Hop-așa!

aplauze festival

Nu ne mai enervăm de mult (enervarea face riduri) la concertele la care minunații noștri semeni aplaudă conștiincioși între părțile unei lucrări simfonice, simfonie, suită sau concert cu instrument solist. Dacă am avea puteri supranaturale, i-am opri, dar cum nu avem, nu-i putem opri. Așadar, ne-am consolat. Muzicienii, și ei. Dar, sigur, mai încearcă uneori să oprească prin semne aplauzele dintre părți. Să nu vă faceți însă iluzii, în multe locuri selecte din lume se întâmplă la fel: se aplaudă cu simț de răspundere. Îmi amintesc de un concert la Roma, în urmă cu mulți ani, să tot fie vreo 17. Bilete scumpe, lume îmbrăcată luxos, șampanie ș.a.m.d. Mstislav Rostropovici cânta Concertul pentru violoncel de Dvořák. Ca să fiu sincer, văzând eu asemenea lux și asemenea ștaif, mă gândeam cu mintea mea de acasă cum că… Ei na! Între părțile concertului nu numai că s-a aplaudat, dar s-a aplaudat frenetic, au fost chiar și urale, care, involuntar, mi-au amintit, vai, de sintagma de demult: „Aplauze prelungite. Urale”. S-au auzit și zgomotele făcute cu pantofii în podea, de se cutremura biata sală… Rostropovici a privit lung, dar nu a scos nici o vorbă și nu a schițat nici un gest. Și el, și orchestra au așteptat. Când uralele au încetat, și-au văzut de treabă mai departe, ca și cum nimic nu se întâmplase.

La ediția abia încheiată a Festivalului Internațional „George Enescu” nu au lipsit distinsele aplauze între părți, dar cu obiectivitate trebuie să recunosc că au fost mai puține decât la edițiile precedente. Umilele mele așteptări au fost – n-o să credeți – parțial înșelate. Să explic: sus-numita categorie de public aplaudă cu mare entuziasm la sfârșitul părții a treia (Allegro molto vivace) a Simfoniei nr. 6, „Patetica” de Ceaikovski, fiind convinsă că acesta este finalul simfoniei, mai convinsă decât că soarele va răsări și a doua zi… (Bietul Ceaikovski nu și-a închipuit că scriind un final exploziv acestei părți a simfoniei, după vreo sută de ani… hop-așa! cu uralele…). Evident că vineri, 27 septembrie 2013, sus-numita s-a pornit, hop-așa! pe aplaudat, evident că ar fi urmat, hop-așa! urale, numai că dirijorul Andrew Litton, cunoscând situațiunea, a făcut rapid semn orchestrei să înceapă partea a patra, Adagio lamentoso. Și orchestra, Royal Philharmonic din Londra, s-a conformat, așa că elanul aplauzelor, ca să vedeți, s-a frânt. Să te întreci cu orchestra nu se face!

ROYAL PHILHARMONIC ORCHESTRA - Andrei Gîndac_9

Andrew Litton și Royal Philharmonic Orchestra. Foto: Andrei Gândac

Urma și cealaltă, la fel de umilă, așteptare a mea. Ea însă nu mi-a fost înșelată de publicul entuziast. Din nou o imprudență a bietului domn Ceaikovski, care își încheie simfonia cu o notă lungă la violoncele și contrabași într-o nuanță cât se poate de stinsă (pppp scrie în partitură). Unii încep să aplaude înainte ca aceste instrumente să tacă și efectul se risipește… Și, hop-așa! evident că și vineri, 27 septembrie au aplaudat. Aici dirijorul n-a mai avut soluție…

Mi-am amintit atunci de o întâmplare de la o ediție trecută a Festivalului, mai exact din seara zilei de 18 septembrie 1998, când s-a cântat aceeași simfonie ceaikovskiană. După concert, am plecat la redacție, fiindcă trebuia să scriu şi să înregistrez textul rubricii „Punctul pe cuvânt” pentru emisiunea Matinal (Radio România Actualități) de a doua zi – emisiune realizată în acea perioadă de Pușa Roth. Redau textul rubricii difuzate pe 19 septembrie 1998:

Aplaudați, domnilor, aplaudați!

Bună dimineaţa! Îndrăznesc să cred că nu mă veţi judeca prea aspru dacă vă voi tulbura clipa de tihnă din preajma cafelei matinale. Dacă va fi aşa, îmi cer din capul locului iertare. Iertare pentru că vă voi povesti o întâmplare la care am asistat aseară, la Sala Palatului, cu ocazia concertului extraordinarei Orchestre Simfonice din Chicago, dirijată de Daniel Barenboim. Cuvântul pe care se cuvine să pun punctul îl las la alegerea dumneavoastră.

de ce aplaudam intre partile simfoniei

Conform unei reguli elementare, între părţile unei lucrări simfonice, fie ea simfonie, suită, concert pentru instrument solist şi orchestră, nu se aplaudă. Aceeaşi regulă funcţionează şi în cazul lucrărilor camerale. Este însă foarte adevărat că realitatea, trista realitate, ne contrazice din când în când. Vă asigur că nu se întâmplă numai la noi, ci şi în multe alte părţi ale lumii, considerate mai civilizate. Şi vă asigur că, până recent, publicul românesc greşea foarte rar, aplaudând între părţile simfoniei.

Dar iată faptele. Aseară, în antepenultima zi a ediţiei a XIV-a a Festivalului „George Enescu”, o bună parte a publicului a aplaudat frenetic după partea a treia a Simfoniei „Patetica” de Ceaikovski. Că respectivii nu şi-au închipuit că simfonia are patru părţi, că au fost înşelaţi de finalul acestei secţiuni tumultuoase a partiturii, că s-au luat unii după alţii, putem eventual înţelege. După simfonie, înaintea primului bis, maestrul Daniel Barenboim a rostit elegant, în limba română, următoarele cuvinte: „Public simfonia nr 6 patetica ceaikovski finaladorabil, dar nerăbdător…”

Dar a mai fost un amănunt, era să uit. Un amănunt aproape neverosimil. Imediat ce a răsunat ropotul de aplauze nepotrivite, în întreaga sală s-a aprins lumina. Şi ce lumină: toate lămpile din plafonul sălii şi, pe deasupra, proiectoarele! Şi aşa a rămas, să fim bine înţeleşi. Orchestra americană şi-a văzut înainte de treabă, cu partea a patra a simfoniei. Înainte ca ultimul ei sunet, în pianissimo, la violoncele și contrabaşi, să se stingă marcând finalul, cel mai nerăbdător spectator a strigat din toate puterile: „Bravissimo!”

Ce seară, doamnelor şi domnilor! Bună dimineaţa!

Costin Tuchilă