Poezia săptămânii: „Linia vieţii” de Valentin Busuioc

gheorghe-petrascu la malul marii poezia saptamanii valentin busuioc liber sa spun

Linia vieţiipoezia saptamanii rubrica liber sa spun

într-o sticlă groasă de lapte
una verde închis
pe care bunicul a găsit-o pe plajă după război
şi în care se afla o hârtie galbenă scorojită
fără niciun desen
fără niciun înscris
a stat o vreme cenuşa bunicii

buna fiind mai slăbuţă
sticla era mai mult goală
aşa că bunul a pus hârtia la loc

când îi era dor de ea
lua sticla
o punea pe piept
şi-i vorbea
iar când bunica trebuia să-i răspundă
o întorcea ca pe-o clepsidră

timp de doi ani numai aşa a procedat
până când s-a culcuşit şi el
(chiar dacă mai greu
fiindcă era mai voinic)
în sticla de lapte

atunci
ca să-i facem loc
am scos definitiv coala aceea
şi am lipit-o pe geam

când plouă pe mare și fulgeră
de o parte şi de alta a hârtiei
se pot vedea două palme suprapuse
una de femeie
cealaltă de bărbat
traversate în filigran
de o singură linie a vieţii

nimic altceva 

Valentin Busuioc

Valentin Busuioc

Valentin Busuioc

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Poezia săptămânii

Bunicul

bunicul amintiri pusa roth ziar comunist

amintiriDoamnelor şi domnilor, am ajuns la concluzia că există un prag în viaţa fiecăruia dintre noi, acela al amintirilor cu care ne-a binecuvântat viaţa, amintiri, unele demne de a fi povestite, vesele sau triste, dar cu siguranţă, exemple de viaţă. Îmi spun mereu, şi cred că sunteţi de acord cu mine, că lucrurile mici, micile întâmplări dau farmec vieţii şi sunt, de ce nu, treptele vieţii.

Aş vrea să vă povestesc despre bunicul meu Dumitru, tatăl mamei, un om dârz, destul de tăcut, cu un acut simţ al dreptăţii, autodidact, un bunic, în primul rând, de care nouă, nepoţilor, ne era cam teamă. Ne certa dacă făceam gălăgie şi, slavă Domnului, făceam atâta gălăgie că şi un surd ne-ar fi auzit. Atunci când bunicul citea ziarul, aşezat sub dud, pe un scăunel cu trei picioare, bunica avea grijă ca să nu-i stăm prin preajmă, fiindcă bunicul se enerva şi, de cele mai multe ori rupea ziarul, nemulţumit de ceea ce afla. Era perioada comunistă şi i se luaseră pământurile, animalele din curte, uneltele şi, odată cu ele, liniştea acestui om care crescuse opt copii. Vărul meu Şerban, Bebe cum îl alintam toţi, cunoştea cel mai bine obiceiurile bunicului (tatăl lui, Vasile, ultimul băiat născut al familiei, rămăsese în curtea bătrânească, ceilalţi trei băieţi primiseră pământ şi case de locuit atunci când s-au căsătorit) şi ca să aflăm şi noi ce scrie la gazetă, se ducea el la postaş să ia ziarul şi să apuce să-l răsfoiască măcar, înainte de a fi făcut bucăţele de bunicul.

Am spus că bunicul a fost un autodidact, dar asta nu l-a împiedicat să înveţe să scrie şi să citească și, lucrul cel mai important poate, să înveţe matematică şi în special geometrie. Am să vă povestesc o întâmplare tare hazlie, dar funcţionabilă în casa bunicilor. Bunicul a socotit câtă apă intră în ceaun pentru mămăligă (erau multe guri la masă!) şi cât mălai. Bunica Stana a fost nevoită să păstreze proporţia stabilită de bunicul şi dacă ea adăuga mai mult mălai decât stabilise bunicul, imediat el îi atrăgea atenţia că a greşit cantităţile. E adevărat că niciodată nu am mâncat mămăligă mai bună decât cea pe care o făcea bunica maternă, că pe cea paternă nu am cunoscut-o, fiindcă a doborât-o războiul.

mamaliga taraneasca

Bunica, biata de ea, a fost cea mai blândă persoană din câte am cunoscut eu, o femeie care nu a ridicat niciodată glasul la nimeni. Pentru că a avut mulţi copii, bunica Stana nu a pus niciodată mâna pe sapă, fiindcă rostul ei, aşa spunea bunicul, era acela de a crește copiii, la care s-au mai adăugat în timp şi nepoţi. Din spusele celorlaţi am aflat că bunicul ştia să ţină în frâu această numeroasă familie. Fiica cea mare, Ştefania, Nişca, semăna bine cu tatăl ei, dar se măritase cu un om blând şi destul de tăcut pe care ea îl certa mai tot timpul. Într-o zi, pe când bunicul era prin apropiere şi a fost martorul unei asemenea scene, Ştefania l-a văzut şi s-a dus repede să-şi reclame bărbatul. Bunicul a ascultat-o, a tăiat o nuia, l-a chemat pe soţul incriminat şi i-a spus: „Băiete, dacă nu rupi nuia asta pe ea, o rup eu pe tine!” De atunci, mătuşa mea n-a mai avut nas să-şi reclame bărbatul şi, recunosc, a devenit mai docilă, cel puţin de ochii lumii.

Revin la bunicul care a devenit din ce în ce mai trist şi mai tăcut, fiindcă durerea „dezmoştenirii” l-a urmărit până în ultima clipă a vieţii lui. N-a acceptat niciodată ideea ca el, care a fost pe front cu băieţii lui, el, care şi-a pierdut un fiu în bătălie, să fie deposedat de averea agonisită cu trudă. În ultimele luni de viaţă a refuzat să mai citească ziarul, semn că înţelesese că lumea lui a apus.

Pușa Roth