Din Bucureștiul de altădată: Când leul era leu

Astăzi aproape că am uitat faptul că a existat o vreme când valoarea monedei româneşti era comparabilă cu a valutelor occidentale, leul fiind acceptat ca atare în tranzacţiile comerciale sau în cazinourile de pe litoralul mediteranean al Franţei.

Fără îndoială că au existat momente când preţurile încercau să o ia din loc, dar, aşa cum credem că va reieşi din exemplul următor, erau modalităţi de a le ţine în frâu.

În ziarul bucureştean „Seara” de marţi 16 mai 1916 găsim publicată o ordonanţă a Primăriei Capitalei prin care se stabileau preţuri maximale pentru o categorie de bunuri de primă necesitate. Se preciza în acest document că: „Începând de la 5 mai curent [1916], se vor aplica cu stricteţe următoarele preţuri maxime de vânzare pentru obiectele şi articolele de consumațiune de primă necesitate:

• carnea de vită calitatea I – 1,30 lei kg

• carnea de vită calitatea a II-a – 1,20 lei kg

• muşchi de vacă – 2 lei kg

• antricotul – 1,80 lei kg

• carnea de porc – 1,80 lei kg

• muşchi de porc – 2,20 lei kg

• untul – 6 lei kg.”

Se cuvine precizat faptul că Primăria Bucureştilor a fost nevoită să emită o asemenea ordonanţă deoarece, datorită războiului care începuse cu aproape doi ani în urmă, în Europa, mulţi comercianți erau tentaţi să exporte produsele solicitate pe piaţa europeană, ceea ce crease condiţii de speculă pe piaţa internă. După cum se observă, în urmă cu aproape un secol se practica în Bucureşti o anumită formă de protecţie socială a cumpărătorilor.

În continuare, în ordonanţa respectivă erau enumerate preţurile maximale la alte categorii de produse. Astfel: „Pâinea şi jimbla puse în consumațiune se vor vinde cu următoarele preţuri:

• jimbla făcută din făină de calitatea I – 0,35 bani kg

• pîinea albă făcută din făină de calitatea a II-a – 0,25 bani kg

• pâinea neagră făcută din făină de calitatea a III-a – 0,20 bani kg.”

Alte prețuri menţionate în ordonanţa Primăriei Bucureştilor se refereau la: zahăr, 1,25 bani kg; lapte, 0,50 bani kg; brânza sărată, 2 lei kg; ceapa, 0,40 lei kg; cartofii, 0,15 bani kg; ouă, 6 lei suta şi enumerarea ar putea continua.

În finalul acestui document se preciză că: „Prețurile de mai sus sunt obligatorii şi ele se vor aplica tuturor comercianţilor, atât angrosişti cât şi detailişti, trebuind a fi afişate la vedere în toate localurile sau prăvăliile unde se vând asemenea mărfuri.

Vânzările se vor constata prin note emise dintr-un chitanţier cu cotor, în care se va indica felul și cantitatea mărfii vândute şi preţul cu care s-a vândut și vor purta numele şi firma magazinului iar jos data și semnătura citeaţă a vânzătorului sau ştampila magazinului.”

Să nu se creadă, pe baza prețurilor amintite mai sus, că bucureştenii o duceau pe roze în primăvara anului 1916. Și atunci veniturile majorităţii populaţiei erau foarte mici, de aceea fusese nevoie ca Primăria Capitalei să stabilească prețuri maxime. Un muncitor necalificat putea câştiga până la 2 lei pe zi, un profesor avea între 175–300 de lei pe lună, la fel şi un maistru sau un tehnician. Chiar în ziarul amintit, „Seara”, care costa pe atunci doar 5 bani, găsim un anunţ în care se preciza că: „Adunarea generală a Societăţii de asistență fizică şi morală a strâns un fond de 1605 lei și 35 de bani, cu care a cumpărat haine cu care au fost îmbrăcaţi 128 de elevi săraci.”

Conform datelor documentare, în primăvara lui 1916, un gram de aur echivala cu trei lei. Fără comentarii.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Vechile mahalale (IV)

După cum o atestă vechi documente istorice, capitala ţării noastre a fost împărţită iniţial în mari subdiviziuni numite plăşi, dar aceasta se întâmpla la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea. Mai înainte se folosea termenul de enorii, menţionat în acte de la jumătatea secolului al XVI-lea şi care se referă la împărţirea oraşului după biserici, respectiv după enoriaşii bisericilor respective.

Într-un document din 18 noiembrie 1590, Mihnea voievod întăreşte lui Liver Casap şi fiilor lui o ocină cumpărată „de la orăşenii din Bucureşti, din enoria popei Comino”, iar într-un alt document, din acelaşi an, Mihnea voievod întăreşte mănăstirii Sfântul Dimitrie din Bucureştii de sus „trei prăvălii şi cu pivniţă şi cu tot locul împrejurul prăvăliilor în enoria popei Matei.”

Datorită intensificării influenţei turceşti, după anul 1600, termenul enorie începe a fi înlocuit în actele oficiale şi în vorbirea curentă prin acela de mahala, care însemna, în turceşte, o parte din oraş, un cartier.

Unul dintre cele mai vechi documente referitoare la o mahala a oraşului Bucureşti este actul din 18 iunie 1626, prin care Alexandru Coconul întăreşte lui Radu Logofătul un loc de casă cumpărat „şi cu ştirea vecinilor din mahala”, iar la 5 aprilie 1635 Matei Basarab întăreşte bisericii lui Ghiormea Banul un loc în oraş, unde fusese vechea curte a lăcaşului, loc pe care-l revendicase „popa Gavriil de la biserica Ghiormei Banul… cu toţi negustorii şi cu toată mahalaua”. De la cartier, termenul de mahala s-a extins şi la locuitorii respectivi, apărând astfel noţiunea de mahalagii, după cum o găsim menţionată într-un document emis de Constantin Brâncoveanu la 30 septembrie 1691, când porunceşte: „Ţie, judeţ de aici den Bucureşti cu 12 pârgari ai tăi… voi să căutaţi să vă strângeţi toţi la un loc şi să mergeţi cu mahalagii den… şi să faceţi adeverinţă pentru un loc de casă…”

Mahalaua Mihai Vodă, numită aşa după mănăstirea cu acelaşi nume, se afla situată pe malul drept al Dîmboviţei, cam în zona actualului pod Izvor. Aici, pe un deal astăzi dispărut datorită lucrărilor de amenajare, se afla o veche biserică menţionată într-un act din anul 1558, prin care se întăreşte dania făcută acestei biserici de jupâneasa Caplea a lui Ghiormea vel Postelnicul, biserică reparată şi înzestrată cu chilii de către Mihai Viteazul. Conform tradiţiei istorice consemnate de cronicarul Radu Popescu, pe vremea când era ban al Craiovei, Mihai a căzut sub urgia voievodului Alexandru cel Rău, care ar fi vrut să-l omoare pentru a scăpa de un concurent potenţial la domnie, drept care „au trimis cu urgie şi l-au adus la Bucureşti. Şi trecând pe lângă Biserica Albă pe vremea liturghiei, s-au rugat armaşilor să-l lase să asculte sfânta liturghie şi, lăsându-l au intrat în biserică şi, rugându-să, s-au făgăduit lui Sfeti Nicolae, fiind hramul, că de-l va mântui, să-i facă mănăstire în numele lui, precum au şi făcut. Că ducându-l la domn şi tăgăduind de năpaste, au jurat cu 12 boiari că nu iaste fecior de domn şi au scăpat.” Pentru acest motiv, Mihai a refăcut vechea bisericuţă a jupânesei Caplea, dotând-o cu chilii şi înzestrând-o cu treisprezece sate cumpărate de el şi unul dăruit de soţia sa Stanca. Aici se afla cea mai veche pivniţă din oraş, care s-a păstrat până în anii ’80 ai secolului trecut (a fost distrusă în anul 1983, odată cu mutarea bisericii Mihai Vodă pe actualul amplasament). Biserica Mihai Vodă, închinată Mănăstirii Simonopetra de la Muntele Athos, este descrisă de Paul de Alep, care a văzut-o în anul 1654, ca „magnifică şi de mare dimensiune, are trei turle”.

Mahalaua Sfântul Nicolae ot Şelari, numită astfel după biserica Sfântul Nicolae ot Şelari, ctitorită de Şerban Cantacuzino, mare vornic în timpul lui Constantin Brâncoveanu, se afla în apropierea actualei străzi Lipscani. Amintirea ei este păstrată de cunoscuta stradă Şelari.

Mahalaua Olari, situată în apropierea Târgului de Afară, se numeşte aşa din cauză că aici trăgeau olarii veniţi de la Câmpulung şi din alte centre cunoscute ale olăritului din Muntenia. Biserica Olari, de la care îşi trage numele mahalaua, a fost construită în anul 1758 de Dumitraşcu Racoviţă vel Vistier, având hramul Adormirea Maicii Domnului. Mahalaua Olari se întindea în preajma bisericii cu acelaşi nume, în anul 1798 avea 64 de case şi aparţinea plăşii Târgului din Afară.

Mahalaua Olteni este amintită într-un act din 8 februarie 1696, în care Brâncoveanu pomeneşte de Biserica Olteni care, în 1722, a fost refăcută din temelie de Nicolae, protopopul Bucureştilor. De aceea s-a numit o vreme Biserica Protopopului, nume ce s-a răsfrânt şi asupra mahalalei. După un izvor documentar din 1821, se pare că, îndată ce ieşeai din biserică, dădeai de pădurea din marginea Bucureştilor, rămasă din vechiul codru al Vlăsiei.

Puşa Roth

„Când toca la Radu Vodă” – Maria Tănase

Când toca la Radu Vodă – Alexandru Cercel

„Când toca la Radu Vodă” – Formaţia „Trei parale”

„De când s-a dus neica în cale” – Formaţia „Trei parale”

„Dorul meu e numai dor” – Formaţia „Trei parale”

„Hora boierească” – Formaţia „Trei parale”

„Lume, lume” – Formaţia „Trei parale”

Site „Trei parale”

Din Bucureştiul de altădată: Băltăreţu

Un grec venit în Bucureşti în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786–1790), Ioannis Evstatios Mpaltaretzis ajunse în 1800 unul dintre marii neguţători de pe malurile Dâmboviţei. Îşi romanizase de îndată numele în Ştefan Băltăreţu şi începu cu străduinţă un harnic comerţ de lipscănie. Întreprinzător, începu sa practice meşteşugul zărăfiei, ajungând vestit prin dobânzile mari cu care împrumuta bani şi prin faptul că-i executa la sânge pe datornici.

Un grec venit în Bucureşti în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786–1790), Ioannis Evstatios Mpaltaretzis ajunse în 1800 unul dintre marii neguţători de pe malurile Dâmboviţei. Îşi romanizase de îndată numele în Ştefan Băltăreţu şi începu cu străduinţă un harnic comerţ de lipscănie. Având relaţii întinse la Viena şi Lipsca, ştiind să alunge cu grijă intermediarii, Băltăreţu trecea printre marii toptangii din Bucureşti. Întreprinzător, începu sa practice meşteşugul zărăfiei, ajungând vestit prin dobânzile mari cu care împrumuta bani şi prin faptul că-i executa la sânge pe datornici. Marelui vornic Constantin Dudescu, unul dintre aceştia, i-a lichidat rapid o mare parte din avere.

„Pe fiecare lună, scrie Ion Ghica în Scrisori către Vasile Alecsandri, acest cămătar îi scotea câte o moşie la mezat şi, negăsindu-se concurenţi, moşia rămânea pe seama lui, pe nimic; moşii cari dau astăzi cinci şi şase mii de galbeni pe an, le-a luat Băltăreţu de la mezat, la Cochii-Vechi, pe trei şi patru mii de lei, galbenul valorând şapte lei.”

Băltăreţu devenise pe la 1820–30 un nume înfiorător printre boierii din Bucureşti. Primul semn de sărăcie te făcea să-l visezi în coşmaruri înfiorătoare. Bogat, obraznic, agresiv, grecoteiul îşi freca mâinile subţiri deprinse să numere bani mulţi. Prăvăliile lui, cu zecile, erau instalate în Hanul Sf. Gheorghe Nou dar şi într-un han propriu, ridicat lângă Hanul Zamfir, pe Uliţa Băcanilor, care începea din Uliţa Blănarilor şi dădea în Uliţa Lipscanilor. Trebuie să fi fost un han mic dar chivernisit, cu prăvălii la parter şi cu odăi de închiriat la etaj, ca mai toate hanurile construite în spatele târgurilor bucureştene.

Destinul avea să-l lovească nemilos pe marele negustor şi zaraf, căci în 1823 închidea ochii aproape sărac, nelăsând fiicei sale decât o casă care, dublă lovitură a sorţii, avea să ardă ca o lumânare în focul de la 23 martie 1847.

Puşa Roth


Din Bucureştiul de altădată: Hanul lui Manuc (II)

hanul-lui-manuc1

La sfârşitul lunii decembrie 1806, trupele ţariste intrate pe teritoriul Ţării Româneşti au ocupat Bucureştii, iar în aceste împrejurări grele pentru ţară Manuc a dat dovadă de spirit diplomatic şi de puternica influenţă pe care o avea asupra autorităţilor otomane.

Întrucât Mustafa-paşa dăduse ordin ca Luca Kirko, consulul rus la Bucureşti, să fie arestat şi întemniţat la Rusciuc, Manuc l-a convins că acest fapt va înrăutăţi şi mai mult relaţiile ruso-turce şi a obţinut aprobarea ca el să fie eliberat şi să poată părăsi în linişte ţara împreună cu familia sa. Continuă lectura „Din Bucureştiul de altădată: Hanul lui Manuc (II)”