Editura Casa Radio la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2016

afis-50x70_BOOKFEST-2016 casa radio

Sub semnul marilor voci ale prezentului              

Între 1 şi 5 iunie, Editura Casa Radio vă aşteaptă la standul său din cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest  2016, ediţia a XI-a, cu noi apariţii în colecţii deja consacrate, care pun în valoare mari voci ale culturii române.

Vă propunem întâlniri sonore atât cu înregistrări preţioase din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii – cu voci celebre ori cu voci uitate –, cât şi cu noile voci, în înregistrări realizate recent, în Studioul „Mihai Zirra” al Radio România. E momentul ca la Editura Casa Radio marile voci din trecut să întâlnească vocile prezentului. Continuă lectura „Editura Casa Radio la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2016”

Grigore Vasiliu Birlic la rubrica „Remember” de Annie Muscă

mari actori romani grigore vasiliu birlic biografie artistica

Revista Teatrală Radio

eterne reveniri in luna lui ianuar annie muscaAstăzi, 24 ianuarie, ne amintim de actorul Grigore Vasiliu Birlic (24 ianuarie 1905–14 februarie 1970).

Geniu al comediei. Unic în peisajul teatral românesc. Om mărunt, dar cu o enormă expresivitate redată printr-un mozaic de grimase și gesturi care îi conduceau jocul pe scenă spre perfecțiune. Cu zeci de roluri în teatru și film, în haina câtorva personaje la microfon în Teatrul Radiofonic,rubrica remember annie musca revista teatrala radio adorabil pe scena companiilor teatrale bucureștene și fenomenal la Teatrul Național din Capitală, nu de puține ori își eclipsa colegul de scenă, indiferent de importanța rolului jucat. Cu vocea molcomă, uneori sugrumată și cu ochi rotunzi vorbitori, tonic și optimist în viața particulară, Grigore Vasiliu a rămas pentru totdeauna la inima prietenilor, colegilor din teatru și în conștiința publicului pe care îl cucerea aproape involuntar, doar prin simpla prezență. Primise zestrea spiritului ludic, iar lumea venea de multe ori la teatru doar pentru că era Birlic pe afiș. Restul aproape că nu mai conta. Unii își aduceau chiar scaune de acasă…

caragiale birlic doua lozuri

Grigore Vasiliu Birlic

Răspândea în jur bună dispoziție, era spontan, scotea vorbe de duh, dar nu era prea comod cu colegii de scenă. Pasionat de automobile, de cazino și de curse de cai, nu de puține ori se întorcea lefter acasă. Afectuos și generos cu familia sa, Grigore Vasiliu, care pe veci se va numi Birlic, își va răsfăța nepoții poate din dorul necuprins pentru copiii pe care nu i-a avut.

Pagini biografice

Născut la început de secol XX în familia unui negustoraș din Fălticeni, Grigore Vasiliu a avut un frate și trei surori. Din copilărie aspira la cariera de clovn, lucru de care tatăl său nici nu voia să audă. După absolvirea în 1924 a Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, Grigore se înscrie, din dorința părinților, la Facultatea de Drept din Cernăuți, dar, în paralel, începe să facă figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru 50 de lei pe seară, ajutat de concitadinul Jules Cazaban, angajat al teatrului, cu doi ani mai mare decât el. Aici este remarcat de directorul Dragoș Protopopescu și recomandat regizorului Aurel Maican. Acesta încearcă să găsească o piesă potrivită pentru el. Așa ajunge Grigore Vasiliu, încă student la Drept, să joace în Musca spaniolă, o comedie de Arnold și Bach, în care așa de tare se fâstâcește din cauza emoției, încât place enorm publicului. Succesul i-a adus angajarea cu 6000 lei pe lună. Spectatorii îl vor îndrăgi și aplauda în piesele Să nu te miri de nimic de Perlinsky și Amanetul rubrica remember annie musca revista teatrala radiode Holberg, ambele sub îndrumarea regizorală a noului director al Teatrului din Cernăuți, Victor Ion Popa. Îl va întruchipa și pe Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, sub directoratul lui Mișu Fotino. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Filmul „Telegrame” și fragmente antologice de teatru radiofonic cu Birlic.

Annie Muscă

Revista Teatrală Radio: În curând, la rubrica „Remember” de Annie Muscă

remember annie musca revista teatrala radio evocari mari actori romani liber sa spun promo

annie musca remember revista teatrala radio birlic silviu stanculescu emil hossuDe la 1 ianuarie 2014, Revista Teatrală Radio – care a împlinit în 21 ianuarie 2014, trei luni de când și-a deschis paginile virtuale cititorilor – și-a propus să vă prezinte portrete cu caracter monografic, sintetic, ale unor mari actori români, la rubrica Remember, susținută de Annie Muscă.

Sub semnul „Eterne reveniri”, Annie Muscă vă oferă în fiecare lună articole despre cei sosiți sau plecați în luna respectivă, chiar în ziua care marchează data nașterii sau a trecerii lor în neființă. Intenționăm astfel să păstrăm vie imaginea actorilor care au scris pagini de referință în istoria teatrului românesc.

Vineri, 24 ianuarie și sâmbătă, 25 ianuarie 2014, vă veți reîntâlni în cadrul acestei rubrici cu:

Grigore Vasiliu-Birlic (24 ianuarie 1905, Fălticeni–14 februarie 1970, București)

mari actori romani grigore vasiliu birlic remember

Silviu Stănculescu (24 ianuarie 1932, Timișoara–23 octombrie 1998, București)

Silviu_Stanculescu la rubrica remember rev teatrala radio

Emil Hossu (24 noiembrie 1941, Ocna Sibiului–25 ianuarie 2012, București)

emil hossu roluri teatru film

Alte detalii în Revista Teatrală Radio.

Ce stație e asta?

birlic tren gara

simple intamplari rubrica liber sa spunBirlic, vă imaginați, era destul de neastâmpărat. Pus pe glume, în compania lui viața devenea foarte veselă. Nici nu trebuia să spună multe, pentru că figura și mimica lui erau atât de expresive, încât doar privindu-l te înseninai și râdeai. Putea să tacă minute în șir, să se abțină de la a spune vreo poantă, efectul era același pentru cei care-l urmăreau. Această expresie comică a figurii sale a fost, desigur, mult exploatată de regizori, succesul la public fiind asigurat. Și cum de la tinerețe avea o tehnică actoricească excelentă, inteligență artistică ieșită din comun și un simț teatral aparte, cariera fulminantă nu s-a lăsat așteptată. Era spontan, poantele îi veneau de la sine, cu o naturalețe fermecătoare. Făcea calambururi din orice.

Trupa teatrului călătorea cu trenul, într-un turneu prin Moldova. Pe vremea aceea nu se punea problema de autocar, de avion nici vorbă, așa ceva nu prea ajunsese pe la noi. Oricât de important ar fi fost teatrul, toată lumea călătorea cu trenul, noaptea la vagon de dormit. De dormit, pentru cine poate. Birlic nu prea avea somn. Noapte adâncă. Trenul oprește la Mărășești. Liniște mormântală, nu se aude decât pufăitul locomotivei. Trenul stătea de minute bune, probabil că mașina, mai neagră ca noaptea, lua apă. În lumina chioară a unui felinar uitat de vreme, nu se vedea mai nimic. Birlic scoate capul pe fereastra vagonului și întreabă un ceferist, revizorul de vagoane care mergea agale pe lângă tren: „Ce stație e asta?” Omul răspunde plictisit: „Mărășești.” La care Birlic, pe loc, făcând pe pelticul: „Și se mai luptă? Se mai luptă?”

Costin Tuchilă

Eveniment: Portalul multimedia „Centenar Caragiale”

Începând de astăzi, 7 iunie 2012, puteți accesa portalul multimedia Centenar Caragiale, o nouă și, sperăm, atrăgătoare ofertă a Radio3Net „Florian Pittiș”.

Acest proiect se va desfăşura în cadrul Anului Caragiale, cu ocazia comemorării a 100 de ani de la moartea scriitorului (9 iunie 1912), în spiritul misiunii radioului public de promovare a valorilor culturii naţionale.

Pornind de la îndemnul lui Caragiale de a se adresa generaţiilor viitoare, pentru a consolida lucrarea înaintaşilor, s-a hotărât că Proiectul „Centenar Caragiale” se va derula în cadrul postului Radio 3Net „Florian Pittiș”. Alegerea acestui post al Societății Române de Radiodifuziune drept gazdă a proiectului s-a făcut ţinând cont de faptul că publicul său este unul preponderent tânăr, putând beneficia astfel şi de informaţii care să completeze educaţia şcolară şi să contribuie la consolidarea culturii generale, la familiarizarea tinerilor ascultători cu opera caragialiană în toată complexitatea ei, de la teatru, proză literară, poezie la proza jurnalistică, cu genurile şi speciile literare şi jurnalistice abordate de Caragiale. Nu în ultimul rând, la cunoaşterea esteticii caragialiene, desprinsă din reflecţiile autorului despre teatru, literatură, muzică, artă în general.

Acest proiect constă în realizarea unui portal multimedia: biografie, activitate, opera literară (teatru, proză, publicistică, poezie), opinii critice, corespondență, iconografie, informaţii de actualitate despre evenimente din Anul Caragiale. Accesând aceste pagini, veți putea citi și reciti cele mai importante scrieri ale lui Caragiale și despre Caragiale, cu note și comentarii edificatoare.

Într-o pagină separată vor fi postate 12 emisiuni de circa 30 minute, în format audio-video, realizate timp de un an. Autorii acestui proiect au în vedere în primul rând valorificarea înregistrărilor Radio România, de la cele aflate în Fonoteca de Aur până în prezent, dar și realizarea unor înregistrări în premieră, cu fragmente din opera caragialiană care nu se regăsesc în Fonoteca Radioului.

Realizatori: Costin Tuchilă (responsabil de proiect) și Pușa Roth. Imagine și montaj video: Adrian Jumugă. Web designer: Adi Gheorghe. Regizor artistic: Vasile Manta. Redactor șef Radio 3Net „Florian Pittiș”: Florin Dumitru.

Portalul Centenar Caragiale poate fi accesat la adresa: http://centenarcaragiale.radio3net.ro/ 

Prima emisiune postată pe portalul Centenar Caragiale face parte dintr-o serie dedicată unuia dintre cele mai importante momente din istoria teatrului românesc: Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu. Prima dintre cele patru emisiuni evocă montările regizorului pe scena Teatrului Național din București, în perioada 1948–1952 și prima versiune a radiofonică a comediei D’ale carnavalului, difuzată în premieră în 28 decembrie 1951. Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth.

Pe site-ul Liber să spun veți găsi informații și, evident, linkuri, cu fiecare nouă postare de pe portalul Centenar Caragiale.

Imagini din emisiunea Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu

Remember: Comediile lui Caragiale în viziunea regizorală a lui Sică Alexandrescu

Se împlinesc astăzi 60 de ani de la difuzarea în premieră a Scrisorii pierdute de I. L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, înregistrare din prima serie a montărilor caragialiene care poartă semnătura marelui regizor la Teatrul Național Radiofonic.

Pentru a vă oferi date edificatoare despre această primă transmisie cu înregistrarea pe bandă magnetică a comediei O scrisoare pierdută, se cuvine reamintit contextul în care a fost realizată seria radiofonică în discuție, cu ocazia centenarului nașterii lui I. L. Caragiale, 1952 (atunci se considera ca dată a nașterii ziua de 30 ianuarie 1852; astăzi, după descoperirea certificatului de botez la Arhivele Statului, în anii 1970, mulți cercetători admit ambele date, 30 ianuarie sau 1 februarie 1852, ca posibile; v. și Dicţionarul General al Literaturii Române, sub egida Academiei Române, vol. II,  C/D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004).

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii, ca și înregistrarea lor la Teatrul Radiofonic – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948 –1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Farfuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache. El era anunţat pe afiş la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Aristizza Romanescu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Alexandru Giugaru (Iancu Pampon), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niky Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

Contextul în care au fost realizate variantele radiofonice ale acestor spectacole neegalate poate fi refăcut din documentele existente în arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune. După trei ani de întrerupere, în toamna lui 1951 reapare revista săptămânală „Programul de radio”, editată de Comitetul de Radio de pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române. În nr. 7 din 23 decembrie, pe pagina I apare o informaţie despre operele lui Caragiale la microfon. Conform Hotărârii Consiliului de Miniştri, pentru sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea lui Caragiale, „se instituie Comitetul Naţional Jubiliar care are sarcina de a conduce şi lua toate măsurile în legătură cu sărbătorirea acestei aniversări. În cinstea centenarului lui Caragiale, emisiunea Teatru la microfon va prezenta ascultătorilor câteva dintre cele mai reprezentative opere ale marelui scriitor şi dramaturg. Astfel, vineri 28 decembrie, la orele 22,20, va fi difuzată cunoscuta comedie «D’ale carnavalului» iar în cursul lunii ianuarie 1952 vor fi transmise comediile «O noapte furtunoasă», «O scrisoare pierdută», «Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea» şi mai multe schiţe ale lui I. L. Caragiale. Lucrările marelui clasic vor fi interpretate la microfon de cei mai de seamă maeştri ai scenei noastre.”

Într-o altă pagină, la rubrica „Teatru la microfon”, publicaţia anunţa că miercuri 26 decembrie se va transmite comedia Văduva isteaţă de Carlo Goldoni în regia lui Sică Alexandrescu iar duminică 30 decembrie, scenariul Tudor Vladimirescu, avându-l în rolul titular pe artistul poporului Nicolae Bălţăţeanu. Dacă au fost înregistrate şi nu transmise în direct, benzile nu s-au păstrat.

D’ale carnavalului s-a transmis pe posturile Bucureşti 1 şi Craiova, în ziua (28 decembrie 1951) şi la ora anunţate. În distribuţie: Grigore Vasiliu-Birlic, Niky Atanasiu, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Alexandru Ghibericon, Ionescu Horaţiu, Cella Dima, Carmen Stănescu, Zizi Petrescu ş.a. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În raportul de emisie, Raport critic al programelor, cum se numea atunci, citim că piesa s-a difuzat după Radiojurnalul de la ora 22,00, care a durat 19 minute, fiind descris astfel: „Conţinut bogat, înlănţuirea problemelor, justă. De remarcat că se dă o mare importanţă ştirilor culturale, ca de obicei. Ştiri sportive, foarte diferite. Redactare corectă. Crainicii Florescu, Cosac citesc bine frazat, fluent, corect. Sfârşitul, 22,19.”

Despre D’ale carnavalului, meticulosul responsabil literar notează: „Prezentarea, just întocmită. Interpretarea excelentă reuşeşte să scoată în evidenţă binecunoscutele calităţi ale marelui nostru comic. Indicaţiile scenice sunt citite de crainic cu un ton potrivit. Regia, bună; tehnica, normală. Sfârşitul: 23,39.” După piesă, o completare muzicală: Trei preludii de Chopin, 10 minute.

Distribuţia acestei primei versiuni radiofonice cu D’ale carnavalului (a doua datorată lui Sică Alexandrescu datează din 1961), aduce o modificare importantă faţă de cea a premierei de la Naţional: în locul lui Giugaru, în rolul lui Iancu Pampon joacă Alexandru Ghibericon. Alte schimbări vizează rolurile episodice: Zizi Petrescu (O mască), Puiu Mirea (Un chelner). Comentatorul: Horia Şerbănescu, pe care îl ascultăm în aceeaşi ipostază şi în Conu Leonida. Înregistrarea a fost făcută pe 15 decembrie 1951, în studioul de la Sf. Sava, avându-l ca regizor tehnic pe inginerul George Buican iar regizor de studio, Ion Vova. Datele exacte ale înregistrării celorlalte trei piese nu se cunosc, dar e de presupus că două dintre ele (O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută) nu au fost înregistrate la sfârşitul lui decembrie 1951, ci în ianuarie 1952. Pe banda care păstrează înregistrarea comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi a celor Trei schiţe dramatizate, crainicul anunţă că Emisiunea I. L. Caragiale a fost înregistrată în 1951, ea difuzându-se, după cum ştim din arhivă, în 25 ianuarie 1952. Datarea este fără îndoială indubitabilă.

Evocându-l pe Birlic într-un Profil teatral difuzat după moartea marelui actor, în 1970, Sică Alexandrescu afirma: „În D’ale carnavalului, Crăcănel al lui Birlic, unde el a împletit lacrima cu zâmbetul, va rămâne un exemplu de convingerea cu care trebuie jucată farsa.”

Numărul 11 al „Programului de radio”, datat 21 ianuarie 1952, publica pe prima pagină o notă cu titlul În întâmpinarea centenarului I. L. Caragiale, informând despre transmiterea pe 25 ianuarie a comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea, urmată de patru schiţe scenarizate. Apoi, „din schiţele marelui scriitor, marţi 22 ianuarie, orele 11,40, «Premiul întâi», satiră a şcoalei burgheze iar sâmbătă 26 ianuarie, orele 21,25, pe Radio Bucureşti 1 şi Craiova, «Triumful talentului». În emisiunea de joi 24 ianuarie, orele 15,15, pe Radio România şi Bucureşti 2 vom transmite basmul «Făt-Frumos cu moţu-n frunte» [traducere a lui Caragiale după Charles Perrault, n.n.].” E greu de ştiut dacă aceste schiţe au fost înregistrate pe bandă sau citite în direct.

Duminică 20 ianuarie 1952, ora 17,00, postul Radio Bucureşti 1: O noapte furtunoasă după un program muzical „la cererea fruntaşilor în producţie aflaţi la Casa de odihnă «7 Noiembrie» din Predeal”. Consemnarea din raportul de emisie este amănunţită, în culoarea defunctei epoci, dar cu superlativele meritate de montarea Sică Alexandrescu: „Se difuzează «O noapte furtunoasă» de Ion Luca Caragiale. Cele câteva cuvinte de la început despre Caragiale ca om şi autor, despre societatea în mijlocul căreia a trăit şi împotriva căreia a luptat, sunt just orientate politic, simplu, accesibil redactate. Sceneta lui Nicolae Kiriţescu, care urmează după aceea, evocă deosebit de viu, caracteristic, momentul solemn de la Academie, când, în 1891, burghezo-moşierimea refuză premierea operei lui Caragiale cu Premiul Heliade Rădulescu. Dialogul e bine condus, personajele se conturează precis prin cele ce spun. Interpretarea foarte bună, cu multă naturaleţe. Se remarcă Ciprian (Sion) şi Gion (Sturdza) prin autenticitatea cu care îşi rostesc punctele de vedere împotriva premierii, făcându-te parcă să vezi tipurile marilor moşieri şi politicieni care conduceau în trecut ţara. Comedia lui Caragiale «O noapte furtunoasă» este difuzată într-o distribuţie şi interpretare excelente. Stilul caragialesc este redat cu puritate, simplu, fără exagerările interpretării din trecut şi fără nuanţele ieftine de mahala ale acesteia. Emisiunea teatrală din această seară este plăcută, atractivă şi cred că a corespuns scopului propus, acela de a contribui la sărbătorirea marelui nostru dramaturg realist. Se termină la 18,35, cu 10 minute înainte.” Urmează aproape 25 de minute de melodii populare româneşti. Cronometrul responsabil este neiertător notând că programul muzical a început la ora 18, 35 de minute şi 30 de secunde.

Pentru minunata versiune de pe scena undelor, Sică Alexandrescu preia aproape integral prima distribuţie de la Teatrul Naţional, cu Alexandru Giugaru în Jupân Dumitrache, Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Radu Beligan (Rică Venturiano), Niky Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian (Spiridon), Silvia Dumitrescu-Timică (Veta), Victoria Mierlescu (Ziţa). Regia tehnică poartă semnătura inginerului Lucian Ionescu.

Doar cinci zile aveau să treacă până la premiera cu Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi cele Trei schiţe scenarizate (nu patru cum se anunţa în revistă): Arendaşul român (cu Alex. Giugaru, Gh. Ciprian, Niky Atanasiu, Radu Beligan), Lanţul slăbiciunilor (cu Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Cella Dima), Tren de plăcere (în distribuţie: Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Cella Dima, Niky Atanasiu, Sonia Cluceru), tot în regia lui Sică Alexandrescu: vineri 25 ianuarie 1952, ora 22,20 la Radio Bucureşti 1, evident după Radiojurnal, considerat în raport „variat, înlănţuirea programelor, justă. Crainicii Speranţă, Stieber au făcut o bună lectură. Crainicul Speranţă are o bâlbâială la pagina 18, crainica Stieber are o ezitare la pagina 30 iar la pagina 32 citeşte «cultără» în loc de «cultură».” Grele vremuri! Nici emisiunea de teatru nu e ferită de observaţii critice: „Prezentarea în general substanţială şi justă. Totuşi, în schiţa «Tren de plăcere» nu reliefează destul de exact ideea principală, spunând că denunţă imoralitatea familiei burgheze. S-a transmis piesa într-un act «Conu Leonida faţă cu reacţiunea». În continuare s-au transmis schiţele «Arendaşul român», «Lanţul slăbiciunilor» şi «Tren de plăcere». Atât piesa cât şi schiţa s-au bucurat de o interpretare excelentă. Ar fi trebuit însă ca între piesă şi reprezentarea schiţelor să fie puţină pauză, nu să se intre pe nerăsuflate dintr-una într-alta. Înregistrări clare. S-a terminat cu 5 minute înainte. În completare, s-au transmis o melodie populară românească, numerele câştigătoare la Loto central şi semnal. Programul zilei se încheie cu cântece pe versurile poeţilor noştri.”

Eroii farsei lui Caragiale au identitatea actorilor care urmau să intre în scenă la Teatrul Naţional pe 4 februarie 1952: G. Timică (Conu Leonida), Sonia Cluceru (Efimiţa), Eugenia Bame (Safta).

Nu a fost bineînţeles o întâmplare că în ziua în care se împlinea un veac de la naşterea lui Caragiale, miercuri 30 ianuarie 1952, ascultătorii posturilor România şi Bucureşti 2 s-au răsfăţat cu O scrisoare pierdută şi încă la o oră de difuzare de maximă audienţă: 20,00. Pentru curiozitatea dvs. desprind din raportul de emisie: în emisiunea în limba maghiară, care a precedat capodopera interpretativă, a fost transmisă partea a IV-a a Scrisorii pierdute în versiunea artiştilor Teatrului Secuiesc din Târgu Mureş. Se consemnează o depăşire de 2 minute şi 30 de secunde. La 20,03, Teatru la microfon, două ore, „intră cu trei minute mai târziu din cauza emisiunii maghiare: transmisia piesei «Scrisoarea pierdută» de I. L. Caragiale. Alegerea piesei era mai potrivită în cadrul sărbătoririi marelui scriitor. Interpretarea a fost valoroasă, personagiile s-au conturat cu claritate, sugestiv. Atmosfera caragialească a fost cu succes realizată, în perfect acord al interpreţilor. Unele aspecte şarjate a avut Finteşteanu (Farfuridi), în actul al III-lea, discursul său. Explicaţiile crainicului, discrete, completează bine desfăşurarea piesei. Cred că ar fi fost mai bine să se dea ascultătorului şi distribuţia, aşa cum se face obişnuit, fiecare personagiu cu interpretul său. Este de presupus că mai sunt ascultători cari n-au avut ocazia să cunoască până acum piesa, încât menţionarea parţială doar a interpreţilor nu i-a putut lămuri, servind doar unei părţi din massa ascultătorilor, ceea ce nu este just şi nici în acord cu înaltul rol educativ al instituţiei noastre. Imprimarea a fost foarte clară, perfect accesibilă, de bună calitate, cu excepţia a câtorva ţiuituri. Durata: 2 ore. 22,03: ora exactă. Închiderea emisiunii, normal. Crainica Stieber se bâlbâie la cuvântul 397.” (Probabil anunţarea frecvenţei).

În dactilogramă există şi trei tăieturi cu cerneală neagră. Cineva n-a fost de acord cu adjectivul „discrete”, cu propoziţia despre rolul educativ şi cu menţionarea depăşirii cu 3 minute. Trebuie să recunoaştem însă că observaţia referitoare la absenţa distribuţiei era îndreptăţită.

Faţă de premiera de la Naţional din 17 septembrie 1948, există importante modificări. Criticul Valentin Silvestru remarca în volumul Caligrafii pe cortină (1974): „Spectacolul n-a fost însă niciodată fixat într-un chenar definitiv. Din motive bine chibzuite iar alteori din inexorabilităţi ale destinului, el a fost revăzut mereu schimbându-se la un moment dat chiar elemente importante ale cadrului plastic, în sensul unei stilizări a amănuntelor de epocă. S-a modificat de mai multe ori distribuţia.” La Radio rolul lui Tipătescu este interpretat de Niky Atanasiu, care fusese Caţavencu. Radu Beligan este clasicul pentru noi cei de astăzi, Agamiţă Dandanache iar Birlic, Brânzovenescu. În Caţavencu apare Ion Talianu. Ei vor intra în scenă în aceste roluri pe 10 februarie 1952, în spectacolul festiv al Teatrului Naţional. Neschimbaţi, Alexandru Giugaru (Trahanache), Marcel Anghelescu (Pristanda), Elvira Godeanu (Zoe), Ion Finteşteanu (Farfuridi), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat). Regia tehnică era asigurată de inginerul Lucian Ionescu, regizor de studio era atunci maestrul Ion Vova.

Costin Tuchilă

Cele patru comedii de I. L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, în versiunile din decembrie 1951–ianuarie 1952, au apărut pe CD, la Editura Casa Radio, în seria „Capodopere ale dramaturgiei româneşti”. Pentru detalii și pentru a le comanda online accesați site-ul Editurii Casa Radio.

 

Calendar: Sică Alexandrescu

Născut în 15 august 1896, la București, fiu al unui actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Sică Alexandrescu crescuse în perioada emancipării regiei de teatru, devenită dintr-un apendice funcţional al jocului actoricesc, rezumată la câteva indicaţii, creaţie teatrală care presupunea concepţie, rigoare, exercitare a fanteziei, lucru îndelung cu actorul. Era perioada în care Nottara, Davila şi mai ales Paul Gusty, ultimul, veritabil creator de şcoală, confereau spectacolelor dimensiuni creatoare care ieşeau din tiparele rigide, moştenite din veacul al XIX-lea.

Sică Alexandrescu şi-a început cariera la Teatrul Naţional din Cluj. Nimic notabil la început, în afară de înclinaţia către opera caragialiană, pe care avea să o valorifice în anii de la mijlocului secolului ca nimeni altul, în montări neîntrecute, devenite tot atât de populare ca şi textele dramatice respective. În 1928 montase pe o scenă dintr-o grădină D’ale carnavalului. Devenise însă repede un bun regizor de farse în genul bulevardier, de divertisment în gustul epocii, în fond, adaptări moderne ale tradiţiei vodevilului. Prelucra, dramatiza, regiza cu îndemânare şi cu imediat succes la public. Dar acorda constant atenţie dramaturgiei româneşti, fiind foarte receptiv la piesele autorilor debutanţi sau abia lansaţi.

Pusese în scenă, în 1928, Panţarola de Tudor Muşatescu, avea să monteze Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian. Căuta actori cu care să poată realiza performanţe teatrale. Pe Grigore Vasiliu îl făcuse să devină Birlic la Teatrul Vesel pe care îl conducea împreună cu Tudor Muşatescu. Piesa Birlic, montată în 1934, o prelucrare după Arnold şi Bach făcută de Tudor Muşatescu împreună cu Sică Alexandrescu, mai exact o localizare în care fuseseră introduse adorabile muşatisme, de cert efect lângă situaţiile comice, îi aduce actorului nu numai numele, ci şi celebritatea. Birlic a fost un succes de durată în anii dinaintea războiului.

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Frafuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache, la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niki Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

După succesul uriaş reportat cu Revizorul de Gogol în turneul de la Moscova, din 1956 (premiera Naţionalului fusese la 1 iulie 1952, cu Radu Beligan în Hlestakov şi Alexandru Giugaru în rolul Primarului), Sică Alexandrescu montează Bădăranii de Goldoni, spectacol antologic al Teatrului Naţional din Bucureşti (premiera: 24 iulie 1957), jucat cu un succes extraordinar şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957. La Festivalul de Teatru de la Veneţia, Bădăranii a fost un adevărat triumf, entuziasmând publicul şi critica de specialitate prin interpretarea magistrală, ritmul de joc şi reliefarea atât de adecvată a particularităţilor specifice teatrului goldonian. În grădina de la Palazzo Grasso, actul al III-lea a fost urmărit pe o ploaie torenţială. Magia spectacolului era atât de mare, încât nici un spectator nu şi-a părăsit locul.

Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Presa italiană scria în termeni superlativi despre „surprinzătoarea” trupă bucureşteană care încântase prin proprietatea limbajului scenic, prin expresivitatea caracterologică a personajelor, devenite o dată în plus memorabile, şi nu în ultimul rând prin stilul şi plasticitatea montării, cum de altfel se întâmplase şi cu Revizorul, ovaţionat şi considerat un adevărat triumf la Moscova.

Bădăranii este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, traducerea şi regia artistică aparţinând lui Sică Alexandrescu. Cu o distribuţie de zile mari, din care fac parte Alexandru Giugaru (Lunardo), George Calboreanu (Simon), Grigore Vasiliu-Birlic (Canciano), Marcel Anghelescu (Maurizio), Radu Beligan (Filippetto), Nina Diaconescu (Felice), Cella Dima (Margarita), Eugenia Popovici (Lucietta), Silvia Dumitrescu-Timică (Marina), Niky Atanasiu (Riccardo), spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio (data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1958) şi la Televiziune (1960). Scenografia aparţinea lui W. Siegfried, costumele erau realizate de Cella Voinescu, muzica de scenă, de Paul Urmuzescu, coregrafia – Stere Popescu. În spectacolul radiofonic apare o singură modificare în distribuţie: Tanţi Cocea în rolul lui Felice. Varianta pentru televiziune este regizată de Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, distribuţia rolurilor feminine fiind parţial schimbată. Sunt păstrate Cella Dima şi Silvia Dumitrescu-Timică dar apar Carmen Stănescu (Felice) şi Coca Andronescu (Lucietta). Pe ultima Sică Alexandrescu o distribuise în rolul Mirandolinei, în spectacolul cu Hangiţa de la Naţional (premiera: 31 decembrie 1958).

Mihai Petrovici povesteşte şi o întâmplare simpatică referitoare la spectacolele cu Bădăranii, aflată de la impresarul Gaby Michăilescu: „În spectacol, este o scenă grozavă în care discută doi bădărani (Calboreanu şi Giugaru) iar al treilea doar asistă, acesta fiind Canciano jucat de Birlic. Lumea se prăpădeşte de râs. A doua zi, Calboreanu îl roagă pe Sică Alexandrescu să-i lase numai pe ei doi căci uimitorul Birlic, numai prin modul în care priveşte discuţia, fără a scoate o vorbă, stârneşte râsul. La următorul spectacol, în scenă rămân doar Calboreanu cu Giugaru, numai că Birlic, recunoscut prin şotiile sale, în toiul discuţiei, face să-i pătrundă doar nasul în scenă şi lumea iar moare de râs. Întâlnindu-se cu Sică după două zile, Calboreanu îi spune: «Adu-l înapoi pe Birlic, că efectul e acelaşi!»”

Pe lângă spectacolele Caragiale, Revizorul şi Bădăranii sunt veritabile capodopere de artă interpretativă, rămase din fericire în memoria benzii de magnetofon. Revizorul, cu textul tradus şi adaptat de regizor, a fost difuzat în premieră la Radio, la 3 martie 1953, cu distribuţia de pe scena Naţionalului.

Aceste date ar fi suficiente pentru a evoca figura unuia dintre cei mai importanţi oameni de teatru români. Pentru a întregi portretul marelui regizor, trebuie totuşi amintite măcar câteva dintre celelalte spectacole montate cu succes de Sică Alexandrescu: Doctor fără voie (1955) şi Bolnavul închipuit (1962) de Molière, Bălcescu de Camil Petrescu (1949) Fata fără zestre de Ostrovski (1954), Regele Lear de W. Shakespeare (1955), cu Gh. Storin în rolul titular şi Birlic în rolul Bufonului.

Sică Alexandrescu a murit în 6 august 1973, la Cannes. Nouă zile îl despărţeau de împlinirea vârstei de 77 de ani. Marea suită de actori pe care îi distribuise în creaţii memorabile, de la opera caragialiană la Gogol, Goldoni, Molière, Camil Petrescu sau la piese de dramaturgi români contemporani pe care le montase în spectacole admirabile, nu se retrăsese cu totul. Alexandru Giugaru era doar cu un an mai tânăr decât Sică Alexandrescu, George Calboreanu se născuse în acelaşi an, 1896 (la 5 ianuarie), ca să nu mai vorbim de Radu Beligan sau de Carmen Stănescu, aflaţi în plină maturitate artistică. Birlic, actorul adus de Sică Alexandrescu la Bucureşti, lansat şi susţinut cu entuziasm, părăsise această lume cu trei ani şi jumătate înainte (14 februarie 1970).

Costin Tuchilă