă la oameni, la maşini, la case, la obiceiurile concitadinilor mei, dar şi la năravurile unora dintre ei. Gândindu-mă în fel şi chip, privind la lumea pestriţă de azi, imediat mi-a venit ideea să fac o „plimbare imaginară” prin Bucureştiul de acum un veac, pe vremea străbunicilor noştri, curioasă să aflu ce s-a schimbat, cum s-a schimbat, cât s-a schimbat oraşul dar şi locuitorii lui.

Cum se comportau oamenii pe stradă, ce obiceiuri aveau, cum se distrau şi, mai ales cum trăiau? Arătau altfel străzile oraşului? Cu siguranţă, da, fiindcă vorbim de epoci diferite. Am ales, graţie informaţiilor de care am beneficiat, anul 1909. În acel an, conform statisticilor vremii, Capitala avea de 7 ori mai puţini locuitori decât acum, doar 300.000. Oraşul era, evident, mult mai mic, având doar un sfert din suprafaţa de astăzi. Ca să avem o imagine mai exactă a dimensiunilor, vă reamintesc că străzile care, şi atunci dar şi acum, poartă numele de „şosele”, formau centura Bucureştilor: Şoseaua Ştefan cel Mare, Şoseaua Mihai Bravu, Şoseaua Viilor, Şoseaua Panduri, Şoseaua Basarabilor (Şoseaua Nicolae Titulescu), Şoseaua Bonaparte (Şoseaua Iancu de Hunedoara). În afara lor erau comunele limitrofe şi aş aminti doar Giuleşti, Tei, Berceni.

Spiru Vergulescu, Mahala bucureșteană

Bucureştiul avea bariere, puncte de control ale autorităţilor la intrarea sau ieşirea din oraş: Bariera Vergului, aflată la întretăierea Căii Călăraşi, numită pe vremuri Calea Vergului cu Şoseaua Mihai Bravu, Bariera Vitan, la intersecţia Căii Vitan cu Şoseaua Mihai Bravu, Bariera Şerban Vodă de la întâlnirea Şoselei Viilor cu Calea Şerban Vodă, în faţa Cimitirului Bellu, Bariera Moşilor, acolo unde se află astăzi Magazinul Bucur Obor etc. Acum un veac, străzile care purtau numele de „cale” erau arterele de intrare-ieşire în şi din oraş: Calea Victoriei, Calea Moşilor, Calea Griviţei, Calea Văcărești etc., iar la intersecţia unei „căi” cu o „şosea” se afla şi o „barieră” de acces în Bucureşti.

Mă uitam la amestecul de blocuri, majoritatea clădiri triste, fără „personalitate”, cu casele care au scăpat de furia comunistă, unele frumoase, îngrijite, altele părăginite, scorojite de ploi şi de vânt, şi m-am întrebat cum arăta Bucureştiul, din acest punct de vedere, acum o sută şi ceva de ani.

Blocurile din Bucureşti se puteau număra pe degete, cele mai înalte aveau doar trei etaje şi erau toate situate în centrul oraşului. Oamenii acelor vremuri locuiau în case, majoritatea fără etaj, dar cu curte şi grădină, atât în centru cât şi la marginea oraşului. Cele mai înalte clădiri erau turlele bisericilor, oraşul era plin de verdeaţă, cu grădini, vii şi parcuri, iar străzile erau străjuite de copaci falnici. Încet dar sigur, blocurile au luat locul caselor, grădinilor, viilor, comunele din preajma oraşului au devenit cartiere, lumea s-a schimbat, oraşul s-a schimbat, însă merită să ne reamintim de oraşul străbunicilor noştri. În fond, amintirile reprezintă zestrea spirituală a fiecăruia dintre noi. Vom continua.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Moda băuturilor spirtoase

Astăzi a ajuns, din păcate, aproape o obişnuinţă să aflăm că una sau alta dintre prevederile legale au fost încălcate, dând astfel serios de lucru instituţiilor abilitate, mai ales acelora din domeniul financiar. Dar nimic nu-i nou sub soare, istoria se repetă şi în această privinţă.

Cercetând vechi documente bucureştene, constatăm că asemenea exemple erau frecvente şi în urmă cu o sută şi mai bine de ani, când se înregistrau destule cazuri de încălcare a hotărârilor Primăriei Capitalei. Trebuie să precizăm de la bun început că în acea vreme, oraşul fiind înconjurat de vii şi de grădini întinse – nostalgice aduceri-aminte – numeroasele puncte de intrare în Bucureşti erau destul de greu de supravegheat de cei care controlau accesul persoanelor şi produselor în capitala ţării.

Se cuvine să menţionăm faptul că erau renumite în epocă zonele Vitan, Văcăreşti şi Bellu, pe unde se strecurau în oraş tot felul de produse fără a se plăti taxele aferente fixate de Primăria Bucureştilor. Unul dintre produsele foarte căutate de „contrabandiştii” de atunci era spirtul, care era taxat în Bucureşti cu 7 lei decalitrul şi în afara oraşului cu 50 de bani decalitrul. Dacă ţinem cont de preţurile vremii, strecurarea lui în oraş fără a se plăti taxele de rigoare constituia o sursă foarte serioasă de venituri. În unele izvoare documentare se afirmă că erau cartiere întregi care trăiau de pe urma acestei contrabande cu spirt.

Să amintim, pentru delectarea cititorului, nu pentru aceia care vor să se sustragă legii, câteva dintre mijloacele pe care le foloseau contrabandiştii, aşa cum le-a menţionat cunoscutul scriitor Constantin Bacalbaşa în lucrarea Bucureştii de altădată (1871–1884):

„Găzarii: aceştia aveau garniţe cu două funduri, deasupra era petrolul iar dedesubt spirtul, romul sau coniacul.

Geamgiii: aceştia aveau cutii măsluite, în peretele de jos exista o deschizătură în care era introdus un tub de tinichea ce conţinea spirt.

Lemnarii: căruţele treceau bariera încărcate cu lemne. Printre acestea erau câteva trunchiuri mai groase, scobite pe tot lungul lor, iar înăuntru tuburi de tinichea conţinând spirt.

Înmormântările: un convoi mortuar trecea bariera către un cimitir din oraş. În frunte era popa care citea, în urma cosciugului femei care jeleau, mă rog, tot alaiul cuvenit unui asemenea ceremonial. Dar, în realitate era vorba de o bandă de contrabandişti. Popa era contrabandist, femeile la fel, iar dacă ridicai capacul cosciugului găseai înăuntru cutii de tinichea pline cu spirt.

Femeile însărcinate: zilnic treceau prin barieră câteva femei cu pântecele la gură. Într-o bună zi un controlor mai curios a pus mâna pe pântecele unei femei, dar nu era altceva decât o cutie de tinichea plină cu spirt şi fasonată astfel ca să se adapteze corpului şi să simuleze sarcina.

Trăsurile de Hereasca, acele trăsuri mari, acoperite cu coviltir, renumite în Bucureştii de atunci. Acest coviltir, bine acoperit şi bine căptuşit, cuprindea în toată întinderea sa o mare cutie de tinichea plină cu spirt.

Căruţaşii foloseau căruţe cu fundul dublu în interiorul căruia se aflau cutii cu spirt. A fost găsit unul care avea o osie găurită şi în interior un tub plin cu spirt.

Butoaiele cu fund dublu: la control se declara vin, care era taxat la un preţ foarte mic. În realitate, butoiul avea două funduri şi în compartimentul interior se afla spirt, rom sau coniac. Dacă cel care îndeplinea serviciul de cotar al comunei era de rea-credinţă, fiind cumpărat de contrabandişti, afacerea mergea strună şi butoiul trecea. Dar dacă respectivul cotar era cinstit, prindea imediat frauda.

Căruţele cu fân: butoaiele cu spirt erau ascunse în mijlocul fânului; aceste căruţe erau sondate cu nişte ţepe lungi şi ascuţite. Dacă cel care făcea controlul era mituit declara că totul este în regulă.

Femeile cu copii: foarte ingenios mijloc. Femei cu copii de ţâţă în braţe treceau de la ţară la oraş. În pachetul din braţe care nu era altceva decât un butoiaş special cu spirt se afla un instrument ingenios. Când mama bătea cu palma peste spatele butoiaşului, acesta scotea un ţipăt de copil.”

Să rămânem tot în nota amintirilor lui Bacalbaşa menţionând un caz care a făcut mare vâlvă la acea vreme. Este vorba despre o întâmplare petrecută în zona unde Colentina se întâlneşte cu strada Doamna Ghica. Între Bucureşti şi comunele dimprejur era o porţiune de pământ numită „raion”. În comuna Colentina, la marginea „raionului”, se afla o cârciumă unde se făceau depozite mari de spirt, deoarece acolo se plătea o taxă de numai 50 de bani decalitrul. Iar la limita cealaltă a „raionului”, pe teritoriul oraşului Bucureşti se afla o altă cârciumă. De la cârciuma din Colentina până la cârciuma din Bucureşti era săpat, pe sub şosea, un tunel prin care butoaiele cu alcool erau trecute de la o cârciumă la alta fără a se plăti nici o taxă. Şi exemplele ar putea continua.

Puşa Roth

„Lasă, Gheorghe, băutura” – Liviu Vasilică