Festivalul Naţional de Interpretare şi Creaţie „Tinere Speranţe”, ediţia a XXIII-a, 2016

festivalul-national-de-interpretare-si-creatie-tinere-sperante-botosani-arlechin-romania-2016

Societatea Culturală „Arlechin” din Botoșani, Grădinița Nr. 21 „Șotron” și Primăria Orașului Săveni organizează în perioada 9–19 iunie 2016, Festivalul Naţional de Interpretare şi Creaţie „Tinere Speranţe”, ediţia a XXIII-a, 2016. Continuă lectura „Festivalul Naţional de Interpretare şi Creaţie „Tinere Speranţe”, ediţia a XXIII-a, 2016”

Daniel Relenschi şi pictura 3D

daniel relenschi Interactiune - Primul tablou 3D cu obligativitatea unui  punct de perceptie facut vreodata

portrete rubrica liber sa spunCu sau fără voia noastră, încet-încet, trebuie să recunoaştem că facem parte din lumea virtuală care cucereşte în fiecare zi teren dar şi foarte mulţi adepţi. E adevărat că aşa ne informăm mai repede, e adevărat că prin această metodă cunoaştem şi oameni deosebiţi, artişti aflaţi la începutul carierei dar şi consacraţi, însă, cred eu, cel mai important este că printr-un singur click putem afla ultimele noutăţi, putem citi cărţi, putem intra în muzeele virtuale, putem cunoaşte creaţia unor artişti pe care cu greu i-am descoperi, dacă nu am avea această posibilitate. Aşa l-am cunoscut pe Daniel Relenschi, un tânăr artist botoşenean, care, se pare, este primul artist român care pictează 3D. De la desenul pe asfalt, evident, folosind tehnica 3D, tânărul a continuat să picteze în această manieră, cu mână sigură, cu talent şi sensibilitate.

Daniel-Relenschi

Daniel Relenschi

Când vorbim despre talent, despre talentul unui tânăr, ne gândim aproape instinctiv la moştenirea  pe care a primit-o de la familie şi evident vine întrebarea pe cine din familie moşteneşte artistul respectiv.

Daniel Relenschi s-a născut în Dorohoi, județul Botoşani, într-o familie de artişti: tata, Constantin, era solist vocal într-o trupă folk, iar mama, Doina, pictor. Viitorul artist a desenat din copilărie, deşi această etapă a vieţii este caracterizată prin joc, iar primii ani de şcoală înseamnă căutare. Mama sa desena şi picta, fratele mai mare la fel, iar Daniel, mezinul familiei, a perseverat, considerând că desenul este ţinta sa. De la desenele şcolare la designul vestimentar, Daniel Relenschi a continuat cu pictura, ajungând primul artist român care pictează 3D. Viaţa lui este o poveste, ca şi viaţa fiecăruia dintre noi, dar Daniel are avantajul talentului său şi a noutăţii formulei tehnice pe care o foloseşte în tablourile sale. Este motivul pentru care am convenit să publicăm parcursul vieţii acestui tânăr, dar foarte talentat artist plastic.

Daniel Relesnchi Vedere catre Salzburg

Daniel Relenschi, Vedere către Salzburg

„De mic o urmăream pe mama cum picta. Lucra la fabrica de porţelan din Dorohoi ca pictor-creator (până atunci a adunat în palmares nenumarate premii la concursuri naţionale de pictură), dar avea şi proiecte individuale pe care le lucra acasă şi aşa, urmărind ce face mama, am aflat ce-mi place să fac. La numai 3 ani am făcut un desen după o icoană a bunicii Adela, mama mamei. În mare parte copilăria mi-am petrecut-o cu bunicii la ţară, în armonie cu natura. Apoi a venit pentru noi o perioadă mai dificilă, tata a decedat când aveam 9 ani, mama a renunţat la pictură, dar eu am continuat să desenez, datorită orelor de desen din şcoală, dar şi a colegilor care mă solicitau zi de zi. Unii, pentru a lua note bune, îmi cereau să le fac planşe pentru a le dona şcolii la diverse discipline.

La liceu am luat prima mea diplomă cu «Premiul special pentru pictură» la un concurs local organizat cu ocazia Zilelor «Mihai Eminescu», participând cu un portret ce-l reprezenta pe poet.

Buna seara! ulei pe panza

Bună seara!, ulei pe pânză

Am absolvit Liceul Textil, clasa de design vestimentar, de aici şi înclinaţia către modă. Contrar aşteptărilor, am continuat studiile universitare la Facultatea de Jurnalism, aparent, în totală discordanţă cu pictura. Lucram încă din timpul liceului la un mic salon unde vindeam schiţele-crochiuri cu 5 lei bucata, apoi m-am angajat ca designer de manufactură la Casa Giulia Botoşani, unde am deprins tehnicile «ModaFlora». De aici am plecat la Iaşi, la Irina Schrotter, iar în locul meu a venit mama, pentru care lucrurile începeau să se îndrepte, lucrând astfel într-un mediu propice unei firi sensibile şi creative.

La Irina Schrotter am lucrat pentru serie, câteva luni, ca designer de manufacturi, dar am realizat că de fapt îmi doream altceva, aşa că am rămas colaboratori, dar m-am angajat cu acelaşi job la Nanette-Casa Coutoure în Iaşi. Din motive de sănătate, a trebuit să mă întorc la Botoşani, unde am reînceput colaborarea cu Casa Giulia, dar în acelaşi timp am readus în prim-plan o colaborare mai veche cu Fabrica Shock Suceava, unde am ajuns să mă angajez ca designer principal. Au venit şi alte colaborări la designeri cunoscuţi ca Adriana Agostini, Ersa Atelier, Liza Panait, dar poate cea mai însemnată e cea cu doamna Doina Levintza. În anul 2008, toamna, am renunţat la colaborarea cu Shock în favoarea picturii, datorită căreia am reuşit să realizez un proiect important «Botoşanii de altădată», expoziţie care mi-a adus multe satisfacţii. De atunci, principala mea activitate este pictura. Comenzile pentru pictură au venit din momentul în care am promovat arta mea. În Suceava, la demisolul fostei Case a Căsătoriilor se afla Da Vinci Ristorante, unde există o expoziţie permanentă cu reproduceri după lucrările maestrului, şi datorită acestui fapt am primit o comandă pentru un castel din Germania, la Neuburg an der Kammel, unde am făcut două lucrări de mari dimensiuni. Am lucrări la Botoşani, Timişoara şi Bucureşti, în galerii de artă, însă cele mai multe se află în colecţii particulare.

daniel relenschi pictura 3D pe asfalt

pictura 3D de daniel relenschi

În ultimul timp am realizat o lucrare 3D pe asfalt şi astfel am devenit primul pictor 3D din România. Realizând o pictură 3D având ca tehnică obligativitatea unui punct de percepţie, am aflat că este prima realizată în această tehnică. Am continuat să lucrez pe diverse planuri, încercând să promovez cât mai intens arta mea, pentru că altfel nu ar avea sens efortul. Important e ca ea să ajungă la cei cărora le-o dedic, oamenilor.

E nevoie ca artiştii care fac artă cu responsabilitate şi sunt şi persoane decente, să fie în atenţia tuturor. Trebuie să fim exemple viabile şi cu impact benefic asupra opiniei publice, asupra celor care află informaţiile din media. Sunt un clasic, dar totodată aduc ceva nou. Un cuvânt bun care mi-ar descrie munca ar fi Inovaţia. Vechi dar nou, cu un aer de maturitate, vreau să impun respect şi să dărâm mitul artistului sărac.”

Frumoasă profesiune de credinţă, Daniel Relenschi! Menirea noastră este să sprijinim arta şi, implicit, artistul, chiar dacă secolul acesta este unul al neliniştilor, al paşilor grăbiţi, al amestecului nefiresc de valoare şi non-valoare. Daniel Relinschi este un artist al cărui ţel în artă este Inovaţia, dar, aşa cum el însuşi mărturiseşte, îmbină clasicul cu modernul.

Pușa Roth

Lucrări de Daniel Relenschi

Daniel Relenschi Adorarea naturii, ulei pe panza

Adorarea naturii, ulei pe pânză

daniel relenschi flori

Portret Matt Kelly de Daniel Relenschi

Portretul lui Matt Kelly

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Portrete

Pictură pe site-ul Liber să spun

„Don’ director, chică!”

don director chica regizorul constantin dinischiotu anecdote

simple intamplari rubrica liber sa spunFire voluntară, greu de abătut de la proiectele pe care şi le propunea, expeditiv când era vorba de mărunţişurile vieţii, acelea care adesea te sufocă, regizorul Constantin Dinischiotu (11 mai 1927–19 iunie 2008, Bucureşti) era un om plin de umor. N-ai fi bănuit sub aparenţa severităţii.

Înainte de a vă relata o întâmplare pe care Constantin Dinischiotu o povestea cu umor sec, în diverse împrejurări, nu pot să trec peste nedreptatea sorţii. Omul care a străbătut multe mii de kilometri în slujba teatrului românesc, cu o energie debordantă, care nu-l părăsise nici la anii senectuţii, a murit uitat de toţi. La înmormântare au participat, pe lângă membrii familiei, doi-trei foşti colegi. Atât. Cât despre recunoştinţă… Vorba unui actor: „Băi, ţie n-o să-ţi facă funeralii UNITER-ul, ci CFR-ul!”

C. Dinischiotu deţine mai multe recorduri, de la numărul de premiere absolute cu piese româneşti (aproape 80), la numărul de teatre în care a fost angajat ca regizor şi director. A locuit tot timpul în Bucureşti, unde avea familia şi, se subînţelege, străbătea ţara cu trenul, în lung şi-n lat. Dacă ar fi ţinut o socoteală, câţiva ani din viaţă i-a trăit în vagoanele CFR.

constantin dinischiotu

Constantin Dinichiotu

În toamna anului 1974, fusese numit director al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, după şapte ani petrecuţi la Piteşti. La câteva zile după instalare, omul de serviciu, care îl pândise când intrase în sala teatrului, găsi prilejul să-i spună: „Don’ director, chică!” „Ce chică, măi Vasile?” „Di la ploaie, don’ director!” „Şi unde chică, măi Vasile?” „Pi şcenă, don’ director!” Omul de serviciu urcă pe scenă şi îi arătă directorului: „Iaca aicea chică!” „Şi chică mult, Vasile?” „Distul, don’ director, că e spart!” Şi Vasile arătă în sus. Va să zică, pe lângă toate celelalte, trebuia reparat şi acoperişul. Sigur, pentru că directorul nu trebuie să creadă chiar tot ce-i spun subalternii, la prima zi cu ploaie, se duse în sală. Într-adevăr, „chica”.

La Comitetul Judeţean de Partid existau de câteva luni mai multe cereri de reparare a acoperişului. Dar, nefiind bani şi teatrul neaflându-se printre priorităţi, continua să „chice”. C. Dinischiotu încercă să intre la primul-secretar, dar nu reuşi. Activiştii mai mici răspundeau plictisiţi: „Ştim, tovarăşu’ director, dar acum e campanie agricolă şi ştiţi, poate la anul, să alocăm bani din buget… acum nu se poate face nimic, doar să mai cârpim oleacă…” Se mai cârpea, dar tot „chica”. Pe 7 noiembrie, care cădea într-o vineri, urma ca sala teatrului să găzduiască festivitatea respectivă. În prezidiu, urmau să ia loc primul-secretar şi celelalte mărimi ale judeţului. Activiştii Cimpoi şi Curcan, care se prezentaseră la tovarăşul director pentru a face pavoazarea scenei, fură expediaţi de îndată. „De pavoazare se ocupă oamenii mei!”, le spuse C. Dinischiotu privindu-i încruntat peste ochelari. Şi oamenii se ocupară sub directa supraveghere a directorului. Adică masa prezidiului, roşie, din recuzita teatrului, fu aşezată exact în locul unde „chica”. „Don’ director, da’ dacă plouă, taman aicea…” „Las’ să chice, măi Vasile! Pune masa unde ţi-am spus!”, se auzi glasul directorului. Mai rămânea ca a doua zi, 7 noiembrie, să plouă. Şi a plouat. Sâmbătă dimineaţă, patru muncitori descărcau deja dintr-un camion tabla pentru acoperiş.

Costin Tuchilă