Burtă

portrete de pusa roth schita

portrete rubrica liber sa spunNu nu este vorba despre burta omului, sacul în care punem zi de zi fel de fel de combinaţii culinare, ci despre un personaj interesant din lumea satului. Burtă are acum spre cincizeci de ani şi este un bun meseriaş, electrician de mare clasă – aşa spun cei din sat care l-au chemat să le facă instalaţiile – dar Burtă nu face mare tapaj din asta, fiindcă e un personaj trist. Îl cunosc de multă vreme şi m-a uimit că bea din ce în ce mai mult. Zilele astea l-am văzut şi era trist şi preocupat de cine ştie ce problemă. De dimineaţă a trecut pe partea dreaptă a străzii, era treaz, iar la prânz a schimbat trotuarul, beat fiind. Beţia este o boală, aş zice eu, fiindcă distruge destine de cele mai multe ori, şi l-aş aminti doar pe Burtă. Acum 15 ani, umbla cu cămăşi albe, era mai vânjos şi juca alba-neagra, dispreţuindu-i pe cei din jurul său, care intuiau că le este superior. Burtă, la tinereţe, avea succes la femei, dar el nu alegea, ci se lăsa sedus de cea care era mai aproape, indiferent de vârsta acesteia. Sigur, a primit bătaie de la familiile sus-numitelor, pentru că Burtă nu era un om serios, nici măcar pentru o relaţie trecătoare. Încet-încet lumea lui s-a făcut din ce în ce mai mică şi acum nu mai are decât foarte puţini prieteni. Acum umblă cu haine mai ponosite, dar curate încă şi merge prin sat uitându-se fix undeva, în lumea lui, cu sticla în mână, legănând-o uşor. Burtă are trăsături aspre, iar fratele lui, o frumuseţe de om, a avut un accident, a fost lovit la cap, și după aceasta şi-a schimbat comportamentul purtând haine de femeie. Nu bea, dar ca şi fratele lui trece dintr-o parte în alta a satului fără să aibă vreo treabă importantă. Mama lor, o femeie frumoasă şi vrednică, n-a suportat acestă realitate şi cred că a murit de inimă rea. Doi băieţi, unul beţiv notoriu, celălalt care se crede femeie. Aş fi vrut să mai stau de vorbă cu Burtă, dar acum se uită pieziş la oricine vrea să-l întrebe ceva, se opreşte, ascultă şi pleacă. Tare mă tem că Burtă a încetat să mai aibe dialog cu el însuşi, pentru că dialogul provoacă, dialogul îţi poate schimba traiectoria. Acesta e Burtă, un învins de viaţă, de viciu, de el însuşi. Paradoxal, Burtă nu are burtă.

Pușa Roth

Erasmo Damato – jurnalistul cu suflet de copil

mino damato jurnalist

„Cea mai mare satisfacţie pentru mine este atunci când

mânuţa unui copil o prinde pe a mea şi cu emoţie în glas,

într-o limbă străină de a mea, îmi spune: Mulţumesc!”

Erasmo Damato

Erasmo Damato sau Mino Damato (1937–2010), aşa cum este el cunoscut, a fost omul care l-a descoperit pe Andrea Bocelli, dar şi cel care a dat o şansă copiilor infectaţi cu necruţătorul virus al imunodeficieţei umane (HIV). „În anul 1989 am primit o scrisoare de la o mamă. Am citit-o şi recitit-o. Părea o mamă care iubea viața, căreia îi plăceau copiii, indiferent cum i-ar fi oferit Dumnezeu. Îmi scria de copilul ei, născut orb, dar cu o voinţă extraordinară de a cânta. Voia să i se ofere o şansă. Ştia să cânte bine la pian şi cu vocea. Am invitat-o la sediul Fundaţiei împreună cu copilul despre care îmi scrisese. L-am rugat să cânte ceva la pian pentru a-mi face o idee asupra a ceea ce ştia. A cântat optsprezece minute fără să se oprească. Acela a fost momentul în care mi-am spus că trebuie să merg înainte, iar acel copil era Andrea Bocelli…”, scria cunoscutul jurnalist italian, omul care avea să înfieze la un moment dat un copil infectat cu HIV din România, o fetiţă, pe Andreea, şi să dea naştere unei fundaţii, „Bambini in Emergenza”, dedicată copiilor seropozitivi abandonaţi la lada de gunoi a umanităţii.

erasmo damato copii HIV

Erasmo Damato

Pentru Erasmo (Mino) Damato, născut la Napoli în ziua de 1 decembrie 1937, lupta pentru viaţa altora a fost un ideal personal, dar şi un crez că viaţa poate avea continuitate şi acolo unde natura umană prin abandon şi prin indiferenţă ignobilă vrea să îi pună capăt brusc şi cu sânge rece. Dacă Andreea Damato, fetiţa adoptată de jurnalistul italian ar mai fi trăit şi azi, cu siguranţă că vorbele acestuia: „în ochii copiilor se poate citi viitorul. Oferindu-le ceva, nu sărăceşti, ci, din contră, te îmbogăţeşti”, ar fi însemnat mult mai mult. După ce transformă în Centre de îngrijire a copiilor seropozitivi două dintre pavilioanele Spitalului „Victor Babeş” din Bucureşti, Damato învinge inerţia vremurilor postrevoluţionare româneşti şi pune bazele – în iarna anului 1997 – Centrului-Pilot de la Singureni, aflat la 35 km de Bucureşti, în judeţul Giurgiu, unde copiii seropozitivi externaţi din Spitalul „Victor Babeş” au un cămin al lor, dar şi pe cineva aproape de sufletul lor chinuit, care să-i primească şi să le ofere necondiţionat iubire în fiece zi lăsată lor de divinitate. Aici, Surorile Franciscane Misionare de Assisi desăvârşesc, prin Voia lui Dumnezeu, opera „gingăşiei Lui” pentru ajutorarea unor copii, care îşi cară în spate cu o demnitate uluitoare crucea grea a unei boli, ce ucide fără nicio milă viaţa dinlăuntrul lor angelic. Erasmo Damato, pentru care Singureniul devenise a doua lui casă de suflet după Italia, „cu lacrimi în ochi, înainte de moartea sa (16 iulie 2010)” rostea următoarele cuvinte, un veritabil testament personal pentru eternitate: „Cea mai mare satisfacţie pentru mine este atunci când mânuţa unui copil o prinde pe a mea şi cu emoţie în glas, într-o limbă străină de a mea, îmi spune: Mulţumesc!”

goya copii

Goya, Copii umflând un balon

Jurnalistul Erasmo Damato de la cotidianul „Il Tempo” – trimis special mai apoi pentru televiziunea RAI în zone de război, precum Cambodgia, Vietnam şi Afganistan – a înfiinţat la Roma în anul 1995 Fundaţia „Bambini in Emergenza”. Pentru Surorile Franciscane Misionare de Assisi din România, el reprezintă însă piatra de temelie a vieţii înseşi. Căci a sluji numele lui Dumnezeu culegând dintre resturi murdare ceea ce alţii aruncă în mod conştient – VIAŢA –, chiar dacă aceasta are o durată mult prea scurtă, uneori, în planul superior divin, e totuna cu însemnul unei conştiinţe curate, care se supune legilor simple ale adevăratului creştinism practicat şi nu propovăduit doar din vârful ascuţit şi perfid al limbii de carne şi de sânge. Înseamnă substanţa unei filozofii pentru care existenţa nu se reduce la indiferenţă, la silă şi la patologia amplă a vanităţii personale, ci la lupta dură cu un virus ucigaş spre a-i smulge acestuia fiecare secundă de timp, pe care vrei s-o cadoriseşti cu dragoste şi cu respect oamenilor din preajma ta, măcinaţi de boala cumplită, dar şi de prezenţa firului de deznădejde din inimile lor.

Nu ştiu câţi jurnalişti din România, care au strâns într-un timp foarte scurt averi cât pentru şapte vieţi, deşi Dumnezeu nu le-a dat dreptul decât la una singură, se dedică, în puţinul răgaz al fiinţei lor spiritual-biologice – între două şantaje penibile şi câteva contracte extrem de bănoase cu statul ori între câteva scandaluri în direct, unde schingiuiesc samavolnic şi inconştient de multe ori mădularele unei limbi române, care, parcă, nu le aparţine deloc –, unei cauze demne de nobleţea meseriei pe care o exercită zilnic?!… Nu ştiu să-mi răspund mie însămi la o asemenea întrebare de un retorism, iată, total nerostuit, deoarece, a ajunge să realizezi ceea ce Erasmo Damato a concretizat în România la Singurenii Giurgiului, trebuie să vezi, să simţi şi să pătrunzi realitatea din jur, abordând-o prin prisma unei înţelegeri superioare personale.

jean baptiste greuze portret de copil

Jean-Baptiste Greuze, Portret de copil

Trebuie să ai ochi de OM înainte de a avea condei de jurnalist. Pentru că VIAŢA cere din partea noastră a tuturor spirit de sacrificiu în numele adevăratei iubiri creştine faţă de cei aflaţi în suferinţă şi nu doar vorbe goale înşirate pe aţa fragilă a unui articol de o zi sau a unei transmisii oarecare în direct. Să nu-i lăsăm singuri pe copiii seropozitivi abandonaţi şi nici pe cei chinuiţi cumplit de cancer spre a nu muri răpuşi într-o bună zi de propria noastră mână!… Fiindcă nu se ştie niciodată secunda când Dumnezeu ne va da cu putere peste obraz, nouă celor aflaţi acum pe valul existenţei materiale efemere şi deşarte, cea mai grea palmă, pe care fiinţa umană o poate primi la un moment dat în unicul ei destin neliniar şi cu misiune pământeană concretă – o palmă mult mai cumplită decât însăşi nemiloasa boală incurabilă sau decât moartea în sine –, palma singurătăţii şi a înecării noastre definitive în uitare. Sufletele multe şi triste ale celor din jurul nostru aşteaptă de atâtea ori cu speranţă braţe puternice şi de nădejde spre a se agăţa ca să respire încă o clipă viaţă până când ultima lor bătaie de inimă va bate sfâşietor la poarta tărâmului necunoscut al morţii…

Magdalena Albu

iulie 2010