Deceniul șapte. Bulevardul Magheru, București

pe bd magheru anii 70

amintiriPrin anii ’70, bulevardul Magheru era locul unde puteai să îţi petreci frumos o zi, o dimineaţă, o după-masă sau o seară plăcută. Dacă începeai de la Piaţa Romană, colţ cu strada Mendeleev, dădeai de Barul Turist… unde veneau să îşi bea cafeaua, în general înainte de masă, scriitorii şi artiştii, iar după-amiaza studenţii de la ASE (Academia de Ştiinţe Economice) care se afla în apropiere. În interiorul arcadei din faţa florăriei de peste drum îşi aveau „scena în aer liber” studenţii excentrici de la teatru sau de la arte plastice, care veneau să facă „spectacol de atitudine” trecătorilor de rând… Unii vorbeau tare, alţii recitau poezele cu flori în mâna, alţii cu o mină blazată erau tolăniţi pe trotuar, pasivi precum statuile căzute de pe soclu… Veşnic aplaudaţi de cohorte de adolescenţi naivi… pentru care „vedetele şi vedeţii” erau precum nişte idoli ai modei, tunsorii sau manierelor… Uneori spre seara, când artiştii se retrăgeau spre casele lor, ca spectacolul să fie mai amplu, aceştia o luau în şir indian spre Universitate, mimând şchiopătatul şi călcând cu un picior pe trotuar şi cu celălat pe carosabil… Deseori se facea câte un şir de peste cincizeci de suflete… spre hazul trecătorilor bulevardişti şi spre stupefacţia bătrânilor care îşi scuipau în sân sau îşi făceau cruce întrebând timizi:

– De unde atâţia tineri infirmi pe bulevard?

– Vin de la ASE. Există acolo o secţie de şontâcologie, răspundea cate un „smeker” fără sedilă pe „s”…

Înaintând pe bulevard spre hotel Intercontinental, la prima intersecţie dădeai de restaurantul „Grădiniţa” şi cofetăria „Casata”… două localuri foarte la modă pentru studenţii care stăteau cu orele pe acolo, discutând proiecte sau scriindu-şi lucrările la mesele de pe terasa. Zona era împânzită şi de bişniţarii de valută, precum Asadur, Fluturaş şi Neamţu din Romană, sau de străini dornici să „agaţe” vreo fripturistă cu studii superioare pentru a scăpa de… singurătate. Vis-à-vis, pe Magheru colţ cu strada Tache Ionescu, era o cârciumă „valabilă” numita „Podgoria”, unde îşi duceau veacul actori de „viţă de vie veche” – cum le plăcea domniilor lor să se definească –, prieteni cu Bachus, cei mai mulţi trecuţi de a doua tinereţe, de alde Jean Lorin Florescu, Ştefan Ciubotăraşu, Ştefan Mihăilescu Brăila…, majoritatea refugiaţi de la Teatrul Nottara situat în apropiere…

Stefan_Mihailescu_Braila

Ștefan Mihăilescu Brăila

Mai jos, în perimetrul cinematografului Patria, era locul de promenadă a celor care îşi etalau toaletele, precum doamne îmbrăcate din „pachet” sau domnii cu dare de mână care „făceau” străinătatea. Mai puteai observa vânturându-se prin zonă şi câţiva tineri gigolo – de obicei studenţi – în căutare de doamne purii cu bani! Peste tot te loveai de bişniţarii de bilete de cinema care vindeau la dublu sau la triplu un bilet, mai ales când juca un film „mişto” de capă şi spadă! Seara zona era „mai luminată” şi puteai vedea lume îmbrăcată la „patru ace” intrând sau ieşind din Barul Melody situat la subsolul blocului Patria. La „Melody” era program artistic select. Cântau Alexandru Arşinel şi Angela Taxieru. Dansa o trupă sub conducerea maestrului Sever. Număr special: Mariela Dumitriu (mai târziu înlocuită de Mariana Meşteşug) şi Thury Ştefan metamorfozat în Charlie Chaplin. Clienţi de bază: Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Sandu Boc şi mulţi străini, în special italieni şi arabi, desigur (ultimii) însoţiţi de paraşute şi bişniţari. Directorul barului, Mr. Viorel Păunescu! Înaintea acestuia tronase la şefie Nea Aurică, un personaj simpatic, tatăl beţivilor de la „Abataj”, cum porecliseră aceştia faimosul bar bucureştean.

cinema patria bulevardul magheru foto de epoca

O figură foarte cunoscută a bulevardului Magheru era Pierre – Stăpânul Femeilor! L-am întâlnit prima dată la „Mon Jardin”. Evolua pe ringul de dans atrăgând atenţia tuturora. În sens pozitiv! Dansa bine! Punct! Seara veşnic prezent la braseria de la Lido sau la restaurantul Ambasador… Îmbrăcat la costum bleumarin cu dungi… cuceritor, manierat, ferchezuit, veşnic asaltat de o mulţime de gagici care îşi duceau veacul pe bulevard. Era printre puţinii bulevardişti care aveau un seviciu serios. Petrică era un fel de instructor-maistru la un centru şcolar industrial, dar seara se metamorfoză într-un gigolo de mare calitate. Un alt fante era Mr. Senti, un băiat simpatic, subţirel ca o aţă, cu părul lung, veşnic în preajma unor turişti italieni. Îşi ducea veacul pe la Lido… Avea un costum caffé au lait cu umerii ridicaţi… aşa cum purtau broscarii care invadaseră „piaţa bucureşteană” şi ne furau fetele. Deseori era însoţit tovarăşul de promenadă, Gigi Cheschese… primul dându-se italian, al doilea francez… cu toate că ambii erau originari din Republica Oltenia. Tot pe acolo puteai întâlni şi alţi „cocoşei mişto”… precum Moro, un băiat frumos foc… elegant, maierat, moartea balerinelor… de Tănase. Apoi mai erau prezenţi în zonă, Chinezu mic şi Chinezu mare… doi bişnişari simpatici, dar aroganţi foc!

aurelian andreescu

Aurelian Andreescu

La câţiva paşi de Cinema Patria era Hotelul Ambasador, vestit mai ales pentru restaurantul elegant şi spaţios, unde performau orchestre de valoare precum „Guido Manusardi”. De la intrare erai întâmpinat de un portar în uniformă de „general” care pentru 5 lei te ducea la cea mai bună masă din local… unde de obicei trona o plăcuţă cu menţiunea „Rezervat”. Pe mica scenă-podium a restaurantului s-au perindat şi s-au lansat foarte mulţi cântăreţi… precum Angela Similea-Movileanu, Angela Taxieru, Marian Munteanu, Aurelian Andreescu, Doina Cărpiniş, Antonio Furnari, Stela Enache… Într-o seară a cântat acolo, delectându-ne cu faimoasa melodie „Bye, bye, black bird” chiar vestitul Benny Goodman, aflat în trecere prin Bucureşti. La restaurantul Ambasador se mânca bine! Bucătăria producea „sortimente culinare” foarte gustoase şi destul de acceptabile la preţ, precum vestitul „biftec tartar”, „muşchi de vacă cu ciuperci”, „creier pane” şi mai multe feluri de şniţel. Aperitivul la modă era „caşcavalul pane” sau „filets d’anchois à l’huile” cu pâine prăjită, mâncarea preferată a cucoanelor… care, cică, ţineau la siluetă. Bărbaţii cereau o porţie dublă din afrodisiaca salată de ţelină (foarte „la modă” la toate restaurantele selecte, mai târziu „brandul de ţară” la Restaurantul „Minion” din Piaţa Amzei, condus de fraţii Chivu) Atmosfera era foarte plăcută la „Amba”, cum îi spuneam noi, cei de-ai casei! Acolo puteai să faci un dans, sau să îţi inviţi partenera sau prietenii la o petrecere oferindu-le o seară fascinantă… cu stil şi eleganţă. Ora închiderii – miezul nopţii, după care, dacă mai erai în bani te mutai jos la „Melody”!

La următorul colţ de stradă era vestita cofetărie Scala… „dispărută” la cutremurul din ’77. O prăjitură bună, un diplomat, un cataif, sau o cafeluţă de calitate făceau concurenţă cofetăriei Nestor de pe calea Victoriei. Travesând bulevardul, dădeai de faimosul Hotel Lido, cu braserie, grădină de vară şi ştrand cu valuri… Locuri scumpe şi neaccesibile bucureşteanului de rând, pentru acesta făcându-se un compromis… autoservirea de la colţul clădirii, unde contra a cinci lei mâncai o iahnie de fasole, două pârjoale şi trei felii de pâine! Boemii Capitalei mai frecventau şi „Autoservirea lu’ Nea Chira”, situată pe strada C.A. Rosetti, în prelungirea cofetăriei Scala, unde mâncarea era mereu proaspătă şi gustoasă. Nea Chira era un mare specialist în arta culinară. Se zicea că facea cea mai bună cremă de legume din Bucureşti. Mulţi veneau cu sufertaşul să cumpere mâncarea ca „la mama acasă” de la autoservirea lui! Vara, pe domnul Chira îl găseai şef de unitate la restaurantele „Perla” sau „Neon” din Eforie Nord.

scala bd magheru bucuresti

Continuând peripluul, imediat după hotelul Lido, dădeai de cafeneaua Katanga, loc nu prea popular pentru „poporul muncitor”, mai ales că era împânzit de străini, studenţi de culoare, bişniţari, „paraşute” şi trăgători cu urechea de pe la secu’. Popular şi plăcut era însă băruleţul din gang de la „Unic”, numit şi „La chinezu” deoarece unul dintre primii barmani de acolo, nea Ionel parcă-l chema, semăna cu un kitai. Acolo puteai bea ieftin o cafea naturală dacă erai de-al casei, sau un „nechezol” pentru intruşi. Localul era frecventat de sportivii de performanţă care după ce luau masa la cantina CNEFS, situată la câţiva paşi, la intersecţia cu strada Oneşti. Aceştia veneau să se relaxeze şi să mai discute cu colegii de la alte sporturi. Ponderea o deţineau luptătorii, poloiştii şi gimnaştii, dar deseori mai veneau şi atleţii sau boxerii. Aceştia apăreau la bar în valuri… pe grupe sportive. Luptătorii: Florin Ciorcilă, Ilie Burcea, Gheorghe Berceanu (Piticu), fraţii Buha… Lucian şi Jean, ş.a. Gimnaştii: Titi Păunescu, Petrică Mihăiuc, Adi Stoica, Mircea Gheorghiu (decedat la cutremur), Gabi Cailide… Ciobi Gal şi câteodată chiar şi tânărul Dan Grecu. Poloiştii, majoritatea purtau porecle: Ştefan Marica – alias Marţoi, Radu Lazăr-Lăzărică, Dinu Popescu-Dinte, Viorel Rus-Grasu, Dan Frâncu, Nic Firoiu, Vali Ţăranu… Rugbistul poet Tudor George zis Ahoe. Boxerii erau cam duri… dar nu cu ceilalţi sportivi: Fraţii Cuţov, Simion şi Calistrat, Horst Stumpf, Cătă Niculescu şi Teodor Pîcă… Din când în când mai apărea şi câte un fotbalist precum: Marius Ciugarin de la Steaua, Florea Dumitrache zis Mopsul şi Miky Kovacs alias Kopek (nepotul lui Pişti Kovacs, faimosul antrenor) de la Dinamo, Viorel Popescu (Băiatu’ Popii) şi Aurică Munteanu de la Sportul Studenţesc, baschetbaliştii Gigi Lungu, Gică Irimie, Titus Tărău şi mulţi alţii. Rareori „onorau cu prezenţa” băieţi ai politrucilor, ambasadorilor sau ai slujitorilor statului de drept: Ioşca şi Marian Teodosiu, Gyuri Fazekas, Moţu Haiducu, Alexandru Inocan & Co. Capo dei tutti capi de la „Chinezu” era Florin Ciorcilă, poreclit şi „Tăticu”, campion modial la lupte greco-romane, avându-l ca locotenent pe fratele său Tache, student la drept. În general barul era mai mult pentru „circuit închis sportiv”… veneticii neîncumetându-se să intre… mai ales când vedeau că mai toate mesele ocupate de malaci plin de muşchi… Pe la geamurile barului, asemănătoare unui acvariu, erau mereu prezente fetiţe naive de liceu – unele în uniformă de şcoală – care admirau „leşinate” sportivii de performanţă din interior.

desen de florin puca

Desen de Florin Pucă

Cei mai înalţi erau luptătorul Ciorcilă şi atletul-ciocănar Virgil Ţibulschi, iar cel mai mic de statură era multiplul-campion modial la lupte greco-romane Gică Berceanu poreclit Piticu. Când băieţii erau în bani… făceau cinste la toată lumea prezentă „La Chinezu”… indiferent dacă erau cunoscuţi sau nu. Erau invitate la o prăjitură chiar şi puştioaicele de la geamuri. Asta se întâmpla de obicei când se lua câte un titlu de campion şi sportivul era remunerat cu premii în bani! Atunci era veselie, ce mai… un adevărat bairam. Ca din pământ apărea şi fostul boxer, poetul boem Teodor Pîcă, improvizând sărbătoritului un catren contra unui coniac mic: „De-aş fi ca tine campion/ Aş renunţa la Panteon/ Şi-aş face praf toţi banii mei/ Cu bagabonţi şi cu femei…”

Pîcă era un individ excentric, erudit, spontan, deştept foc! Plin de toane, uneori flegmatic, răutăcios, alteori simpatic şi foarte plăcut la vorbă… Puţin cam (foarte! Sic!) alcoolic. Veşnic amator de chiolhane. Mulţi în iubeau şi îl respectam deoarece ştia multe. Făcuse câţiva ani de drept, era un excelent poet, literat, om de petrecere. Dicţie bună. Bun recitator! Prieten cu boema Capitalei, cu majoritatea actorilor, cu scriitorii şi poeţii zilei! Pe la mijlocul anilor ’70 a jucat în câteva filme fără să fi studiat actoria! Era mai în vârstă cu vreo 20 de ani decât mine. Costumaţia lui era foarte aiurită. Într-o iarnă a umblat cu un loden ponosit, fără nici un nasture, încins la brâu cu o cravată. Într-o zi l-am întâlnit la rond la Pache, pe unde locuiam, dând târcoale restaurantului „Izvorul Rece” în căutarea unor „amici de pahar”. Dârdâia de frig. Mi-a fost milă de el şi l-am dus la mine pentru a-i oferi o haină îmbănită care îmi era prea mare. De cum a intrat m-a somat: „Coane, ai ceva de băut?” Din (ne)fericire nu aveam… După câteva minute vede un borcan cu zeama rămasă de la nişte gogoşari muraţi. „Dai, bre… un gât de acritură, să mă dreg şi eu puţin?” I-am spus că poate să o bea pe toată. Şi… aşa a şi făcut… plescăind de plăcere. Văzând că nu e rost de o „tărie”, nu „staţionează” mult, invocând că trebuie să se întâlnească cu un prieten care are să-i dea nişte „lovele”. Ia scurta îmblănită, o îmbracă peste loden şi pleacă… Peste cinşpe minute… bătăi puternice în uşă! Vocea lui Pîca: „Deschide mă… că nu mai pot!” Deschid şi îl văd pe amic roşu-congestionat la faţă. „Ce-ai păţit?” îl întreb. „Mă c… pe mine! Nu mai pot… Mama ei de zeamă acră…!” şi o ia aţă spre baie, dezbrăcându-se din mers. Iese radios după vreo juma’ de oră: „Acum mă simt ca un nou născut. Am eliminat tot trecutul bolşevic din mine!”. Îşi ia textilele de pe jos, se îmbracă, mă „bogdabrosteşte” şi pleacă. Peste două zile ne revedem la „Chinezu”. Domnul Pîcă tot în loden, fără haina cu care îl cadorisisem. „Auzi boierule, să nu mă cerţi… Am măritat-o! Era prea caldă pe dinafară, iar mie îmi era frig pe dinăuntru. Am schimbat-o pe nişte agua ardiente!”…

Florin_Puca autoportret

Florin Pucă, Autoportret

Deseori, Pîcă era însoţit de prietenul său, graficianul-poet Florin Pucă, caricaturist, pamfletist, parodist şi poetist… cum îi plăcea amicului Pîcă să-l definească. Pucă avea un păr bogat şi o barbă rasputiniană. Văzându-i împreună, noi, amicii de la bar, îi luăm la mişto cu „Dacă şi cu Poate s-au dus să înoate, dacă Pucă nu era, Pîcă iarăşi se-’mbăta!” Iar Pîcă ne ţinea isonul: „Pîcă şi cu Pucă ar bea câte-o ţuică! Dacă daţi o vodculiţă, vă compun o strofuliţă… Dacă nu daţi un rom mic, nu vă mai compun nimic…!” Şi desigur noi îi (le) ofeream câte o băuturică… Pucă era mai ponderat, Pîcă insă, după câteva „vodci, romuri sau coniace” la bord începea să facă spectacol: „Cu beţivii mei să fiu aş vrea / Pe la crâşme să mai dăm o raită, / Cu parale toţi la teşcherea / Eu în capul lor vătaf de haită”. Noi, eram în extaz! Învăţasem cu toţii poezia pe de rost! Apoi recita, fără frică, epigrame, catren după catren… avându-l ca subiect pe Alexandru Graur, Adrian Păunescu, pe Ceauşescu, pe Ceauşeasca, sau pe cine ştie ce alte figuri „luminate” ale Epocii de Aur…

George Roca

Street Delivery, eveniment de urbanism, arhitectură și arte

Între 15 şi 17 iunie 2012, Fundaţia Cărtureşti şi Ordinul Arhitecţilor din România organizează la Bucureşti, pe Strada Arthur Verona, a şaptea ediţie a Street Delivery, eveniment de urbanism, arhitectură şi arte care îşi propune recuperarea peisajului urban de către pietoni şi comunitate.

Joi 14 iunie, la ora 12.00, în Ceainăria Cărturești (str. Arthur Verona nr. 13–15) va avea loc o conferință de presă.

Victimă a dezvoltării, în detrimentul confortului şi a calităţii vieţii, Bucureştiul a fost declarat cea mai poluată capitală europeană şi este un oraş din ce în ce mai puţin iubit de către pietoni, biciclişti şi toţi participanţii la trafic. În acelaşi timp, peisajul urban s-a deteriorat şi s-a înstrăinat de cetăţeni, devenind rezultatul exclusiv al unor proiecte oficiale şi al intervenţiei dezvoltatorilor imobiliari, în absenţa unui dialog real şi al implicării entităţilor care pot negocia armonizarea ambientală şi dreptul comunităţii de influenţă în calitatea spaţiului public.

În foarte multe zone, dar cu precădere în centrul oraşului, lipseşte coerenţa unor trasee pietonale şi suntem privaţi de bucuria simplă a contemplării şi a promenadei. Street Delivery a apărut ca o formă de rezistenţă.

Street Delivery a început prin mici exerciţii legate de detalii, de parcelare, clădire, marginea străzii, gard, resturi de pavaje şi grădini, pentru ca după aceea, prin întâlniri succesive, să ajungem la concluzia că o bună vecinătate şi interesul comun ar putea să genereze ideea de traseu cultural. Nu am pornit, cum se întâmplă de obicei, de la o comandă publică, ci de la iniţiativa particulară şi nevoia agregării vecinătăţilor unui cartier. Scopul a fost să reîntregim Strada Arthur Verona, traversând Bulevardul Magheru – pentru că ea, de fapt, începe dincolo de acesta – şi astfel, Parcul Grădina Icoanei s-ar uni, printr-un traseu pietonal mai divers, mai sigur şi alternativ la căile de acces auto, cu Grădina Cişmigiu. Această promenadă ar prilejui un alt gen de relaţie cu oraşul, casele şi traficul, decât cele obişnuite; ai descoperi oportunităţi şi locuri pe care acum nici nu ne putem imagina că ar putea fi folosite. Există un beneficiu economic şi de confort urban, pe care poţi să-l descoperi în momentul când accepţi că pietonul şi drepturile celorlalte mijloace de deplasare sunt egale cu cele ale maşinilor.” – Arh. Şerban Sturdza, Preşedintele Fundaţie „Pro Patrimonio”.

Street Delivery a oferit începând cu 2006 un cadru în care societatea civilă, artişti, arhitecţi, muzicieni, locuitori ai străzii şi toţi cei care doresc să se facă văzuţi şi auziţi să poată oferi o alternativă la felul în care este percepută locuirea oraşului, o proiecţie pozitivă asupra potenţialului pe care încă îl are Bucureştiul, dar şi alte oraşe din România care se confruntă cu situaţii similare.

Street Delivery este un exerciţiu de bucurie prin bună învecinare”, crede Şerban Ţigănaş, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România. „Dacă ne referim la acest conflict, la suprapunerea dintre o stradă veche, pe care cetăţeanul putea să circule între Gădina Icoanei şi Ateneu, şi acest bulevard, care a însemnat modernizarea Bucureştiului la un moment dat, o ţesere asupra căreia se poate reveni, atunci se poate spune că proiectul nu este terminat, nu doar aici, pe Strada Pictor Verona, ci în tot oraşul şi în toate oraşele. Este esenţa unui tip de acţiune care capătă forma unei reveniri periodice, un eveniment anual, un obicei care se reia, dar care de fapt vorbeşte despre nişte lucruri care se pot întâmpla în fiecare zi, oriunde, oricând, legat de spaţiul public şi continuitatea spaţiului public. Pietonul este la fel de important ca automobilistul, în contextul în care înţelegem mobilitatea ca un deziderat şi o nevoie de a parcurge spaţiul şi de a putea să participăm la ceea ce oferă oraşul, care este o aglomerare de interese. Strada Arthur Verona este o stradă ca oricare alta, dar cei care locuiesc sau lucrează aici, Ordinul Arhitecţilor, Librăria Cărtureşti şi toţi ceilalţi care au înţeles să participe au deschis porţile şi au lansat o invitaţie către toţi vecinii, instituţii sau simpli locuitori, să ofere şi să primească ceva, să intre în acest joc. La fiecare ediţie, Street Delivery îşi propune să rezolve o problemă a cartierului, cât de mică, fie că e vorba de un trotuar care trebuie reparat, de un gard care trebuie refăcut de nişte meşteri, de monumente, sau de piaţeta din faţa Bisericii Anglicane, lucruri care aduc calitate spaţiului urban.”

Deşi Street Delivery este un eveniment legat intrinsec de proiectul traseului cultural Arthur Verona, în timpul care s-a scurs de la prima ediţie, prin plusul de diversitate şi dinamism adus de cei care ni s-au alăturat, dar şi prin toleranţă, prin „împăcarea” unor segmente sociale extrem de diferite, s-a conturat şi un obiectiv mai generos: un peisaj emoţional optimist şi sentimentul de apartenenţă. Împreună, aspirăm la un oraş în care oamenii au prioritate şi se bucură să trăiască.

Street Delivery nu ar fi posibil, în această formă şi la dimensiunea care face ca demersul nostru să fie important şi vizibil, fără sprijinul prietenilor noştri, fie că sunt organizatori, alături de noi, voluntari, participanţi sau parteneri media. Mulţumim Grolsch pentru ajutorul acordat în ultimii doi ani şi fiindcă este un brand care abordează cu responsabilitate şi creativitate activarea în spaţiul public.

Echipa Street Delivery: Ana Niculescu, Anca Dănilă, Codin Oraşeanu, Cristi Neagoe, Daniel Voinea, Ioana Rusu, Raluca Munteanu, Monica Grigore, Mirela Duculescu, Şerban Sturdza, Şerban Radu, Şerban Ţigănaş, Valentin Salageanu.