Trei artiști lirici români la Festivalul Operei Israeliene de la Masada

opera israel

eveniment liber sa spunGrație colaborării dintre Opera Națională Israeliană din Tel Aviv și Institutul Cultural Român, trei interpreți lirici români dețin roluri principale în opera Traviata de Giuseppe Verdi, prezentată în cadrul Festivalului Operei Israeliene de la Masada, Israel, desfășurat în perioada 12–17 iunie 2014.

Rolul Violettei este interpretat, alternativ, de soprana Elena Moșuc și de soprana Aurelia Florian. Baritonul Operei Naționale din București, Ionuț Pascu, va interpreta rolul Germont. Dirijor este Daniel Oren, cunoscut publicului român de la Festivalul Internațional „George Enescu”, spectacolul reunind artiști din Elveția, Polonia, Spania, Rusia, Ucraina, România și Israel.

Participarea românească este sprijinită de Ambasada României în Israel și Institutul Cultural Român de la Tel Aviv. Colaborarea ICR Tel Aviv cu Opera Națională Israeliană din Tel Aviv, pentru stagiunea 2013–2014, a cuprins prezența a patru artiști români de operă: baritonul Ionuț Pascu, tenorul Cristian Mogoșan, soprana Aurelia Florian și soprana Elena Moșuc, distribuiți în roluri pincipale din patru producții internaționale ale Operei Israeliene din Tel Aviv: Bal mascat de Giuseppe Verdi, Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach, Boema de Giacomo Puccini și Traviata de Giuseppe Verdi.

Prezența artiștilor lirici români în acest proiect face parte din seria evenimentelor care marchează zece ani de la înființarea ICR Tel Aviv și se desfășoară sub înaltul patronaj al Ministerului Afacerilor Externe.

Masada a fost o fortăreață antică cu o poziție strategică însemnată, pe o colină situată la marginea de răsărit a pustiului Iudeei, pe malul vestic al Mării Moarte. Fortăreața Masada a fost redescoperită în anul 1838, devenind un atractiv loc turistic. În anul 2001, Masada a fost înregistrată în lista patrimoniului UNESCO.

elena mosuc

 Elena Moșuc

Soprana Elena Moșuc a absolvit cursurile Conservatorului „George Enescu” de la Iași și a obținut titlul de doctor în muzică în anul 2009. În anul 2005, Președintele României i-a acordat titlul de „Ofițer al Artelor”. Încă de la debut, soprana Elena Mosuc apare constant în roluri principale pe scena Operei din Zürich. De asemenea, s-a remarcat în roluri principle din producții internationale pe scene de mare prestigiu, cum ar fi Opera Scala din Milano, Royal Opera House Covent Garden, Opera de Stat din Berlin, Opera de Stat din Viena și multe altele. A colaborat cu regizori prestigioși ca Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Ruth Berghaus, Sven-Eric Bechtolf, Stefan Herheim, Martin Kusej, în spectacole dirijate de nume sonore, dintre care menționăm Nikolaus Harnoncourt, Christoph von Dohnanyi, Fabio Luisi, Lorin Maazel, Gustavo Dudamel, Daniel Harding. Elena Mosuc și-a consolidat reputația ca una dintre cele mai expresive soprane prin roluri principale în opere ca Traviata, Lucia di Lamermoor, Carmen, Don Giovanni și multe altele.

aurelia florian

 Aurelia Florian

Soprana Aurelia Florian s-a născut în România. A absolvit cursurile de muzică ale Universității din Brașov și a studiat cu soprana Mariana Nicolesco. A fost premiată la concursuri internationale, dintre care amintim Premiul I la „Concorso Spiros Argiris in Sarzana” și Premiul I la Concursul de interpretare „Hariclea Darclée”, în 2007. Între anii 2008–2010, Aurelia Florian s-a remarcat pe scena Operei Naționale din București în rolul Norina din Don Pasquale și rolurile principale din Parisina d’Este și Gema di Vergi de Donizetti. De asemenea, repertoriul său cuprinde roluri în compoziții dificile, ca Simfonia a IV-a de Gustav Malher și rolul principal în opera Celan de Peter Ruzicka. În anul 2013, s-a remarcat în rolul principal din Luisa Miller de Giuseppe Verdi și în rolul principal din Traviata.

ionut-pascu

Baritonul Ionuț Pascu este prim solist al Operei Naționale din București. A absolvit cursurile Universității de Muzică din București în anul 2001. Şi-a început cariera artistică la Opera din Constanța interpretând roluri în Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart și La bohème (Marcello) de Giacomo Puccini. De asemenea, a fost distribuit în diverse roluri în Il Trovatore (Count di Luna), Le nozze di Figaro (Figaro), Madame Butterfly (Sharpless), Cavalleria Rusticana (Alfio) și Carmen (Escamillo) precum și în Die Fledermaus (Dr. Falke, Eisenstein), Die Zauberflöte (Papageno) și Das Land des Lächelns (Gustl). A făcut numeroase turnee în Olanda, Germania, Korea, Italia, Macedonia, Ungaria și Albania. Din octombrie 2005, Ionuț Pascu își desfășoară activitatea la Opera din București. Pe lângă cariera sa de artist liric, a absolvit cu succes studiile la Conservatorul „G. Verdi“ din Milano, specializarea artă şi tehnică dirijorală. Ionuţ Pascu a colaborat, printre altele, cu Opera din Sydney şi cu Scala din Milano, precum și cu Opera Naţională Israeliană pentru producţiile internaţionale La Bohème, Lucia di Lammermoor, Pagliacci, Cavalleria Rusticana.

Programul reprezentațiilor, precum și detalii despre bilete: www.israel-opera.co.il

Ultimul nud

ultimul nud

Marţi, 1 aprilie 2014, ora 19.00, Librăria Humanitas de la Cişmigiu va fi gazda unei seri dedicate romanului Ultimul nud de Ellis Avery, unul dintre cele mai îndrăzneţe romane publicate în 2012, care reînvie atmosfera boemă din Parisul anilor nebuni, evocând atât figura fascinantă şi scandaloasă a pictoriţei Tamara de Lempicka, cât şi pe cea a celebrului ei model, Rafaela, care i-a fost marea iubire.

Ne vor vorbi despre acestă carte care „ne transportă într-una dintre cele mai fecunde perioade ale artei moderne şi potretizează două dintre personajele cele mai interesante ale acelor vremuri” – aşa cum o definea scriitoarea americană Jennifer Cody Epstein – Ioana Avădani, Alison Mutler, Roxana Dascălu, Pavel Şuşară şi Denisa Comănescu.

Actriţa Ada Condeescu va citi pentru public câteva fragmente din misterioasa poveste de dragoste dintre Tamara de Lempicka şi Rafaela Fano.

„Parfum de dragoste în vară…” cu Eusebiu Ștefănescu

eusebiu stefanescu one man show

eveniment liber sa spunAsociaţia „Anonymo Muza” prezintă vineri, 14 iunie 2013, ora 20.00, la Ceainăria Serendipity din Bucureşti (str. Dumbrava Roșie nr. 12, intrarea pe alee), spectacolul Parfum de dragoste în vară…, un one man show interactive, realizat de actorul Eusebiu Ştefănescu, potrivit pentru o seară relaxantă de vineri.

Magia dragostei va pluti în aer timp de o oră, animată de versurile celebrilor boemi ai Bucureştiului. Memoria papilei gustative va stimula memoria spiritului. Într-un cadru romantic cum este ceainăria Serendipity, cu o ceaşcă de ceai aromat sub un apus de soare, Eusebiu Ştefănescu va reînvia gustul pentru umorul şi poezia de calitate.

Berthe Morisot fata cu flori proaspete

Berthe Morisot, Fata cu flori proaspete

Puteţi face rezervări la numerele de telefon: 0743 283 342, 0371 433 961 sau la events@serendipity-tea.ro.

Intrarea se face doar pe bază de rezervare.

Asociația „Anonymo Muza” are ca scop crearea de proiecte culturale și educaționale care vor promova identitatea prin diversitate într-un spațiu cultural comun. Cu alte cuvinte, va scoate în evidență dezvoltarea spirituală a comunitații europene prin contribuția fiecărui popor cu zestrea sa de tradiții, credințe și obiceiuri.

Lecția de invidie a lui Nichita Stănescu

bogdan calciu nichita stanescu desen in tus

Bogdan Calciu, Nichita Stănescu, desen în tuș, 2013

Când inimoșii mei prieteni de la VIP m-au întrebat pe cine aș vedea nimerit să depene câteva amintiri despre Nichita Stanescu, nici nu bănuiam că voi ajunge așa de repede la vorba lui George Călinescu: „Se apropie de mine cei care fug de mine”.

Nu încape îndoială, despre Nichita Stănescu se vor găsi destui inși gata să scrie despre o escapadă bahică petrecută împreună cu poetul Necuvintelor, după cum nu vor lipsi veleitarii care etalează peste tot o recomandare scrisă și iscălită (de voie-de nevoie?) de către însuși „Îngerul blond” și în care se vorbește (neapărat) despre vulcanul de lirism ce sta să erupă.

antimetafizica aurelian titu dumitrescu nichita stanescuÎntrebarea este: câți mai sunt, astăzi, cei care l-au cunoscut cu adevărat pe Nichita Stănescu și ar putea să scrie despre adevăratul Nichita Stănescu?

Desigur, prima și cea mai necruțătoare triere a făcut-o însuși Timpul. Nu mai sunt Fănuș Neagu și Mircea Micu, spre a nu pomeni decât doi dintre cei care ar fi putut depune mărturie despre Nichita Stănescu. Urmează, însă, și alte pricini ținând, nu neapărat!, de sfera Idealului Estetic și Moral al Artei.

Lucrul acesta nu trebuie să ne mire prea mult, de vreme ce, generos și risipitor, Poetul însuși a cultivat o falangă de companioni de ocazie (na, că era să le spun mai direct: de țuțări!). I-a aciuiat și i-a ținut pe lângă el, i-a lăsat să-i ciugulească din palmă și de aceea nici nu trebuie să ne mai mirăm atunci când vedem circulând niște băsneli cu pretenții de contribuții documentare la istoria literaturii române contemporane.

Pe de altă parte, viața de zi cu zi a omului Nichita Stănescu a fost plină de episoade pitorești, de picanterii și de isprăvi care i-au acreditat legenda unui boem definitiv și irevocabil. Iar de-aici și până la clișeul de consum pentru puțina pricepere a semidoctului de profesie nu a mai fost decât un pas…

Întrebarea este: „Acesta să fie, cu adevărat, Nichita Stănescu?” Răspunsul categoric este: nicolae labis si nichita stanescu„NU!”.

De parcă ar fi bănuit el însuși încurcatele cărări către mai dreapta înțelegere a Omului și Operei, Nichita Stănescu însuși a gândit și a dus la bun sfârșit, dimpreună cu mai tânărul său confrate, Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, o carte unică prin tulburătoarea sa lecție.

Și, de parcă ar fi bănuit că nu îl vom înțelege cu o dreaptă, meritată măsură, Nichita Stănescu însuși ne-a oferit o impresionantă lecție despre ceea ce înseamnă raportarea la o personalitate de geniu cu care ai avut șansa astrală de a fi contemporan. Mă refer la felul în care autorul celor 11 elegii l-a privit pe Nicolae Labiș. De obicei, mai toată lumea face trimitere la vorbele lui Nichita: „Nu-l iubeam (pe N. Labiș, n.n). Eram topit de ură.” Din discreție sau din alte pricini, se omite, însă, propoziția care urmează: „Fusese îndrăgostit de femeia pe care o iubeam.” Citește integral în Revista VIP, 31 martie 2013.

Șerban Cionoff

Pavel Perfil, o viață în serpentine

pavel perfil

amintiriNici nu am intrat bine în noul an că, iată!, Doamna cu Coasa a venit să lovească, încă o dată. Şi nu a ales pe oricine, ci pe Pavel Perfil, pe Pafka, lipoveanul cu inimă de aur şi cu un rar har al cuvântului. Cu Pafka tributul pe care îl plătim lumii umbrelor noi, cei a căror tinereţe s a legat de fascinanta şi nedezminţita noastră citadelă de boemă numită (strict administrativ) redacţia ziarului „Scânteia tineretului”, se încarcă tot mai dureros: Mihai Ungheanu, Aurel Perva, Ion Strugariu, Alexandru Stroe, C. R. Constantinescu, Nae Militaru, C. Stan, Laurenţiu Olan, Ileana Podoleanu, Cristina Balint, Nicolae Ghelase, George Ecliserescu, Dragomir Magdin – binecuvântată fie-le, în veci amintirea! – sunt nume cu care generaţia mea a scris şi a iscălit, cu binele şi cu mai puţin binele faptelor noastre, o pagină de gazetărie adevărată pe care numai nişte viteji de după război o pot expedia prin câteva clişee ce se vor sentinţe. Scrisul lui Pavel Perfil este, el însuşi, dovada că, dincolo de toate relele ce sunt legate de acele timpuri şi aşezări de lucruri, talentul autentic răzbate şi rămâne.

Cu Pafka m-am întâlnit pentru prima oară (se putea altfel?) în cafeneaua „Albina”, vis-à-vis de serban cionoffArhitectură, una dintre acele splendide academii ale voioasei, liberei cugetări din neuitata vreme a boemei studenţeşti din anii ’65–’71, alături de „Tosca”, „Katanga”, „Turist”, „Tomis” ori „Tic Tac” şi, fără doar şi poate, de „Pisica epileptică”, locantă aflată în spatele Facultăţii de Drept, aproape de Calea Plevnei, pe care, probabil foarte curând, o vor rade buldozerele pentru viitorul bulevard ce va lega Piaţa Victoriei de Palatul Parlamentului. Descindea din Mahmudia, tărâmul tainic al Deltei şi poate de aceea paşii l-au purtat direct către Uriaşul Blond, Nenea Fănuş Neagu, el însuşi născut în Ţinutul Chirei Chiralina. Nea Fănuş a fost cel care i-a cetit prima oară slovele şi tot Nea Fănuş i-a dat, lui Pafka, cuvântul de trecere către slova tipărită, la „Amfiteatru” (seria Ion Băieşu) şi la „Luceafărul”.

Dar, anii cei mai mulţi şi mai plini de întîmplări de neuitat i-am petrecut cu Pafka în redacţia „Scânteii tineretului”, el – la secţia industrie, eu – la propagandă. Avantaj eu!, fiindcă sălăşluind în acelaşi birou cu secţia sport a gazetei, ne a fost dat marele privilegiu de a primi, cel puţin o dată pe săptămână, vizitele lui Nea Fănuş, cel care ne-a şi botezat: „secţia propagandă şi sport, egal secţia capul şi picioarele”.

fanus neaguÎn istoria nescrisă a presei acelor ani şi, desigur, a boemei sale aferente, numele lui Pafka Perfil trebuie, neapărat!, scris cu litere mari şi apăsate! Fiindcă, uriaşul şi blajinul lipovean a fost şi va rămâne, pe rând sau laolaltă, autorul şi eroul unor întâmplări de un haz neasemuit. Fiecare, în felul ei şi toate la un loc, nevinovate şi spumoase bobârnace directe către anumite Feţe grele ale prostiei cu ştaif şi ale suficienţei agresive care dominau cam multe paliere ale puternicilor vremii.

O asemenea ispravă o aflu chiar în aceste zile pe pagina unui distins scriitor, deşi trebuie să spun că este doar o variantă… apocrifă a istorisirii. În realitate, lucrurile au stat cam aşa: pe la începutul anului 1975, Pafka este trimis „pe teren” la Teleorman. După o riguroasă documentare – pentru un articol, neapărat, critic! –, urmată de o copioasă masă tovărăşească pe măsură, Pafka şi-a adus aminte că este de serviciu, cap limpede, la ediţia la zi a ziarului. Uşor de zis, greu de făcut, fie şi pentru „amănuntul” că starea euforică avansată în care Pafka se afla nu îi permitea să folosească serviciile CFR-ului. Până la urmă, s-a găsit soluţia, a fost trimis spre Capitala scumpei noastre patrii cu… un excavator!

O dată ajuns la „Casa Scânteii”, Pafka şi-a dat seama că datorită pasului său uşor legănat spre foarte ezitant îi va fi foarte greu să intre pe poarta corpului B al citadelei presei de partid. S-a urcat, atunci, în bena excavatorului, plus paporniţa cu merinde şi cu udătură cu care fusese cadorisit, arărându-i şoferului o anume fereastră de la etajul III. Care fereastră era fix cea de la cabinetul lui E. F., redactorul şef al ziarului, un om inteligent, dar, din păcate, obtuz, rigid. Lesne de înţeles mirarea (ca să nu spun altfel) insului când s-a trezit cu Pafka subit catapultat în birou. Care Pafka, în timp ce îşi culegea de pe podele merindele risipite, raporta solemn: „Să trăiţi, şefu’! Am venit la cap limpede!”

Până în zori a făcut naveta E. F. între biroul său şi camera de protocol unde Pafka fusese condus spre a se reface. A urmat, a doua zi, o şedinţă de analiză a muncii, care spre satisfacţia cvasi-generalizată nu s-a soldat cu nicio sancţiune, întrucât şeful nostru direct, poetul A.I. Zăinescu (Conu Alecu) a edictat: „Pafka a cedat nervos, din cauza dificultăţii subiectului documentării!”

Poate câtuşi de puţin întâmplător, de numele lui Conu Alecu se leagă multe dintre isprăvile găştii noastre de boemi, el fiind, prin calitatea sa de redactor şef al ziarului şi de şef direct al celor mai mulţi dintre noi, proteguitorul „din umbră” al acestor giumbuşlucării. Într-o duminică, trebuia, musai, să facem nişte planuri de muncă pentru „sus”, adică pentru secţia de presă a C.C. al P.C.R. De prisos să spun că mai nimeni nu avea chef de aşa ceva, cu atât mai puţin Conu Alecu. Drept pentru care ne-a adunat în birou, a pus pe masă portretul „Tovarăşului” şi a tunat: „Mi-e ruşine să mă uit în ochii secretarului general al partidului.” Văzând stupoarea ce se citea pe feţele noastre, a continuat în crescendo teatral: „Cum să îi răspund tovarăşului Nicolae Ceauşescu dacă mă întreabă cum justific diferenţa de salarii dintre mine şi voi decât că sunt singurul vostru cititor la câte lozinci tâmpite scrieţi?”

Aflat undeva, spre capătul mesei, Pafka a scâncit: „Şefu’, daţi-ne, mie şi lui Cionoff, diferenţa aia, că pe urmă mergem noi cu ea la Hanul Prahova, o transformăm în votcă şi vă scăpăm de complexe.” De prisos să mai spun că s-a ales praful şi de şedinţă şi de planurile de muncă!…

casa scinteii

Casa Presei (fostă Casa Scînteii)

Multe, foarte multe ar mai fi istorisirile în care Pafka este erou de năzdrăvănii şi trebuie să spun că (şi) pierderea sa este un motiv în plus să isprăvesc mai repede volumul de amintiri din şi despre boema anilor ’65–’90.

Sincer vorbind, nu ştiu ce încheiere să dau acestor cernite rânduri, drept pentru care aleg acest tulburător mesaj cu care prietenul meu, Ştefan Mitroi, a răspuns veştii despre moartea lui Pafka: „Doamne, ce ai de gând? De ce ne împuţinezi atât de repede şi în chip atât de nemilos? Răspunde? De ce?”

Acum, după o viaţă petrecută „între serpentine”, aşa cum spune şi titlul uneia dintre cărţile sale, Pavel Perfil s-a dus să se odihnească puţin. Şi poate că, acum, îl întreabă pe Nea Fănuş: „Dar pe aia, când l-am bătut în redacţie pe şeful meu de secţie, cam nătântot şef, ţi-am povestit-o?”…

Șerban Cionoff

„Literatorul”, ianuarie–februarie 2013

 

Calendar: Leonid Dimov

În 11 ianuarie 2011 poetul Leonid Dimov ar fi împlinit 85 de ani. Născut la 11 ianuarie 1926, la Ismail, în Basarabia, fiul Nadejdei Dimov şi al lui Naum Mordcovici a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi timp de trei ani, Facultatea de Filologie din Bucureşti şi, tot trei ani, Facultatea de Biologie. În paralel Dimov a mai făcut studii de drept, teologie şi matematică. Boem la tinereţe, făcea parte din grupul „singaporenilor”, alături de Teodor Pâcă, Tudor George, zis şi Ahoe, după salutul pe care îl adresa, ca pe un imaginar strigăt de luptă, Florin Pucă, Stan Palanca, Virgil Mazilescu, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, înconjuraţi de o sumedenie de aspiranţi, altfel oameni cu o bună pregătire intelectuală, care aleseseră – sau fuseseră aleşi, cine ştie – calea frondei, a refuzului de a se supune vreunei constrângeri. Trăiau, majoritatea, de azi pe mâine. „Singapore” era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureştean din Piaţa Rosetti. Greu de ştiut care să fi fost motivul pentru care respectiva cârciumă primise un nume atât de exotic. La „Singapore” reuniunile bahice se prelungeau târziu în noapte, până spre dimineaţă. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieşit din timp într-o epocă rigidă, începând cu sfârşitul anilor ’50 şi până prin anii ’70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viaţă spirituală utopică, plină de proiecţii imaginare, pe care mizeria cotidiană nu o putea înfrânge.

Începând din 1959, când îl cunoaşte pe Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov va teoretiza onirismul estetic, devenit substanţa poeziei sale, din grupul oniricilor făcând parte Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Sorin Titel, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Iulian Neacşu. În perioada de relaxare ideologică dintre anii 1965–1971, oniricii reuşesc să se impună, nu fără eforturi, marcând un moment important în peisajul literar al vremii. După Tezele din iulie 1971, presiunea cenzurii face ca grupul să se destrame, unii dintre scriitorii amintiţi alegând calea exilului (Dumitru Ţepeneag, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu). Ceilalţi continuă însă să publice, chiar dacă ei nu se mai află întotdeauna în prim-planul atenţiei. În 1973, Editura Cartea Românească publică antologia ABC de Leonid Dimov, care debutase în 1966 (Versuri). În 1968 îi apăreau două volume, Pe malul Styxului şi 7 poeme, urmate de Carte de vise (1969, care conţine Hipnagogice, 7 proze, La capătul somnului și Poeme de veghe), volumul de rondeluri Semne cerești (1970), Eleusis (1970, cu ilustraţii de Florin Pucă), La capăt (1974), Dialectica vârstelor (1977), Spectacol (1979, cu ilustrații de Florin Pucă), antologia Texte în colecția „Cele mai frumoase poezii”, Veșnica reîntoarcere (1982). A tradus, între altele, din Giambattista Marino şi Gérard de Nerval. Leonid Dimov a murit în 5 decembrie 1987, la București.

Leonid Dimov este poetul cu cea mai bogată imaginaţie materială din întreaga literatură română. Întâlnirea cu acest autor oferă perplexitate, pentru a se transforma subtil şi rapid în participare la o desfăşurare de-a dreptul senzaţională. Desfăşurarea de onirism este unică, la asemenea intensitate, în literatura noastră. Poezia sa este produsul unor asimilări organice ale dezvoltării literare, codificate de o existenţă artistică de stranie originalitate. Cu Leonid Dimov componenta balcanică, solară în descendenţa ei barbiană, pătrunde cu aerul întîmplării definitive în lumea visului. Un soare noctambul luminează cu scânteieri policrome amestecul de colcăială balcanică funambulescă şi nebunie bizantină. Solarul Isarlîk s-a mutat după lungă aşteptare – pentru a se definitiva în sferă materială – în domeniul oniric. Posibila filiaţie istorico-literară nu explică însă nicidecum experienţa acestui autor. Dimov este, structural, o maşină de vise. Atitudine de altfel teoretizată în articole, argumentată prin „luări de cuvînt” în fruntea cărţii, prin titluri cu vădit caracter programatic. Literatură a visului sau univers mutat în spaţiul infinit al reveriei hipnagogice, ea este şi o supraliteratură. Mihai Ungheanu observa la debutul poetului, în 1966, un debut la vîrsta de patruzeci de ani  – vârstă la care cei mai mulţi dintre reprezentanţii de frunte ai liricii româneşti au, în liniile ei esenţiale, opera încheiată sau vârstă pe care de obicei geniile nu o ating:. „Concepţia de artizan e dublată de conştiinţa imensului progres tehnic al artei literare, al poeziei îndeosebi, şi un astfel de artist nu poate aborda scrisul pînă nu epuizează o experienţă artistică anterioară. El este un cunoscător de modalităţi, un mânuitor de maniere. Despre astfel de scriitori se poate spune, riscînd desigur afirmaţia, că n-ar putea exista fără un impunător şir de predecesori literari. O astfel de poezie începe să existe de aici înainte ca o suprapoezie a emoţiei precedente.” Modalitatea lui Dimov îi apărea criticului ca „o modalitate a modalităţilor” (Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975).

Astăzi putem spune că Minai Ungheanu nu a riscat în nici un fel afirmaţia, fiind exact dar parţial în „diagnosticul” său. Evident, oniricul Dimov scrie nu delimitându-se de ceva, ci sprijinindu-se parcă pe tot ce îl precede, printr-o fină – insesizabilă pentru simţul comun – mişcare de „tălmăcire” a experienţelor anterioare în uriaşa magmă personală. Se vorbeşte în acelaşi articol de „explorarea critică a poeziei anterioare” proprie unui Topârceanu, în general creatorilor care împărtăşesc parodia ca act artistic de a se distanţa de formule care nu îi satisfac. Procesul e real şi, ca teorie estetică, poate fi aplicat şi la un poet ca Topârceanu, şi la unul ca Leonid Dimov. Comparaţia este însă restrictivă. Orice aventură în cunoaştere, probabil cu excepţia primilor primitivi, se sprijină pe tot ce s-a creat înainte. Literatura nu face excepţie şi actele insurgente sunt acte de nerecunoaştere, de negaţie sau delimitare.

Ce s-ar putea reproşa creaţiei lui Leonid Dimov este tocmai excesul de vizionarism, construcţia care te străfulgeră din prima clipă. Imaginaţia uluieşte. Asimilând „modalităţi”, el construieşte în continuare, sprijinindu-se pe un fond abstract de cultură poetică, larg literară. Această literatură se prezintă ca un încifrat mecanism al mecanismelor pus să inventeze dincolo de aparenţe. Visul este copleşitor.

În direcţia unui univers din care lipseşte îndeobşte orice fel de transcendenţă, în care imanenţa materiei creează spiritul prin enormele „buclucuri” onirice, Leonid Dimov este, fără îndoială, cel mai puternic vizionar al literaturii române.

Costin Tuchilă

Poezii de Leonid Dimov (I)

Poezii de Leonid Dimov (II)

Leonid Dimov, Destin cu baobab

Destin cu baobab, muzica: Nicu Alifantis

Calendar: Giacomo Puccini

În 22 decembrie se împlinesc 152 de ani de la naşterea lui Giacomo Puccini, la Lucca (Italia).

Secolul al XIX-lea, atât de important în istoria genului liric, se încheia cu Tosca de Puccini, jucată în premieră la 14 ianuarie 1900, la Teatrul Costanzi din Roma, cu Hariclea Darclée în rolul Floriei Tosca. Deşi cu un limbaj îndrăzneţ în epocă, inovator, ceea ce de obicei conduce la respingere din partea unui public conservator, cum este îndeobşte cel al operei, Tosca s-a impus rapid, fiind montată după puţin timp la Scala din Milano, în acelaşi an, apoi la Metropolitan din New York (1901) şi la Opéra Comique din Paris (1903). Era un adevărat triumf al compozitorului care fusese de mult atras de acest subiect, văzând-o în 1889 pe Sarah Bernhardt în piesa Tosca de Victorien Sardou. Entuziasmul extraordinar trăit atunci nu se putuse însă materializa pentru că Puccini nu obţinuse drepturile de adaptare a piesei autorului francez. În acelaşi an, 1889, i se jucase fără succes, la Milano, Edgar după La coupe et les lèvres de Musset, reluată în variantă redusă (trei acte în loc de patru) la Ferrara, în 1892, cu oarecare succes. Giacomo Puccini avea însă un susţinător, pe editorul Ricordi, care îl remarcase de la prima lui operă, Le Villi, după Heine şi Gautier (1884), acordându-i sprijin financiar. Această încredere avea să se dovedească salutară pentru muzicianul care dovedea evidentă originalitate şi modernism, fără a produce însă şocuri de proporţii. Dimpotrivă, sub anumite aspecte, el venea într-o descendenţă firească din expresia consacrată a bel-canto-ului secolului al XIX-lea şi din dramaturgia muzicală verdiană. Era limpede pentru cei mai mulţi că succesiunea lui Verdi era asigurată la cote înalte, mai ales odată cu Manon Lescaut, a cărei premieră avea loc la Teatrul Regio din Torino, la 1 februarie 1893, cu opt zile înaintea premierei ultimei opere verdiene, Falstaff (9 februarie 1893, Scala din Milano). O întâmplare demnă de gloria operei în secolul al XIX-lea. Manon, pe un libret de Praga, Oliva şi Illica după Abatele Prévost, cucerea lumea, făcând din muzicianul de 35 de ani o celebritate. Se monta în acelaşi an la Buenos Aires, Rio de Janeiro, Madrid, Hamburg, în anul următor la Philadelphia, Lisabona, Budapesta, Londra, Praga, Montevideo, apoi la Varşovia, Mexico, New York, Atena. E drept – şi poate oarecum curios – mult mai târziu, în Franţa, la Nisa şi Bordeaux în 1906, la Paris abia în 1910.

Revoluţionară a părut pentru unii, nu atât din cauza limbajului, cât datorită subiectului, Boema, numită „opera calicilor”, scrisă în deplin contrast cu sentimentalismul din Manon, aducând fără îndoială câteva noutăţi armonice şi de orchestraţie, fermecătoare prin sinceritatea tratării „scenelor de viaţă boemă” care îl inspiraseră pe compozitor. Libretul lui Giacosa şi Illica preia episoade din Scènes de la vie de bohème (1851), roman de Henry Murger. Desigur, subiectul era cel care îl plasa pe Puccini, la sfârşitul secolului al XIX-lea, printre moderni, pentru că el alunga, mai mult decât în celelalte lucrări, multe prejudecăţi şi în primul rând pe aceea, străveche, conform căreia un subiect contemporan, care nu mai are nici o încărcătură istorică sau mitologică, mai mult – cu personaje care deveneau astfel „excentrice” în ochii spectatorilor, nu este adecvat scenei lirică. Opera dirijată la premieră (1 februarie 1896, Teatrul Regio din Torino) de Toscanini pornea nesigur, dar avea să se impună relativ repede.

Cu Boema, Puccini păşeşte curajos în secolul următor. Există aici un tip distinct de realism poetic, pe care nu-l găsim în teatrul liric al secolului al XIX-lea, dominat de romantism. El provine din naturaleţea replicii, o naturaleţe, fireşte, literară, având întotdeauna un procent de lirism, unul de fantezie, altul de nevinovată reverie. Distanţa „retorică” dintre arie şi replică dispare; trecerea se face firesc, concepţia dramaturgică are o elasticitate pe care opera italiană (ca să nu mai vorbim de cea germană) a secolului al XIX-lea nu o cunoscuseră. Sentimentalismul exprimat direct este principalul sprijin al acestei viziuni înnoitoare, care – scrie Radu Gheciu – trimite la scenariile Hollywood-ului din primele decenii ale secolului XX. Comparaţia e poate uşor riscantă, deşi, rămânând strict la Boema, nu imposibilă. Capacitatea de a percepe cu mai multă subtilitate nuanţele sufleteşti îl desparte pe creatorul italian de filmele de serie americane, în Boema, libretul, refăcut de mai multe ori, atât în structura lui, cât şi în detaliile de versificaţie, contribuind decisiv la crearea acestei impresii. Boema a şocat la premieră, opera fiind primită cu suficiente rezerve. Caracterul înnoitor al artei lui Puccini, sensibilitatea unui om desprins de secolul său, privind numai în viitor, nu puteau fi receptate la adevărata valoare; în plus, armonia pucciniană, chiar construcţia muzicală mulată pe libertatea poetică din această operă în patru acte, sunt şi ele trăsături care se desprind decisiv de o tradiţie îndelung cultivată.

Muzical, Puccini pare un risipitor. Ideile melodice lasă senzaţia de a fi tratate fugar, oarecum nonşalant; reluările lor nu aduc nici un fel de dezvoltare, ele reapar uneori pe neaşteptate, eventual în altă haină armonică şi timbrală. O schemă există, dar ea nu e vizibilă ostentativ, dimpotrivă, ascunsă cu prudenţă. Forma riguroasă e tot ce poate fi mai străin muzicii lui Puccini. Tehnica leitmotivului, încă timidă în Boema, foarte expresivă în Tosca, ar putea fi considerată o constrângere. Principiul de sorginte wagneriană este tratat şi el destul de liber, cu o libertate sentimentală, aş spune, cu atât mai eficientă în realizarea emoţiei poetice.

Un destin relativ asemănător cu Boema avea să aibă Madama Butterfly, impusă la Brescia, după eşecul de la Scala din Milano, din 1904. După şase ani, Puccini triumfa peste ocean, la Metropolitan Opera din New York, cu La Fanciulla del West, care îi avea în distribuţie pe Enrico Caruso şi Emmy Destinn, sub bagheta lui Arturo Toscanini. În 1918, la acelaşi teatru era montat tripticul de opere într-un act, Il Tabarro, Suor Angelica şi Gianni Schicchi, pentru ca Turandot, după basmul dramatic al lui Carlo Gozzi, să rămână neterminată. Finalul a fost compus de un elev al lui Puccini, Franco Alfano, după schiţele maestrului, manuscrisul puccinian oprindu-se după aria lui Liù, „Tu che di gel sei cinta” (actul al III-lea, scena  1). Premiera mondială a avut loc în 25 aprilie 1926 la Scala din Milano, cu Rosa Raisa (Turandot), Miguel Fleta (Calaf), Francesco Dominici (Altum), Carlo Walter (Timur), Maria Zamboni (Liù), sub bagheta lui Arturo Toscanini. După aria lui Liù, dirijorul s-a întors către public şi a spus: „În acest moment, maestrul a pus jos pana.” După un moment de tăcere în sală, din balcon s-a auzit: „Viva Puccini!”, urmat de ovațiile publicului.

Giacomo Puccini a murit din cauza unui cancer laringian la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles.

Costin Tuchilă

„Recondita armonia”, Tosca – Plácido Domingo, 1992

„Va Tosca” (Te Deum), finalul actului I al operei Tosca. Cu Sherill Milnes (Scarpia), 1976

„Vissi d’arte”, Tosca – Maria Callas (Floria Tosca), dirijor: Georges Prêtre, 1965

„E lucevan le stelle”, Tosca – Plácido Domingo (Mario Cavaradossi), dirijor: Zubin Mehta, 1992

„Si, mi chiamano Mimí”, Boema – Angela Gheorghiu (Mimí), 2005

„Che gelida manina”, Boema – Luciano Pavarotti (Rodolfo), 1990

„Quando m’en vo”, Boema – Anna Netrebko (Musetta)

„Vecchia zimarra”, Boema – Paul Plishka (Colline), dirijor: James Levine

„Un bel di vedremo”, Madama Butterfly – Renata Tebaldi (Cio-cio-san)

Cor mut, Madama Butterfly

„Nessun dorma”, Turandot – Luciano Pavarotti (Calaf), dirijor: Zubin Mehta, 1980

„Tu che di gel sei cinta”, „Li ù sorgi”, Turandot – Leona Mitchell (Liù), Plácido Domingo (Calaf), Paul Plishka (Timur)

Turandot, finalul operei (I)

Turandot, finalul operei (II)

Turandot, finalul operei (III), operă filmată, 1969


Calendar: Édith Piaf

Cu sau fără intenţie din partea autorilor lui, în cântecul din 1956 al lui Charles Dumont, pe versuri de Michel Vaucaire, Non, je ne regrette rien, se află profesiunea de credinţă a unei artiste unice, cu destin – fără exagerare – demn de imaginaţia romantică: Édith Piaf.

„Non, rien de rien, non je ne regrette rien,

Ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal, tout ça m’est bien égal.

Non, rien de rien, non je ne regrette rien.

C’est payé, balayé, oublié, je me fous de passé.

Avec mes souvenirs, j’ai allumé le feu,

Mes chagrins, mes plaisirs, je n’ai plus besoin d’eux.

Balayés les amours avec leurs trémolos,

Balayés pour toujours, je repars à zéro.

Non, rien de rien, non je ne regrette rien,

Ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal, tout ça m’est bien égal.

Non, rien de rien, non je ne regrette rien.

C’est payé, balayé, oublié, je me fous de passé.

Car ma vie, car mes joies, aujourd’hui, ça commence avec toi.”

Viaţă şi artă sunt, ca la nimeni altcineva, sinonime pentru cântăreaţa născută în urmă cu 95 de ani, pe o pelerină, la lumina unui felinar de stradă din Paris. Unii biografi evită amănuntul indicând ca loc al naşterii imobilul din strada Belleville, nr. 72 (arondismentul 20). În actele de stare civilă e declarată adresa spitalului Tenon: 4, Rue de la Chine. Edith Giovanna Gassion era fiica lui Louis Alphonse Gassion, artist de circ (contorsionist) şi al Annettei Maillard (numele de artistă: Line Marsa), cântăreaţă de stradă. Prea săracă pentru a creşte copilul, mama o încredinţează bunicii, care nu se ocupă însă mai deloc de fetiţă. Din 1922, alături de tatăl său, duce viaţa trupelor ambulante de circari. Copilărie plină de privaţiuni, cu răni greu de cicatrizat. În 1930 îşi părăseşte tatăl şi cântă în duet cu Simone Berteaut. La 11 februarie 1933, se naşte Marcelle, fiica lui Édith şi a iubitului ei, Louis Dupont. Copilul moare la 7 iulie 1935, de meningită.

În acelaşi (inevitabil) cod romantic, anul 1935 înseamnă primul pas spre consacrare. În toamnă, Louis Leplée, directorul cabaretului Gerny’s de pe Champs-Elysées, o aduce pe scena cabaretului şi îi dă numele Piaf („vrăbiuţă”, în limbaj familiar). Primele succese o fac remarcată de compozitorul şi textierul Raymond Asso şi de Marguerite Monnot, compozitoare şi pianistă, care va deveni marea prietenă a lui Édith Piaf, compunându-i câteva dintre cântecele cele mai apreciate (Mon légionnaire, Hymne à l’amour, Milord, Les Amants d’un jour). În 1936, înregistrează primul său disc, Les Mômes de la cloche, la Casa Polydor. În toamna aceluiaşi an debutează în sala de music-hall Alhambra. Édith Piaf ţinteşte însă mai sus. În martie 1937, apare pe scena ABC, cel mai prestigios teatru de music-hall al Parisului, în epocă. Succesul este fulminant. Piaf devine vedeta cântecului parizian, e difuzată des la radio, este, cu certitudine, starul spre care se îndreaptă toate privirile. În 1940 debutează în teatru, în piesa scrisă special pentru ea de Jean Cocteau, Le Bel indifférent, în care îl are ca partener pe Paul Meurisse. În anul următor, în film: Montmartre-sur-Seine de Georges Lacombe, alături de acelaşi Paul Meurisse.

Timp de două decenii şi jumătate, gloria nu a încetat să o viziteze pe Édith Piaf, simbol al boemei pariziene. E drept, n-a fost ocolită nici de episoade speculate scandalos. Dar putea fi altfel Édith Piaf, fiinţă pasională în muzică şi în poezie, dar şi în viaţa cotidiană? Farmecul iradiant al personalităţii sale a avut privilegiul de a se întâlni cu muzicieni şi textieri care au ştiut să servească exemplar o voce amplă, cu extraordinare resurse de sensibilitate, cu un timbru atât de personal – şi un temperament scenic unic: Marguerite Monnot, Norbert Glanzberg, Hubert Giraud, Charles Dumont, Michel Emer, Jean Villard Gilles, Michel Vaucaire, Georges Moustaki ş.a.

Dacă totul este, în fond, în arta interpretativă, o problemă de accent şi de nuanţă, Édith Piaf a stăpânit un imperiu de nuanţe, de străluciri rare, chiar dacă acestea nu transpar întotdeauna din înregistrări.

A murit în ziua de 10 octombrie 1963, la ora 13,10, la Grasse, localitate din Provence, în Alpii maritimi, în urma unei hemoragii interne datorate insuficienţei hepatice. Decesul a fost anunţat a doua zi, 11 octombrie, ziua morţii marelui săi prieten, Jean Cocteau.

Dar, oare, chiar a murit?

Costin Tuchilă

Non, je ne regrette rien. La pian: Charles Dumont

Les Mômes de la cloche

La vie en rose

Milord

Padam, padam

La Foule

L’Accordéoniste

Mon Dieu

Johnny, tu n’es pas un ange

Les Amants d’un jour

L’Hymne à l’amour

C’est peut-etre ça

Les Flonflons du bal

Sous le ciel de Paris